Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Noiembrie 2009

Poemul de sâmbăta asta

Tot Ovidiu Nimigean. Numai că alt poem decât cel postat de Radu. S-a nimerit să fie acelaşi autor pe ambele bloguri pentru că eu am vrut să adaptez  versurile la un desen de-al lui Florin Pucă, în care spaţiul se traversează aporetic, cam ca broasca ţestoasă a lui Zenon.  Şi, ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, şi în zig-zag! Labirintic. Câţiva omuleţi se văd plasaţi  pe traiectoriile complicate impuse de razele soarelui, care fracturează suprafaţa şi se unesc  într-o încrengătură neagră. În partea cea mai de sus a imaginii, înscris într-o rotundă şi sfidătoare inaccesibilitate,  se află un scaun gol, „nepăsătoarea tăcere a centrului„. O găsiţi la mijlocul filmuleţului (imaginea nr. 13 în ordinea derulării).

cunoscătorii ştiu

voi nume de apel muze şi zei dumnezeule isuse

ce repede aţi ieşit din poeziile mele

vă mai păstrez ici-colo pentru un palid efect retoric

captatio perversă îndreptată

spre cei mulţi umili

 

sau tiflă

adresată limbii stăpânitoare

 

am circumscris – ce era să fac? – am circumscris

cu nume cu verbe cu figuri cu gândiri şi cu imagini

nepăsătoarea tăcere a centrului

 

cunoscătorii ştiu asta

 

cunoscătorii ştiu:

singura justificare a scrisului este

autonegarea

 

singura justificare a autonegării –

poezia

 

postat de Teodora

N: Am primit de la Cerculeţ – căruia îi mulţumesc încă o dată – imaginea cu pricina.   (“nepăsătoarea tăcere a centrului”).  Chiar şi aşa, eu zic că nu strică dacă vedeţi via youtube şi alte desene de-ale lui Florin Pucă, atât de greu de găsit.      🙂

Read Full Post »

Da, dom’le, card, cod PIN, statistici consumiste, bilanţuri abstracte, sufocare mediatică, advertoriale în cantităţi industriale. Racordare a eului la reţeaua mediatică până la bulimie. Bulimie media. 500.000 de advertoriale, asta e hrana declarată a poetei. Da, până şi sexul e relativizat prin cifre: e de X ori pe săptămână. Spaţiul verde, la fel, măsurat în metri, din ce în ce mai firavi şi mai scumpi la vedere. De capitolul deodorante, ce să mai vorbim, suntem pe loc codaş în Europa, aşa că Elena denunţă imediat, cu sarcasm, toate complexele induse de standardele vestice gen „pe cap de locuitor”, DZR, reciclarea deşeurilor întru o viaţă bio (pentru noi, de-a dreptul biodegradabilă!) sau gradul de igienizare: “eu folosesc de cinci ori mai puţine deodorante decât/ englezoaicele, de trei ori mai puţine decât nemţoaicele, de două ori mai puţine decât unguroaicele (…)”  Ştiri din presă, din reviste „glossy”, lipite pe o algebră inflaţionistă: “am 27 de ani, 1,57 m 55 kg el are 29 de ani 1,70 m 65 kg”. Autobiograficul  se vede prins sub  puternica influenţă a tehnologiei de tip (multi)media sau a  politicilor consumiste.

Elena alege să îşi facă şi ea reclamă, dar în negativ, opunând modelelor telegenice, cosmetizate până la reuşitul aspect de gonflabile, propria pilozitate, kilogramele în plus ori cariile. Ba chiar îşi neagă orice urmă de empatie faţă de suferinţele umane mediatizate la greu în ştirile groazei sau ale milei prin care sentimentele ne sunt manipulate la maximum. Prin mecanismele de idiotizare ale mass- mediei, orice tragedie devine un… caz (Osama bin Laden, austriacul dement Fritzl) iar realitatea, un reality-show.

Toate poemele sunt, de fapt, fişe de externare forţată a României, cu epicriza unei boli incurabile. Dar ce spun eu aici: e vorba de un sindrom în toată regula, cu efectele a ceea ce se cheamă “criză mondială” . Lipsesc, însă, recomandările şi sfaturile medicului. 

