Romanul lui Nikos Kazantzakis, Hristos răstignit din nou (în prima traducere în limba română, titlul era: Hristos răstignit a doua oară) este fără îndoială o capodoperă prin dimensiunea tragică a credinţei asumate ca destin.
Într-un sat numit Lykovrysi, situat în Grecia începutului de secol XX (aflată încă sub stăpânirea otomană), o veche tradiţie cerea ca, după Paşte, să se aleagă din rândul membrilor comunităţii cei care vor trebui, timp de un an de zile, să se transpună în pielea personajelor din Noul Testament. Preotul Gregorios îl alege pe păstorul Manolios în rolul lui Isus iar prietenilor săi, Mihelis, Iannakos şi Kostandis le revin următoarele identităţi biblice: Petru, Ioan şi Iacov. Pentru ca “distibuţia” să fie completă, boierul Michelis, avarul moş Ladas – amândoi membrii ai sfatulu – şi măcelarul sunt numiţi Pilat, Caiafa, respectiv Iuda. Din acest moment, destinul fiecărui personaj se coagulează implacabil. Cei patru prieteni încearcă să îşi reaşeze viaţa pe valori creştine prin asumarea noilor identităţi. Când locuitorii unui sat distrus de turci ajung în Lykovrysi în căutare de adapost şi hrană, sunt alungaţi de cei care fac parte din sfatul satului (“popa Grigoris” fiind, în mod paradoxal, cel mai vehement). Singurul sprijin pentru cei nevoiţi să pribegească vine din partea lui Manolios şi a “ucenicilor”, ceea ce va atrage asupra lor ura sătenilor iar destinul biblic e pe cale să se împlinească din nou.
Senzaţia pe care o induce cartea este acea că citim un text litografiat, scrijelit în piatră. Limbajul aspru, cenuşiu, arhaicizat, modelat după paradigma celui religios, precum şi recompunerea spaţiului şi a vieţii cotidiene din vechea Palestină în Grecia modernă autentifică şi mai mult situaţia. Personajele cărţii (atât de memorabile, cum rar am întâlnit în cărţi, cu atât mai mult cu cât multe din ele sunt secundare) sunt reprezentate în tuşe groase, incisive care împiedică suspendarea lor în neutralitate. Acest stil tranşant corespunde situării ferme de o parte sau de alta a problemei credinţei, a alegerii morale, fiecare cu propria semnificaţie simbolică asemenea unui tablou religios executat conform unei erminii stricte.
Roman al destinului, filtrat prin cele două tradiţii ale ethosului grec – destinul asumat al tradiţiei creştine întrupat de Manolios şi cel al tragediei greceşti în care personajele se înscriu împotriva voinţei lor, incapabile să acţioneze în afara lui – Hristos Răstignit din nou este mai ales poveste despre ură, minciună şi fariseism, de care nu ne vom putea elibera niciodată. Un roman care te bântuie grav şi neliniştitor multă vreme după ce l-ai citit.
N: Imaginea pe care am considerat-o potrivită pentru roman este o reproducere după Octavio Ocampo, pictor mexican contemporan care realizează o dublă imagerie sau o imagine la puterea a doua, prin iluzie optică, în funcţie de distanţa relativă a privitorului faţă de tablou. Dacă vă uitaţi cu atenţie de aproape, veţi vedea că detaliile sunt, de fapt, figuri umane, însă de la distanţă, totul se încheagă într-un portret biblic.
Nikos Kazantzakis – Hristos răstignit din nou, Ed. Humanitas Fiction, 2008
postat de Marian Coman
Oh, cat m-a mai putut enerva preotul ala, cat ura pe el, cata rautate… era mai rau decat toti.
Iar despre Kazantzakis am numai vorbe de bine. Zorba e una dintre cartile mele preferate. 🙂
🙂 Da, popa este insuportabil. Ura lui îndreptată asupra celor patru nu poate fi egalată decât de ura celor care au citit cartea, împotriva lui… 🙂
Mi-a plăcut cum ai scris. Acum că am auzit câteva cuvinte bune despre ea, mă bucur şi mai mult că mi-am luat-o acum câteva zile. Aveam o reţinere în a o începe pentru că ştiam oarecum „povestea”, dar ca orice prejudecată… e total greşită.
