Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Februarie 2010

Poemul de sâmbătă

Teodora nu se simte prea bine, aşa că profit şi postez repede pds-ul de astăzi.  Alegerea a fost simplă: este de-al nostru, îl cheamă Radu şi, pe data de 5 martie, actorii de la teatrul sibian o să vină în librărie pentru un recital cu poeziile sale. Nu este vorba de Radu Vancu, aşa cum v-aţi aşteptat, ci de Radu Stanca.

Ars doloris

Îmi trebuie o nouă suferinţă
Ca să mă pot deprinde cu uitarea,
Căci în furtună numai o furtună
Astîmpără, pe stînci, descătuşarea.

Îmi trebuie-o durere fără seamăn,
Durerea veche să mi-o pot înfrînge,
Căci numai cînd voi plînge în tăcere
Pentru tăcerea ta nu voi mai plînge.

De ce te miri? E loc destul în mine
Pentru-un vulcan ce-aşteaptă să erupă,
E loc destul în mine pentru vinul
Turnat, la zile mari, din cupă-n cupă.

Sînt mai încăpător decît o rană,
Mai vast decît o peşteră din ere
Şi poate că e loc destul în mine
Şi pentru tine şi pentru tăcere.

Doar pentru mine nu e loc în mine,
Eu singur nu-mi găsesc în mine locul,
De-aceea vreau o nouă suferinţă
Din care focul meu să-şi soarbă focul,

De-aceea vreau o nouă încleştare
Pe care harfa mea s-o strîngă-n coarde.
Căci numai cînd voi arde-n mii de ruguri,
Pe rugul meu aprins nu voi mai arde.

Modificare de program. Recitalul de care pomeneam va avea loc Joi, 4 martie, ora 18.00.

postat de Marian

Anunțuri

Read Full Post »

Undo

 Ne-am inspirat din titlul unui poem scris de Mihail Vakulovski***, citit şi uitat parcă anume în librărie  – după terminarea Colocviilor Transilvania -pentru a se potrivi, prin retorica lui radical-disidentă, contextului. Mulţi oameni de litere au preferat să iasă din zona  neutră a invizibilităţii în cazul Alexandru Vakulovski. Sărind de la una la alta, invizibilitatea poate fi, ce-i drept, o abordare  plastică inedită, aşa cum o demonstrează chinezul Liu Bolin în experimentele sale mimetic-ambientale; omul se pictează pe sine  pentru a se confunda cu  obiectele sau chiar cu persoanele din proximitate, reuşind să devină spectral (numai unui chinez cu experienţa obedienţei  îi putea veni o asemenea idee de autoreprezentare, care reflectă, în mod ironic, viziunea statului  asupra individualităţii !). Social vorbind, însă, tehnica asta de camuflare te anihilează.  Cum ziceam mai la început, în blogosferă mulţi au ieşit din invizibilitate prin solidaritatea acestui „undo”, a efortului de „desfacere” a unei obstinaţii greu de înţeles (vezi aici).

Aşadar, fragmente din poemul undo:

………………………………………………………………………………………………………………………………

asta da, asta da, demontez un templu, iau fiecare piatră şi o spăl în chiuvetă, ea, faţa mea, se transformă în chip obscen străpuns cu bolduri, viaţa mea e un insectar din care toate zburătoarele astea fără pic de ruşine reuşesc să scape, să treacă prin plasticul dogoritor ca prin aburul ce-mi iese pe nări şi din gură.

dă-mi ziarul să văd dacă mai trăiesc, dă-mi odată ziarul, încremeneşte şi tu, dizolvă-te în faţa mea, sub privirile mele şovine, blasfemiatoare, diabolice; acela ce înghite chiştoacele fumegânde, bateriile tubulare mici şi toate pietrele pe care le întâlneşte în cale zice: „stau aici cu foamea mea, stau aicea pîn’ ce mor, foamea-i…”

ia uite ce are în cap, se tîrăşte pe jos, merge în patru labe şi vomită rime greţoase, mai bine ar scoate din el toate rîmele, toţi viermii pe care i-a mîncat atunci cînd i s-a dat puţin voie în ţarc; ce chestie, să mănînci viermi ca să nu te mănînce ei pe tine; de aceea, dizolvă-te în faţa mea, lasă-mă să mă spăl cu tine pe faţă.

…………………………………………………………………………………………………………………………………

vreau să-l ridic de jos, să-l învăţ mersul apăsat, mai demn de numele său, îl voi invita la cină şi-i voi dezvălui marele secret din care ne-am plămădit cu toţii; pînă atunci însă dă-mi o mînă de ajutor şi dispari;

foamea iese din trupul său şi mă pătrunde adînc, la fel cum zburătoarele astea din insectar reuşesc să treacă prin plasticul dogoritor ca prin aburul ce-mi iese, poate, pentru ultima oară, pe nări şi din gură.