Cum procedează E.V.? Cam  ca un graffitti- man supărat care îşi scrie păsul pe zidurile albe ale decenţei pentru a irita lumea comodă, pretins civilizată. Şi atunci mă întreb: unde este, de fapt, spaţiul privat ? Unde este nişa de intimitate dacă subiectivitatea se arată doar prin emfatica persoană I  a negaţiei? Oare asta să fie anunţata moarte a generaţiei douămiiste, răcirea, hipotermia dată de influxul de raze şi de unde radio a tuturor telecomunicaţiilor? Oare teleprezenţa să fi înlocuit cu totul prezenţa?

La ce asistăm noi astăzi?  La un spaţiu fracturat, parcelat în habitate – surogat. Încăperile intime sau birourile private au devenit exponabile – de fapt, mult prea expuse tuturor privirilor indiscrete, pe temeiul principiului transparenţei! – prin pereţii  de sticlă, fie că e vorba de propria baie, fie de suprafaţa pe care glisează scaunul  directorial. Camera, room-ul este tot mai mult substituită cu modelul show-room-ului, în care intimitatea se simulează cu ostentaţie, cu promisiunea  confortului, obiectual, în cele mai mici detalii  (de la veioza de pe noptieră la şifonier, comodă sau culoarea jaluzelelor şi lenjeria de pat) pentru a fi  cât mai bine vandabilă. Intimitatea a devenit o ofertă atractivă, o promoţie prin momirea consumatorului cu  modelul prefabricatelor,  impus  rapid asupra dependentului de shopping şi Ikea. De pseudoîncăperi.  Şi atunci, să nu ne mire dacă Elena afirmă că nu se simte niciodată la ea, sau că cel mai bine se simte când e izolată. Da, se denunţă foarte sarcastic toată butaforia existenţială – de carton, din PVC, precum şi cea virtuală de tip (multi)media, dar … nu mai mult de atât. Cel puţin, mie poezia Elenei nu îmi pare mai mult de un manifest, de o pancartă a nemulţumirii. Mesajul poetic, compus din clişee media cărora li se dă o coerenţă sintagmatică,  riscă neajunsul ca  nimeni nu îi acorde purtătorului  mai mult decât o privire curioasă, aruncată cu acea  reţinere faţă de orice experiment nonconformist, de stradă. 

Sincer, m-am aşteptat la o gaură de cheie prin care să văd cu coada ochiului ceva din acel loc numit “la ea” al poetei. Credeam că rândul „mie mi-e bine lângă sânge ” poate fi dezvoltat în ceva exploratoriu. Vizionar. Încă mai cred în forţa asta. Prea m-am îmbibat cu sânge şi instrumentarul de automutilare din celelalte volume. M-am aşteptat la o soluţie de compensare a spaţiului privat atât de ameninţat. Nu am dat, însă, decât peste un colţ ingrat şi strâmt, pretext de persiflare a isterizării societăţii civilizate, oripilată de microorganisme, dar dependentă de toate substanţele toxice numite eufemistic detergenţi şi produse de curăţat: “în fiecare casă există câte un colţ din ăla în care nu vrei să ajungi/ în care nu intră nici peria subţire şi ascuţită a aspiratorului, nici vârful măturii/ scame, fire lungi de păr, pânze de păianjen translucide, rotocoale de praf,/ câte o agrafă de prins foile şi-un elastic de păr, bucăţele de hârtie (…) / toate astea sunt acolo, cu viaţa lor proprie, cu orizontul lor de aşteptare/ tot ce vreau să uit şi nu pot e ghemuit acolo, între dulapul de haine şi perete/ de obicei, mă port ca şi cum colţul ăsta nici n-ar exista. de obicei, nu socotesc/ câte bacterii se adună acolo, câţi germeni patogeni, nu mă gândesc că ascunsă în praf stă pitită hepatita C, aşteptând momentul potrivit să-mi sară la gât./ nu e casa mea din reviste. e tot ce pot să spun acum.”  În locul acela , de obicei atât de ignorat al casei, nu încape nici mâna, nu ajunge nici ochiul la microparticule, dar nici camera ascunsă. Măcar atâta compensare. Locul ferit, loc fericit.

Elena Vlădăreanu, Spaţiu privat, Cartea Românească, 2009

postat de Teodora

Read Full Post »

Lectura ca o pătrundere prin efracţie într-o fiinţă, crescută şi hrănită cu ajutorul cuvintelor, înăuntrul căreia ajungi să te simţi ca la tine acasă. „Pentru mine, adevărata viaţă e să trăiesc în gândul altuia.”- Milan Kundera, Nemurirea

imagine: Janusz Kapusta, Prudent man

postat de Teodora

 

Read Full Post »

De la început trebuie să anunţ că e un pds dublu din dorinţa de a arăta două pesrpective diferite asupra poeţilor: una caldă şi melancolică, alta critic – acidă.

