Mircea Cărtărescu în Subterană

Read Full Post »

G.Liiceanu şi H.R.Patapievici în subterană

Read Full Post »

Sorin Despot: exuvia poetică

Una dintre descoperirile recente este Sorin Despot, al cărui debut a fost răsplătit cu premiul de manuscrise al USR pentru volumul apasă, lansat în cadrul târgului de carte Bookfest. O poezie de la început concentrată pe referentul cotidian, pe denotaţie şi pe refuzul abstractizării, în care cuvintele, chiar dacă se galvanizează liric, o fac după modelul spotului publicitar, nu după cel al metaforizării: “eu şi zîmbetul moale al brunetei mele/ cu ochii ei verzi luminăm toate primăriile/ şi toate rămân aprinse/ în urmă” (verde).

***

Realul nu este învins prin conversia într-un limbaj prefabricat, şlefuit, ci prin atacul tonic, dar deloc agresiv al unei subiectivităţi expansive, după dinamica spontană a unor coji de seminţe. Poetul refuză încapsularea semantică a cuvintelor şi se angajează într-un demers de dezinhibare a limbajului, de valorificare a tuturor imaginilor divergenţei, de la „scuipare” până la lansarea “rafalelor de gloanţe” ale privirilor, la împrăştiere, ţâşnire, debarasare, scuturare, spargere, prăbuşire sau cădere. Însă aceste imagini nu au nimic din şocul dezintegrării cu care ne-au obişnuit anumite discursuri poetice, căci eul emiţător se declară imun la seismul supralicitat al marilor trăiri (“un fel de nerăbdare/ surprind în mine şi/ datoria de a o ignora” – tămîia fumul şi iarba) iar contemplarea fisurilor din tavan nu îi inspiră deloc binecunoscutele falii existenţiale. Opţiunea sa pentru suprafaţa denotativă a unei poetici a fragmentarului, a imediatului şi a senzorialităţii concrete este cât se poate de clară: “nu mai vreau să admir întregul/ aici aerul are gust fiecare detaliu/ se prelinge de pe marginea patului/ rămîn pelvisul şi coapsele printre/ hohote de piele şi parfum scump/ nu mă interesează experienţele totale/ imaginile complete contactele şi/ limitele cele mai îndepărtate/ mie îmi plac membrele bucăţile/ desprinse de context eu aş face/ dragoste cu fiecare celulă/ m-aş prăbuşi în fiecare nucleu/ îmi plac tremurul şi stîngăcia/ fiecărui spasm şi firele de păr/ care perforează retina/ m-am săturat de lecţii şi momente ratate/ de frică de respingere m-am săturat/ suntem construiţi pentru a pătrunde/ m-am săturat de complexe şi de ruşine/ de clişee romanţioase şi de butoane/ pe care trebuie să ştii să le- apeşi/ vreau să mă opresc pentru că mi-e sete/ sau pentru că vreau şi atît” (hohote). S-a renunţat definitiv la “cuvântul magic” prin miza pusă pe o poezie a lui aici şi acum, a unui prezent al obiectualului şi al tranzitoriului: „dau traumele părinţilor mei/ de la cutremurul din 77 pe/ tutun şi pişcoturi.”

***

Aşadar, discursul poetic ia naştere prin acumularea acestor forme exuvice, a “fâşiilor de buze” generate de vortexul iniţial al rostirii, de “pumnul din spatele fiecărui cuvânt (aici)” sau de “furtuna de înţelepciune la marginea fiecărui cuvânt” pentru a se înlătura tot ceea ce este resimţit ca artificiu al expresiei sau ca gest convenţional: “prietenii mei se voalează cu fiecare pas înainte/ pe trotuarele iluzorii ale resentimentului/ aruncă pe prag la plecare/ obişnuita ultimă/ privire peste umăr/ care foarte rar spune ceva.” (consumaţi consumaţi consumaţi). Până şi memoria se înscrie în aceeaşi dinamică a regurgitării, a rejectării acelor proiecţii resimţite ca stereotipii ale trăirii (“amintirile zilelor grele/ încă se usucă spînzurate”; “un ecran luminos îmi aruncă în braţe/ fiecare piedică încasată în curte/de la colegul invidios din şcoala primară/ fiecare curea din dulapul tatălui/ disperarea fiecărei nopţi de coşmar/ sub pătura cu frunze şi ghinde.”- 77; “maşinile stîlpii toate tramvaiele cedează/ e o bătaie zdravănă aplicată memoriei” – aici) iar imaginaţia, atâta câtă e, dezavuează, “dezbracă”, deci ea nu mai inventează, ci reaşează lucrurile într-o matrice poematică pestriţă, mozaicală.

