Am ajuns să o fac şi pe asta: să vorbesc în public despre Kostas. Cu vocea tremurată, poate cu incoerenţă, dar am făcut-o. Nu mi-am propus decât să îl prezint pe Kostas ca pe o lecţie de izbăvire prin literatură a unui suflet damnat, căci asta mi se pare a fi, de fapt, tema centrală a romanului şi miza existenţială majoră a personajului. Mai degrabă decât decadentă, atmosfera e una manieristă, o proiecţie obiectivată a spaţiului psihic, a păcatului care distorsionează şi schimonoseşte, a vedeniilor şi tablourilor coşmareşti, a bolii (“cufureala verzuie”) din spatele cărnii şi a prezenţelor malefice, de la cele brute, precum kir Apostolis, birtaşul Calomfir, argatul Vanghelis, Abdulah, proprietarul de şerpi, femeile vulgar-rubensiene (propria mamă, Kiva, Iepuroaica, Frosa, Măcelăreasa) la cele cu obsesii sexuale care îşi procură plăcerea prin blasfemii (Fatih Efendi) sau aristocrat-rafinate gen Yussuf sau prinţul Rudolf von Habsburg, travestit în signor Pellegrino, totul într-o tensiune întreţinută de alternanţa perioadelor de perversiune cu abstinenţa severă, dar iluzorie din spatele zidurilor mănăstirii.
Kostas, doar aparent un personaj picaresc, m-a învăţat să disting foarte clar între două tipuri de confesiune sau spovedanie: cea religioasă şi cea literară. Cea religioasă se realizează în mod asistat şi oarecum ritmic, semănând mai degrabă unei goliri a paharului sufletesc pentru reumplerea lui ulterioară de alte păcate. În schimb, spovedania lui Kostas este o formă de asumare totală a răului, o asumare a paternităţii acestuia prin scriitură. Spusă, confesiunea poate fi înlesnită de un duhovnic şi, mai ales, privată, ascunsă, ferită de ochii celorlaţi; în scris, ea nu se poate realiza decât o singură dată, în faţa lui Dumnezeu şi a întregii lumi deopotrivă. Kostas, de altfel, chiar spune: nu poţi scrie aceeaşi poveste de două ori, ci eventual două variante ale aceleiaşi vieţi, şi numai dacă timpul ţi-o permite. Timpul nu este de partea lui iar povestea i se încheagă febril, aproape neîntrerupt, zi şi noapte, pe viaţă şi pe moarte, ca o cursă contracronometru. Extraordinară devine raportarea celor două personaje, Kostas şi amantul său, Nemţoaica, la însemnări: ceea ce pentru primul e o necesitate, pentru celălalt devine o supralicitare: “Eram acum ca doi duşmani, nevoiţi să împartă aceeaşi celulă de închisoare şi nevoiţi să împartă şi aceeaşi poveste.“
În ciuda faptului că acoperă programatic toate formele imaginabile ale răului, de la incest, sodomie până la trădare şi crimă, Kostas este, paradoxal, o veritabilă conştiinţă religioasă, care ştie că fapta şi gândul sunt echivalente din punct de vedere moral în faţa lui Dumnezeu, că viaţa scrisă şi viaţa trăită sunt două faţete ale aceleiaşi medalii: “Unele dintre lucrurile pe care ţi le povestesc s-au petrecut poate cu adevărat, altele doar în vis şi-n închipuire. Fiecare dintre noi are o viaţă visată şi o viaţă trăită, între care nu trebuie să facem nicio deosebire, căci în faţa lui Dumnezeu, păcatul cu gândul ori cu visul şi păcatul cu fapta sunt una”. Dumnezeu nu a făcut lumea cu jumătate de gură, ci cu Cuvântul care rosteşte şi făptuieşte în acelaşi timp. Mărturisirile lui Kostas dovedesc tocmai înţelegerea adâncă a acestei naturi duale a Logosului, căci numai prin caracterul scris al spovedaniei, gândul şi fapta se pot plasa în acelaşi plan ontologic: “dacă unele din aceste întâmplări s-au petrecut doar în închipuire, ele ţin tot de povestea lui Kostas Venetis, căci ce e fiecare dintre noi, fiule, altceva decât o poveste închipuită de Dumnezeu?” Trăind sau mărturisind, visând sau acţionând, el nu face decât să respecte, fidel, acest principiu al echivalenţei, pe care îl aplică în fiecare moment din calvarul asumat al propriei vieţi. Din această perspectivă, sodomia însăşi poate fi – sau trebuie?- înţeleasă ca o înjurătură asumată până în ultimele ei consecinţe. De multe ori, ne spunem în gând lucruri neortodoxe sau avem dorinţe perfide, dar ne amăgim că, nerostindu-le cu voce tare, ele nu există. Kostas spune lucrurilor celor mai groaznice pe nume, îşi pune sufletul pe tavă şi ne face să ne ruşinăm, dar nu de el, ci de noi înşine, de lipsa noastră de curaj în acceptarea părţii celei mai întunecate a sufletului, pe care ne mulţumim de cele mai multe ori să o ignorăm sau eufemizăm.