 

Întâlniri boeme la ceas de seară sau la diferite manifestări, portrete vii,  cu tuşe inconfundabile,  recunoaşterea calităţilor colegilor de breaslă, dezvăluirea cu umor a  unor picanterii, curiozităţi sau idiosincrazii, imitarea sau adoptarea unor modele… cam la frăţia asta de sânge m-am gândit când am propus tema pds-ului. Un exemplu ar fi poemul poetry special investigations din vol. Fratele păduche al lui Dan Sociu, compus din  instantanee biografice care vorbesc foarte uman mai mult de absenţa prietenilor care „nu se văd cu lunile”, care comunică minimal sau intermediat, din auzite:  ” m-a sunat coman din bistriţa/ tot din oraşul ăsta jegos te sun/ mi-ar plăcea să fiu acolo/ i-am spus (…) / & / aud că ianuş/ s-a însurat cu domnica/ aş vrea să-i trimit un mail/ şi nu ştiu de ce nu reuşesc/ m-a sunat gabi din tîrgovişte şi mi-a spus/ că ianuş se mută în făgăraş/ speră să-i dea apartament/ cînd m-am însurat eu m-a sunat chiva/m-a întrebat dacă am căruţă şi cal/ s-ar putea să-şi editeze romanul la iaşi/gabi mi-a adus cartea ruxandrei novac/ apoi a plecat la cluj şi mi-a luat-o/ într-o seară l-am sunat pe dună/fusese la sibiu/ la mircea ivănescu/ mi-a spus că e la fel/bătrîn şi bolnav/bea mult şi citeşte cărţi poliţiste/ scrie?/ nu mai/ &/ nu mai ştiu nimic de nimigean/ şi nici de radu/mă-ntreb/ dacă bogdan a-mprumutat atunci/ oglinda la zid/ sau daniel/nu mai ştiu pe altcineva/ în botoşani care să citească poezie (…)

 

Acesta este doar preludiul pentru al doilea pds, doar amăreala nostalgică faţă de distanţa dintre poeţi, nu foarte mulţi la număr (dar nici foarte puţini), risipiţi prin toată ţara, dar foarte legaţi sufleteşte. Cum bine ştim, orice parte bună a lucrurilor ascunde  şi una rea.  Este vorba de scriitorii „cu multe puncte din oficiu”, supravalorizaţi fără să merite. În recentul său volum, Probleme personale, Angela Marinescu are o voce extraordinar de puternică şi de tranşantă atunci când se raportează – personal(izat), cum altfel? – la criza de valoare, care riscă să  transforme literatura într-un organism bolnav de inaniţie. Ştiu, folosesc cuvinte mari: poezie, valoare, literatură…însă chiar cred în ele. Ba mai mult:  mulţi scriitori tind să recupereze literaritatea subţiată la minimum de experimentalism şi alte -isme, care ulterior devin „isme-ne” (tot sclipirea Angelei Marinescu!). Cred în poemul adevărat care „lasă o gaură în cer”, cum spunea Dan Coman  într-un interviu din Ziua. Cum ziceam, poeta flagelează cu şfichiul intransigenţei scrisul  băltit, practicat ca o menţinere penibilă pe linia de plutire a (sub)mediocrităţii, a tuturor celor care nu au conştiinţa limitei şi a punctului necesar în momentul în care condeiul le seacă. Cei care se chinuie cu tot dinadinsul să cârpeacă un vector penibil şi inutil la crucea neputinţei, pe pagina-paragină.

Angela Marinescu, Rezistenţe arse  (vol. Probleme personale, Cartea Românească, 2009)

la noi,

scriitorii au devenit rezistenţi la scris,

ei au devenit profesioniştii rezistenţei la scris.

scrisul nu mai are nici o putere asupra lor

şi, astfel, au devenit epave înfricoşătoare, anarhişti,

amorali, atei, histrioni libidinoşi, violenţi şi obsedaţi.

în loc să îi apere, scrisul îi apasă,

ca o banchiză de gheaţă,

o balenă obosită şi bolnavă.

ca să terminăm odată cu această stare de lucruri

ar trebui inventate metode de stârpire a scriitorilor,

rapide, primitive, eficiente,

eventual, un ultraaparat kafkian,

ca să le distrugă degetele de la mâini,

mâinile sau chiar muşcătura rece a scrisului,

uterul invocat cu delicateţe

să vadă şi ei ce înseamnă

să facă gărzi de noapte

inutile şi reci

pe culoarul fără sfârşit.