***

Toate aceste imagini fac parte din micile precipitări ale cotidianului, din derizoriul lui inofensiv. Cât despre cuvinte, ele nu se dispun cuminţi, pasive, ci iradiază în toate direcţiile ca beţele policrome ale unui joc de maroco, orientate către toate zonele realului. Sau mai degrabă ca nişte antene de înaltă rezonanţă apte să detecteze pulsiunile cele mai mărunte ale concretului (“adevărurile mici”) şi să menţină o stare de comunicare permanentă cu instanţa emiţătoare. Eul poetic, “epuizat între puncte de fugă”, este scutit de gestul ingrat al selecţiei şi, implicit, al ierarhizării ontologice ce nu îşi mai are sensul într-o existenţă globală, cu “zîmbet colgate”, “măruntaie de beton”, “moment kodak nemărginit”, fisuri, cămine sordide, rafturi din mall cu produse la ofertă, reviste, reclame ori cu autobuzul 601 în care “infernul oferă gratuit/ avanpremiere”. Nu degeaba poemul devine, astfel, un “cornet”, un spaţiu sintagmatic al rostirii democratizate, în care elementul rezidualul (cojile) contribuie esenţial la recuperarea materialităţii cuvintelor: “cele mai frumoase dintre cuvintele mele/ cele care urmau să revoluţioneze literatura şi omul/ au ajuns un cornet în care dan/ şi-a scuipat cojile în sîmbăta cînd/ am plecat la buzău să îmi anunţ succesul/ /eu nu mi-am răsturnat lumea/ pentru că am fost prea mîndru/ să scormonesc în gunoi.” (poemul cornet de seminţe). Aceasta este, de fapt, boema tânărului poet, atât de bine observată de Gheorghe Crăciun în amplul său studiu, Aisbergul poeziei moderne, consacrat poeziei tranzitive: “boema e un mod de a trăi, în care viaţa e concepută ca o continuă deschidere spre orice, în care toate au aceeaşi importanţă şi relativitate, în care semnificaţia actelor umane nu se mai ierarhizează.” “apasă” devine un imperativ firesc de verificare, de către cititor, a concreteţii poemului, dar şi de eventuală depresurizare a oricărei tensiuni care dă semnalul inadecvării discursului la referentul prozaic, aşa cum putem citi într-unul dintre poemele cu titlul „apasă”: “apropie-te încrezător/ închide uşa în spatele tău/ inspiră adînc lasă tensiunea/ să alunece de pe umeri pe/ omoplaţi pe şolduri pe gambe/ până când se împrăştie surd.”