De ce Kostas poate fi considerat un ales, aşa cum cred eu cu tărie? În primul rând, are vocaţia distrugerii şi a autodistrugerii, care în plan religios corespunde năzuinţei autentice de purificare. Ca un veritabil estet, el pare a aplica literalmente un citat din Cioran: “Puritatea se câştigă nimicind, căci nu suntem noi înşine decât călcându-ne fără milă în picioare”. Apoi, Kostas are marele avantaj de a fi el însuşi: spune cu gura toată ceea ce noi, din rutină, comoditate, laşitate şi, mai ales, falsă credinţă, nu ne spunem decât cu jumătate de gură. În al doilea rând, el are privilegiul propriului calvar, îşi trăieşte iadul de două ori: prin fapte, dar şi prin retrăirea lor în planul retrospectiv al însemnărilor autobiografice pe care le dictează Nemţoaicei: “Oare nu cumva, în timp ce oamenii obişnuiţi au parte de chinurile vieţii iadului doar după moarte, eu mă aflam încă din timpul vieţii în iad?” Trăind până la istovire, emaciere şi sânge, înscenându-şi josnicia supremă, ca la carte, aşa cum este episodul cutremurător cu micuţa Biulbiul, victima pervertită care se crucifică şi moare din cauza rănii infectate, sau cea cu bătrânul Calomfir pe care îl sodomizează pe patul de moarte, Kostas ajunge efectiv să epuizeze substanţa răului. Nu degeaba, după fiecare scenă atroce, el se sleieşte şi se cufundă într-o negură a leşinului din care îşi revine ca după o moarte temporară. Însemnările lui aduc prea adeseori în prim-plan spaima şi groaza în faţa inumanului, simptomele adevăratei căinţe. În al treilea rând, Kostas denunţă „spoiala” religioasă, virtutea de faţadă redusă la o simplă probare a limitelor fizice ale omenescului. Autoflagelarea nu îi demonstrează decât o altă formă, radicală, a nutririi sentimentului de ură şi de răzbunare. Totul este trăit la intensitatea maximă, aproape insuportabilă, a paradoxului. Cunoscător de greacă şi latină, lecturarea Sfintelor Scripturi îi permit accesul la totalitate, care nu trebuie înţeleasă simplist ca armonie, ca ideal utopic, ci ca paroxism în care binele şi răul sunt atât de uşor permutabile: “Binele nu însemnează (aşa cum cred cei neştiutori) nici bogăţia, nici faima, nici sănătatea, întrucât acestea nu sunt bune prin firea lor, de vreme ce fiecare din ele se poate transforma în opusul său şi n-are puterea să-l facă mai bun pe cel ce o dobândeşte. Iar la temeiul primului pas pe care îl facem pe calea virtuţii se află credinţa în starea de Fericire pe care o vom atinge în urma încercărilor, adică nădejdea.” Ele sunt consubstanţiale, aşa cum sunt trandafirul şi şarpele, create de acelaşi Ziditor, care “ne sloboade cu o mână şi ne apucă cu cealaltă, după legea cercului, care se mişcă, fără odihnă, înainte şi înapoi”. El, Kostas, are extraordinara tărie de a-şi pune sub lupă toate gesturile şi actele, accentuând tragica lor mascaradă pe căile atât de cumplite care îl apropie, de fapt, de Dumnezeu. Oamenii îşi schilodesc copiii ca să îi trimită la cerşit, însă Dumnezeu, care alcătuieşte cu acelaşi scop şi pe cei drepţi, şi pe cei strâmbi, „schilodeşte pentru a îndrepta”. Lecţiile despre om şi divinitate sunt crude, aşa cum misticismul adevărat începe ca teroare a creaturii în faţa Creatorului, ca spaimă în faţa unei voinţe atotputernice. Kostas îi spune Nemţoaicei că Dumnezeu adevărat nu este al nevolnicilor, al celor care, săvârşind răul, au iluzia că o fac din libertate, ci al deznădăjduiţilor autentici, al acelora care ştiu că până şi răul pe care îl comit face parte din nepătrunsul plan divin, trasindividual şi transraţional. Kostas nu face nicio clipă legea proprie, el este subjugat, pe pământ, voinţei acelui diabolic beizade Mihalache, iar în plan divin, voinţei Atotputernicului.
Numai cel care s-a încolţit continuu prin păcat poate vorbi cu adevărat despre el. Numai cel care aduce în faţă răul se spovedeşte cu adevărat, căci nu te poţi spăla de păcate mărturisindu-ţi binele. Făcând asta sub forma memoriilor cutremurătoare, a vinei epicizate, Kostas îşi coagulează retrospectiv conştiinţa şi se izbăveşte prin literatură: “povestea mea e o mărturie a dreptăţii prin strâmbătate şi a înţelepciunii prin nebunie”.
Imagini de la lansare. 🙂 De la stânga la dreapta: Dragoş Varga, eu, Rita Chirian, Claudiu Komartin, Octavian Soviany, Radu Vancu.
Foto: Veronica Niculescu
postat de T.
Insemnari din subterana 