N: imaginea de mai jos, luată de pe site-ul Bill Barrell Ltd, are următorul mesaj ca frontispiciu: For we’re all writing… write, write, writing… Toată nenorocirea pleacă de la acest  „all” cantitativ, care se potriveşte poemului Angelei Marinescu.

 

N: cronici despre Probleme personale

Romania Culturala

N: pe Tiuk găsiţi şi un interviu cu poeta.

postat de Teodora 

Read Full Post »

Pe ultima sută de metri, anunţăm şi pe blog că Gheorghe Florescu, autorul Confesiunilor unui cafegiu,  vine la Sibiu pentru o întâlnire – dezbatere cu cititorii (slavă Domnului, sunt destui pentru că această carte a avut trecere mai ceva ca nechezolul acum vreo 25 de ani!)

Întâlnirea nu va avea loc în librărie, ci la Biblioteca Astra, corpul B,  joi, 19.11 a.c.,  la ora 17.00 şi va fi deschisă de Sorin Radu, decan al Facultăţii de Istorie, şi de părintele profesor Constantin Necula. 

Read Full Post »

Despre moravuri şi năravuri. Cred că ar fi fost un subtitlu potrivit pentru cartea lui Djuvara. Cu talentu-i de povestitor, ne desfăşoară în faţa ochilor o privelişte care încântă, înspâimântă, uimeşte şi câteodată ne stârneşte zâmbete pline de condescendenţă, cu care doar demnii urmaşi din secolul XXI îi pot învrednici pe strămoşii lor din secolul al XVIII-lea sau începutul celui de-al XIX-lea. Cartea e scrisă cu intenţia de a corecta deformările istoriografiei naţionaliste şi apoi comuniste ce privesc perioada fanariotă. Strămoşescul obicei românesc de a plasa în afară neputinţele şi păcatele de care nu ducem lipsă a identificat culpa pentru perioada de sfârşit de ev mediu cu precizie chirurgicală şi a aruncat-o în curtea grecilor (fără a contamina elementul naţional sănătos), care, ce-i drept, se aflau în ograda noastră neinvitaţi. Djuvara evită istoria care alunecă pe deasupra evenimentelor, în care faptul istoric datat şi inventariat este succedat şi precedat de alte evenimente înregistrate în contabilitatea epocii.

El coboară la nivelul individului care trăieşte în epocă şi îl foloseşte drept ghid pentru cititorii săi. Avem astfel ocazia să ne ploconim în faţa domnului din momentul în care alaiul lui pestriţ şi opulent părăseşte Constantinopolul purtând hrisovul de numire al sultanului până in momentul în care este nevoit, dacă a scăpat de securea capugiului, fie să fugă în străinătăţuri, fie să se arunce din nou în mocirloase comploturi şi intrigi. Dar segregarea greci/români nu este atât de precisă precum pare. Familiile din Fanar erau înrudite cu mari familii româneşi.  Apoi, mai erau albanezii (fam.Ghica) sau grecii românizaţi (familii care se aflau aici cu mulţi ani înainte şi erau considerate drept “ pământene”) şi românii grecizaţi. Trei dintre cei mai huliţi fanarioţi sunt români (doi Racoviţă şi un Calimahi) iar între cei mai apreciaţi apar în primul rând grecii Constantin Mavrocordat şi Alexandru Ipsilanti.

După turul dat curţilor domneşti cam         şi aglomerate, cu slujnici cărora străinii nu le găseau nici un rost, Djuvara ne conduce pe la conacele stolnicilor, logofeţilor, ceauşilor, hatmanilor, postelnicilor şi ale altor boieri şi boiernaşi ce vorbeau, în majoritatea lor, franceză, schimbau moda de la un an la altul în funcţie de cine se afla la Iaşi sau Bucureşti – ruşi sau turci- şi se plimbau cu toţii în trăsuri elegante cum nici la Viena şi Paris nu găseai (asta în ciuda drumurilor deplorabile!). Vedem că apucăturile moldovenilor erau diferite de cele ale muntenilor. Primii şedeau mai mult la moşie, pe care o gospodădeau cu mai multă iscusinţă şi aveau obiceiuri mai europeneşti (practicau vânătoarea, spre exemplu, mai des decât fraţii de la sud), aveau mobile mai alese şi palate care făceau impresie călătorilor.