***

Eul nu iese niciodată emfatic în faţă. Îi displace prim-planul reflexivităţii, motiv pentru care preferă să adopte o “atitudine recesivă” şi încearcă să reducă distanţa dintre limbaj şi realitate prin contestarea altitudinii consacrate de clişeul poetului abstras din lumea în care trăieşte. El regizează căderea spectaculoasă a instanţei poetice cam în felul în care se demolează clădirile nefuncţionale. Aceeaşi cădere devine vector clar al transienţei, al transparentizării discursului : “eu sînt căminul şi vreau să cad peste voi/ eu sînt căminul şi m-am săturat de pereţi/ pereţii ăştia care protejează carnea s-au săturat/ de carne şi de păr”(sastisit); “sînt acoperişul lumii mele/ de inox şi de sticlă/ de pe care cad/ ca un capac/ de bere”(cuTărescu). Nu este uitat nici cititorul, cu care se împărtăşeşte experienţa rutinei, stabilindu-se un intens trafic semantic, un flux care asigură livrarea eficientă şi clară a mesajului: “zilnicul” sau chiar “totul” “curge pe două/ benzi pe două sensuri”(cuvîntul şi schizofrenia, aer). Devine cît se poate de limpede că exclusivismului i se opune incluziunea şi autoincluziunea iar filtrării – care poate duce uşor la impostură într-un discurs care mizează pe expresia directă şi pe autenticitate – infiltrarea poeziei în existenţă, chiar şi sub formă de viruşi*. Eul se relativizează cu lejeritate şi concepe cel mai adesea în categoria lui “între”, a acelei zone care îi permite contiguitatea atât cu obiectul, cât şi cu limbajul propriilor poeme. În asemenea condiţii, “alienarea” din motto-ul volumului, aparţinând Marianei Marin (“Alienare, desigur./ Dar alienarea cui?”- Mutilarea artistului la tinereţe) devine discutabilă în condiţiile în care poetul optează pentru angajarea în real, nu pentru delimitarea de el. Este vorba de asumarea actului poetic ca implicare, dar şi ca moderare a subiectivităţii, ca “surdinizare a datelor biografice primare” prin persoana I plural: “sîntem/ două umflături/ în trotuar”. Aceeaşi ipostază îi oferă avantajul de a umple zonele albe, marginale ale existenţei banale, vidul dintre lucruri, blancurile până acum dispreţuite sau insuficient exploatate, zonele prost cartografiate liric (vezi poemul „cineva toarnă acuarele în ţevi”), fără a recurge câtuşi de puţin la expresia aşa-zis scandaloasă pe care au mizat mulţi dintre poeţii douămiişti . Din contră: în unele poeme se observă că autoreificarea nu este lipsită, totuşi, de un anume estetism: “pe jos cu picioarele încrucişate pe/ parchetul lăcuit o scrumieră de cristal/ câteva ţigări un pahar de vin roşu/ eu între capetele plecate şoptesc/ / moartea mea e o scoică/ între bibelouri şi mileuri/ îngălbenite /…/se prăbuşesc unii în alţii/ / oamenii/ / se apleacă şi respiră în părul meu/ / sunt o margaretă uriaşă” (instalaţie).

***

Ce rost au, în final, exuviile repetate ale discursului poetic? Nu este vorba doar de o simplă debarasare de podoabele retorice sau stilistice, de o fobie faţă de pletorism, ci de o strategie de recuperare a crudităţii subiectului, sufocat prea mult timp de (răs)tălmăciri livreşti. Eul decompune realitatea, dar nu pentru a o distruge sau denunţa, ci pentru a o recompune. În acest sens, el recurge frecvent la ocularitatea inversă, în care imaginile se derulează până în punctul iniţial în care nu s-au desprins, încă, de retină iar privirile nu au apucat să îşi evazeze cîmpurile şi să şi le deformeze. Acesta este meritul poeziei lui Sorin DespoT, care se redescoperă în dinamica senzorială şi corticală pură de dinainte de situarea subiectivităţii în limbaj: “privirile nu găseau orizonturi se îmbrăţişau/ plonjînd în spirală printre făpturi narcotice”; “creierul meu procesează / milioane de impulsuri nervoase/ parcurge sute de mii de instantanee/ urmăreşte maniacal universul de/ variabile dintre mine şi restul / / curbînd minuţios realitatea peste braţe/ distorsionînd spaţiul în preajma coapselor tale/ /pînă cînd fotonii aplaudă ritmic/ /creierul meu dansează/ pe marginea nebuniei/pentru că tu/ te apleci lent/după chei”(deoarece); “toate mişcările descompuse pînă la intenţie/ mai departe pînă la primul impuls din/ terminaţii nervoase pe umeri în sus mii/ de reacţii la suprafaţa pielii mai departe/ palmele transpirate pe balustradă culoarul/ ca un neon fosforescent între ea şi retină/ mai departe lumina în tramvaiul acesta / plesnind în pete şi zoaie pe geamuri mirosul/ numai o clipă senzaţia că ştii ce urmează mai/departe un moment de linişte adevărată cu/ verde şi portocaliu între spasme de ocru şi gri/ toate mişcările descompuse/ pînă în spatele vocii/ /absenţa ta este/ / corpul meu/ / lipsă” (spoT).