Abia aştept să treacă perioada asta şi să-mi încep vacanţa… deja mi-am făcut lista cu lecturi şi asta e în frunte 😀
Dimensiunile cartii sunt destul de greu de surprins in cateva cuvinte, dar mi se pare ca cronica asta a facut-o foarte bine. Eu am un soi de love/hate relationship cu Kazantzakis, ma fascineaza si ma irita totodata modul lui de a scrie, de a gandi, de a concepe. Insa din ce am citit de el, Hristos rastignit a doua oara mi s-a parut cea mai buna ilustrare a geniului autorului.
Multumesc pentru aprecieri
@ Răzvan: Din cauza faptului că stiu povestea, eu nu am citit până acum Zorba. Am citit foarte puţine carti după care s-au făcut filme pe care le-am văzut înainte. E, asta prejudecată!
@ Arana: Kazantzakis este într-adevăr ciudat. Se vede în Raport către El Greco. Echilibristica pe care o practică atunci când vine vorba de concepţii politice sau religioase trădează o oarecare labilitate. Acum e comunist, acum nu mai e, acum e cuprins de patos ortodox, acum trece la buddhism. Dar cu romanul ăsta (singurul pe care l-am citit), se scoate.
Marian
zorba se inscrie in lista mea de suflet atat ca film cat si ca lectura, acum imi pare rau ca n-am citit si Hristos răstignit din nou, am trecut in librarie pe langa ea, imi tragea cu ochiul, insa pana la urma am trecut mai departe, dar am un motiv in plus s-o cumpar data viitoare, recenzia aceasta mi-a deschis apetitul
da, ar ar trebui spus ca romanul „demonstreaza” ca un crestinism „curat” nu e posibil. de asemeni, e intersant si personajul musulman, indragostit de „copilasul” lui. mai uman e el – cu pacatele lui decat „crestinii” declarati.
un roman trist, pana la urma.
@gala: mă bucur că am reuşit să fac ca, acum, când vei intra în librarie, cartea nu numai „să facă cu ochiul”, ci să clipească frenetic şi disperat cu toţi ochii pe care îi are. 😉
@ dargos c: şi eu cred că Hristos… a fost scrisă într-o perioadă de deziluzie legată de credinţă. Aga turcă se tranformă în Pilat – străinul „neutru” care este nevoit să se implice – şi din punctul meu de vedere, Pilat este mai puţin vinovat decâ Caiafa. În carte, personajele care par cele mai „pătate” se dovedesc mai puţin ticăloase. Mie mi-a placut f. mult de căpitanul grec care bea pe patul de moarte, refuzand să fie spovedit pentru că pierdea timpul preţios în care ar mai fi putut da ceva pe gât.
@insemnaridinsubterana – nu mai stiu de capitanul grec… so doar am citit cartea acum vreo 2 ani 😦 pare memorabil…
imi place mult kazantakis decand cu zorba…cred ca o sa citesc si pe asta…. adica pare interesanta:d
O carte absolut superba, care te bantuie dupa aceea, intradevar !
Deduc ca religia a fost creata pentru a tine in frau masele largi, de oameni saraci, care nu trebuie sa se ridice impotriva bogatilor !
Aveti mare dreptate cu urmele pe care le lasa cartea asta in cititor. Au trecut mai bine de 3 ani de când am citit-o şi încă este precum un piron pe care îl am bătut în creier. În privinţa concluziei pe care o trageti, nu sunt chiar atât de radical. Cred, mai degraba, că este vorba despre pierderea contactului cu esenţa religioasă şi primatul formei si ritualului în Biserica de azi.
L am descoperit pe Kazantzakis cu Zorba, l am umplut de sens cu Hristos rastignit sin nou, si am imprumutat din nelinistile lui Nikos in Fratricizii. Si Kazantzakis, ca si Panait Istrati se poate inscrie cu succes la ,,Spovedania unui invins,,! Paraste o Grecia pe care n o mai recunoaste, pe care n o mai simte, pe care o renega cunoscind pe ,, dracul rosu si dracul negru,, iar la mijloc o mare neputincioasa de ortodocsi greci. Asemeni lui ! Kazantzakis isi va cauta locul, reperele, universul pina la sfarsitul vietii. Simt ca nu si l a mai gasit, si atunci se raporteaza la un ilustru predecesor al culturii din care si el provenea! ,, Raport catre El Greco. Pentru noi …cei de azi, Kazantzakis ne calauzeste catre nicaieri, dintr o Romania abrutizata si amorfa!