Oraşul românesc de secol XVIII este, în primul rând, prăfos sau noroios, în funcţie de vreme. Bucureştiul apare din depărtare precum o grădină, dar dezamăgeşte imediat ce intri în el. Iaşiul are un aspect general mai plăcut, dar şi aici cocioaba stă sprijinită de zidurile palatelor boiereşti. Cosmopolite şi gălăgioase, oraşele sunt predispuse la dezastre, care de altfel nu le ocolesc: incendiile, molimele, cutremurele sunt curente, iar capacitatea de răspuns a autorităţilor este nevolnică.

Ajungem astfel la ţărani, care îi surprind pe străini pentru că vorbesc o limbă “curată” precum a boierilor, fără a se gândi că nobilimea foloseşte limba necizelată a nevoiaşului. La starea lor deplorabilă şi la satele lor “îngropate” în câmpie, departe de drumuri, pentru că sunt primejdioase din pricina armatelor care le tot bat. Descrişi când leneşi, când muncitori, majoritatea ară cu plugul de lemn şi după 1850 şi fac impresia unor oameni blânzi, curajoşi şi cinstiţi. Ultimii în ierarhia socială, robii ţigani, fug de lucrul câmpului, dar sunt de folos la bucătării, la grajduri iar prin casă, ca slugi. Tigăncuşele în special, nu de puţine ori cad cu tronc stăpânilor. Oricum, starea lor este jalnică, trec de la un stăpân la altul, sunt daţi la schimb sau făcuţi cadou, dar mai ales, bătuţi. Când, în urma revoluţiei de la 1821, mai mulţi boieri moldoveni se refugiază la Cernăuţi, ei oripilează societatea de acolo cu obiceiul de a-şi bate robii, fără milă, în plină stradă. Autorităţile le vor interzice obiceiul, fapt care îi determină să acţioneze şi să facă presiuni pentru că altfel nu vor avea nici o putere asupra acelor fiinţe neputincioase. Până la urmă, se ajunge la compromis: pot să bată, dar în spatele casei.

Dar să privim şi paharul plin al epocii. Aproape toţi boierii ţin la studii,  pe proprie cheltuială tineri şi copiii, fie ai altor boieri mai nevoiaşi, fie ai slugilor. Tot aici se călătorea mai repede decât în orice parte a Europei (e adevărat că asta se făcea în detrimentul confortului, care lipsea cu desăvârşire), sistemul poştei era bine întreţinut, asta şi pentru că hergheliile de cai de aici erau numeroase şi vestite. Criminalitatea este foarte mică şi societatea, tolerantă. Şi, ca şi acum, toată lumea cade de acord: femeile sunt frumoase foc.

Pentru că discutăm de reuşita unui tablou atunci când detaliile pot avea o existenţă de sine stătătoare, ei bine, Djuvara reuşeşte să reconstituie imagini surprinzătoare care încheagă întregul. Mici întâmplări pitoreşti sau romanţioase, picanterii vrednice de foiletoane, relatări aventuroase cu haiduci sau boieri, focalizări revelatoare asupra unor personaje legendare, poveşti cu amorlâc sau păţanii şugubeţe, sunt folosite de istoric mai abitir decât un literat, iar asta însufleţeşte istoria în care cotidianul se află în imediata vecinătate a evenimentului cu alură istorică.

Între Orient şi Occident, Ed. Humanitas, 2009, ediţia a VII-a

postat de Marian

Read Full Post »

Din păcate, nu am ajuns la recitalul Komartin- Coman -Vancu. M-am prezentat doar la sfârşit, când oamenii au purces spre “Bufniţa”. Acolo i-am găsit, cu jena de a nu-i fi văzut live. Ceilalţi participanţi vor scrie cu siguranţă despre lansare (Vera Niculescu, Whitenoise), aşa că eu mă mulţumesc să încropesc câteva verzi şi/ sau uscate despre cum s-a văzut – din perspectiva unui neparticipant –  grupul de poeţi-prieteni în afara programului oficial. Mostre din lectura publică din Subterană găsiţi pe O carte-ntr-o frază: Recital Komartin, Coman, Vancu

 

„Bufniţa”. Corpuri de iluminat lămâioase, aducând vag cu interiorul de cârciumă pictat de Van Gogh, însă mult mai încăpător, cu mobilier frumos lăcuit în baiţ închis.  Fără masă de biliard. Pare o fostă sală de spectacol sau de cinema transformată în restaurant. Un acvariu la intrare, cu apă verde-fosforescentă. Nişte draperii de o nuanţă  între bronz şi rugină, intarsii voit neregulate pe pereţi, două  plasme cu Beyonce şi Puia. Pare un spaţiu în care vii pentru a nu (mai) vedea. Dar mâncarea e bună şi, chiar dacă nu consumi nimic, îţi poţi dezvolta în linişte tactilitatea. Îţi poţi simţi mâinile ca două bucăţi de săpun nou-nouţe, aşa cum mi s-a-ntâmplat mie, de exemplu.