* în interviul acordat de Sorin Despot Andrei Rotaru pe www.agenţiadecarte.ro veţi înţelege care e faza cu viruşii.   🙂

postat de Teodora

Read Full Post »

Despre adevărul „subteranei”: Dostoievski, Şestov şi Coetzee

Mă bântuie de câtăva vreme un fragment din Filosofia tragediei scrisă de Lev Şestov legată de adevăr şi de Dostoievski (capitolul Dostoievski şi Nietzsche):

„Orice nou adevăr, descoperit pentru prima dată, este întotdeauna respingător şi urât ca un nou-născut. Dar în acest caz ar trebui să întoarcem spatele vieţii şi întregii activităţi a lui Dostoievski, întrucât toată viaţa sa e o căutare involuntară şi neîncetată a acelui lucru <respingător> de care s-a amintit. Doar omul nu a petrecut zadarnic zeci de ani în subterană şi la ocnă; doar nu întâmplător, încă din tinereţe nu vede lumina zilei şi tot timpul şi-l petrece cu Devuşkinii, Goliadkinii, Nataşele, Raskolnikovii, Karamazovii săi! După cât se pare, nu există o altă cale spre adevăr decît cea care trece prin ocnă şi subterană… Dar oare toate drumurile către adevăr sunt subterane? Şi toate adîncurile – tot subterane? Dar despre ce altceva, dacă nu despre asta ne vorbesc operele lui Dostoievski? „

Dostoievski însuşi face o afirmaţie uluitoare, de data asta ca personaj al romanului lui J.M. Coetzee, Maestrul din Petersburg: ” Scriu perversiuni ale adevărului.” Perversiuni, nu versiuni. Şi atunci, nu e de mirare că totul se desfăşoară într-un Petersburg redus la unghere sordide şi nocturne, fundalul inconfundabil al personajelor dostoievskiene, în care rătăceşte Feodor însuşi.  El bate cale lungă tocmai de la Dresda pentru a ajunge în camera imobilului în care locuise până nu demult fiul său vitreg, Pavel Isaev, mort în împrejurări cel puţin ciudate. Pe lângă efortul logic şi emoţional de a elucida cauza morţii, personajul Dostoievski are câte ceva din cei pe care i-a creat ca scriitor: Svidrigailov, Stavroghin, Raskolnikov, cu deosebirea că de  tot acest atavism inversat suferă un bărbat aproape decrepit, între două vârste, care nu are nimic din nobleţea sau superioritatea „maestrului”, aşa cum te-ai putea aştepta.  De fapt, o iritantă neputinţă, o lipsă de vigoare maladivă îi marchează până şi capacitatea de a înţelege anumite lucruri. Singura modalitate de a-şi demonstra virilitatea pare cea erotică, dar nici măcar partenera, proprietăreasa Anna Sergheievna, nu se lasă amăgită. Cel mai ciudat personaj este de departe Matriona, fetiţa Annei, un amestec de vulnerabilitate şi maturitate, prinsă în jocul perfid al geloziei şi al răzbunării, care pare să fi fost bizar de apropiată de Pavel.

Era imposibil ca maşinăria autorităţilor să nu se resimtă puternic şi aici. Când Dostoievski merge la secţia de poliţie să recupereze lucrurile lui Pavel, află că acesta era implicat într-o grupare anarhică. Fusese chiar întocmită o „listă neagră” cu numele celor ce urmau a fi anihilaţi.  Jocul argumentelor şi al aluziilor dintre comisarul Maksimov şi Feodor, vinovatul fără vină, aduce cumva cu scena anchetării lui Raskolnikov. Feodor se vede pus în situaţia tatălui ce îi ia apărarea unui fiu pe care, de fapt, nu l-a cunoscut niciodată cu adevărat. La dezamăgirea de a afla că Pavel era un tânăr slab, extrem de influenţabil din punct de vedere ideologic -motiv care a şi determinat racolarea lui în rândul anarhiştilor-  se adaugă teama de creditori şi teroarea declanşării subite a unei crize de epilepsie. Aşadar, detaliile din biografia reală sunt cât se poate de transparente, ca şi unele nume, de altfel: anarhistul Serghei Neciaev, care apare deghizat în mod grotesc în femeie pentru a nu fi prins de autorităţi,  sau chiar mult mai tânăra soţie, Anna – alintată Annia – Snitkina, aflată la distanţă, în Dresda. Toate acestea intră în vâltoarea marilor teme şi obsesii romaneşti: „totul e permis”, trădarea, lăcomia capitaliştilor-păianjeni, copilul de o maturitate perversă, jocul victimei şi al călăului care schimbă rolurile, suferinţa colectivă.