 

La una dintre mese, atmosferă vie, de vorbe şi de fum de ţigară. Cămaşa raiat-cărămizie a lui Radu, coada uşor căruntă a lui Marin Mălaicu- Hondrari, părul ondulat al lui Claudiu Komartin, dat cu oarecare răzbunare peste cap pentru a nu incomoda albul frunţii. Majoritatea au barbă. Părul blond, lung şi adolescentin al Verei Niculescu, puloverul verde al Cameliei. Două pahare cu un lichid roşu aprins în faţa Verei şi a Danielei Popa. Greaţa poate fi ţipătoare, insuportabil de dulce şi vândută sub denumirea de cocktail. Mâna lui Dan Coman, cu un batic ultramarin cu modele albe înfăşurat în jurul încheieturii şi cu trupul prăvălit comod pe o canapea. Mâna traversează, din când în când, aerul de dinaintea mea. Ochii lui Whitenoise în luptă cu densitatea oboselii de după o noapte albă, dar şi a fumului. Andrei Terian într-o dispoziţie necunoscută mie, autoironică. Corector al propriei cărţi, cu un program pe nume page-maker. Îl înveţi într-o săptămână. Pagini. Multe pagini, peste 7 sute şi ceva.

 

Criticul şi poetul luaţi uşor de val pe seama repetitivităţii şi a incongruenţelor poeziei. Angelic şi demonic în acelaşi timp nu se poate. Părerea criticului. La asta mai pui bestiarul previzibil din volumele anterioare -deşi în Dicţionarul Mara abia de apare oaia aplecată deasupra cafelei iar somnul nu e nici măcar măgar, e… “măgărie”.   🙂  O a treia părere: dar de ce trebuie ca un poet să evolueze, ca explorarea lui să fie neapărat pe orizontală? De câte ori te poţi reinventa ? Întrebări  întrerupte de răstimpul zgomotelor de tacâmuri. La cuţite neascuţite, boante, nimic nu poate fi tăios, virulent, aşa că discuţia e lăsată baltă. Oricum, rămân de partea poetului.

 

Până la urmă, lumina chioară devine bună după câteva pahare :  indistinctă de bere, cu culoarea parcă cea mai apropiată toamnei. După cum se poate vedea, mi-a deşteptat un lirism primar.

 

Obiectul cu cel mai  mare trafic de amprente -pe lângă sticle şi pahare, bineînţeles : noul volum de poezie apărut la Cartea Românească, semnat Elena Vlădăreanu. Spaţiu privat.  Joaca de-a clasamentele  făcute pe loc, prin adăugiri şi excluderi. Nume, nume. Ţupa, Vlaşin, Urmanov, Mincu, Iovănel. Din nou Vlădăreanu. Premii, premii. Glorie, glorie. Sic transit Dinescu. Urechea dreaptă ciulită şi frânturi de învăţăminte prinse din zbor de la mai multe guri:    🙂

  1. poţi obţine premiul pentru debut chiar dacă eşti la al patrulea volum de poezii (cazul lui V. Leac)
  2. e mai bine să fii prozator decât poet, eviţi orice provocare din partea vreunui critic ( părerea autorului Cărţii tuturor intenţiilor)
  3. când obţii premiul pentru debut, poţi fi sigur că nimeni nu se deranjează să te anunţe (cazul lui Dan Coman)
  4. există unii poeţi vizibili, dar supralicitaţi, “cu multe puncte din oficiu”, buni manageri, dar subţiri în substanţă poetică (părere generalizată)

Rămâne, însă, nedumerirea cetăţenei încă neturmentate:  merită să intri în Uniunea Scriitorilor?

 

Ultimul cadru al şuetei: Kultur Cafe, Piaţa Mare. Înghesuială. Fum de două ori mai gros decât la Bufniţa. Pare un spaţiu făcut să nu poţi respira. Şi totuşi, s-a intrat cu curaj în atmosfera rarefiată din fundul pivniţei, spre singura masă goală.  🙂

postat de Teodora

Read Full Post »

Older Posts »