Feodor ajunge, până la urmă, exact în situaţia fiului său vitreg, cedând cu fiecare acţiune sau iniţiativă de aflare a adevărului „pervers”. Şi el este un individ la fel de slab, care se lasă manipulat de acelaşi Neciaev fără ca măcar să îşi dea seama de asta. Iar când o face, e prea târziu. Adversarul se foloseşte perfect de mecanismul de autoiluzionare a victimei tocmai fiindcă aceasta este ferm convinsă că acţionează moral şi raţional.

Oricum, ciudată relaţie  tată-fiu!  Între cei doi se naşte o competiţie a orgoliilor scriitoriceşti şi ideologice  in absentia. Fiul mort lasă în urma lui manuscrise considerate compromiţătoare la adresa autorităţilor (aşa cum fuseseră, de altfel, şi cele ale lui Dostoievski însuşi în viaţa sa reală), deşi nu se compară calitativ cu cele ale tatălui. La problema creaţiei romaneşti se mai adaugă un tip de scris, cel clandestin, încurajat şi propagat de Neciaev, care dispune de o tiparniţă. În mod ironic, „maestrul” se trezeşte în situaţia perversă de a redacta un astfel de mesaj lozincard ce nu are nimic de-a face cu literatura pe care, astfel, o trădează, subsumând-o unei ideologii absurde. Critica la adresa convingerilor radicale ale realului Dostoievski nu a putut fi reţinută. Şi totuşi, ceea ce scrie el, personajul Dostoievski, demonstrează că nu abdică de la marea sa obsesie, marea „perversitate”, adevărul, în condiţiile în care cenzura şi teama se resimt la tot pasul:

” Îşi scutură capul, ca şi cum ar fi vrut să scape de un roi de draci. Ce îi corupe oare integritatea durerii, ce anume insistă că nu e altceva decât o deghizare lugubră? Undeva, înăuntrul lui, tadevărul s-a rătăcit. Ca şi cum, în labirintul creierului, dar şi în labirintul trupului său – vene, oase, intestine, organe-, ar rătăci un copilaş minuscul, căutând lumina, căutând să iasă de acolo. Cum poate găsi copilul pierdut înăuntrul lui, îngăduindu-i un glas ca să-şi cânte cântecul trist? „

Nu-i aşa că bate la ochi aceeaşi imagine a adevărului-copil sau a copilului-adevăr la doi autori atât de diferiţi, Şestov şi Coetzee, din simplul şi temeinicul motiv că s-au raportat la Dostoievski?

postat de Teodora

Read Full Post »

Poemul de sâmbătă

Sorin Despot, vreau (vol. apasă, Cartea Românească, 2010)

ceva care să-mi pună
picioare în faţa
picioarelor

să înţelegi că nimic din ce spun
nu e extrem sînt moderat pînă şi
în excese

vreau o femeie
cu extremităţile
calde

să mă împiedic de ea
ca de o minune aşteptată însă
mereu zdrobitoare

o iubire fără multe cuvinte
cu iarbă şi mere cu mărţişoare
în toţi pomii vreau

momentul în care mă ridic brusc
de pe canapea şi urlu că nu mai suport
să nu o strivească

lacrimile ei să nu sfîrîie
pe suprafaţa
distanţei

apoi să descompun lent vidul
dintre obiectele ce au
legătură cu ea

să o văd an de an să resimt
evoluţia ei impecabilă ca pe un
nesfîrşit abandon

N: imaginea copertei am luat-o de aici.

P.S. Alte poezii găsiţi pe blogul personal al poetului: http.cutărescu.ro

Read Full Post »