şi, fără să-ţi pară rău, acum, te rog, undo.

săvîrşin, 10-12 septembrie, 2008

*** Se pare că am greşit involuntar identitatea autorului, lucru pentru care ne cerem scuzele cuvenite. Îi mulţumim lui Radu Vancu pentru lămurire. Este vorba, de fapt, de Şerban Axinte. Noi avem câteva hârtii rămase de la Colocviu iar singurul nume care apare doar pe una dintre ele îi aparţine lui M. Vakulovski. Toate sunt scrise la calculator şi am presupus că aparţin aceleiaşi persoane. Cam penibilă situaţia, dar asta e, nu mai putem „desface” decât prin scuzele de rigoare adresate atât lui M. Vakulovski, cât şi lui Şerban Axinte.

Read Full Post »

primăvară

copacii  prea ţin la mugurii lor

ca la nişte sfârcuri întărite.

Read Full Post »

Micile gelozii, iritările la vederea  propriului chip în oglindă, disperarea femeii de a nu mai plăcea bărbatului, teama de expirare, de pierdere a vitalităţii şi a tinereţii, mai ales când el e plecat de acasă pentru mai multe zile. Asta este subiectivitatea zilnică, domestic-monotonă a femeii, puţin paranoică, gravitând, bineînţeles, în jurul copilului, a fetiţei,  puţin asumată de femeile care scriu (probabil din teama de banalitate), preocupate mai mult -cel puţin într-o primă fază- de intensitatea dezintegratoare a sunetului  sau de portavocea de frondă. La asta se adaugă job-ul şi impulsurile erotice difuze, dar  perfect transmisibile scriiturii, după modelul celei a lui Bukowski (…aş vrea să scrii mai des/ e ca şi cum m-aş atinge de mai multe ori/ în acelaşi loc/ cu pulpele încordate/ mai am puţin/ e ca şi cum/ prin pulpele halatului /aş fi cea mai frumoasă). Ce îmi place este că Domnica Drumea nu are orgoliul de a schimba macazul poeziei feminine actuale, ci mizează pe un tipar confesiv direct, bine articulat, fără clonări discursive, meandre retorice sau subtilităţi stilistice, după modelul şinelor de cale ferată, reţeaua care are avantajul de a nu cădea niciodată. Ca femeie, cel puţin, te regăseşti în frustrările zilnice, în atacurile de panică mai mult sau mai puţin justificate şi, bineînţeles, în ipostaza de mamă.

Poate poezia să se conserve  într-o perioadă în care marketingul cultural pare a condiţiona impunerea unui scriitor?  Din fericire, unii nu sunt preocupaţi să îşi stabilească preţul, să îşi cuantifice valoarea, ba chiar îşi permit luxul de a nu da doi bani pe ei înşişi iar  deprecieri precum „teleghidată”, „disperată”, „specimen fără valoare”, „ambalaj gol” nu au nimic ostentativ. Deşi titlul volumului este categoric, not for sale, se simte o oarecare incertitudine, indusă de eul poetic însuşi, chiar dacă acesta s-a săturat să participe la colocvii sau să se implice în alte activităţi culturale, din cauza cărora poezia are de suferit. Dacă alţii fac orice pentru a-şi putea vinde „marfa”, Domnica Drumea recurge la o scriitură simplă, bine ancorată în autobiograficul cotidian al televizorului, netului, maternităţii, plictisului şi singurătăţii, în care se simte la fiecare rând obsesia proximităţii care să menţină cât mai mult căldura, filonul afectiv, acea atingere, lipire, acoperire sau mascare temporară a oricărui vacuum existenţial. Dacă bărbatul mai pleacă din când în când, fetiţa nu îşi părăseşte niciodată mama; este întotdeauna acasă şi împlineşte cel mai bine nevoia femeii de afecţiune, dar asistă şi la scene mai puţin paşnice: „cum să-i cer iertare fetiţei mele pentru fluturaşul de plastic pe care l-am izbit de perete până s-a făcut ţăndări (…) cum să-i explic sub mine se cască nouă etaje sub mine stă fluturele negru.”  Produsul astfel obţinut este lipsit de ingredientul şocului sau al spectaculosului imediat vandabil, ba se recurge, fără ipocrizie, şi la formule mai siropoase, dar inevitabile în viaţa reală, de genul „nimic nu am dacă nu/ am dragoste ” -pentru că se respectă în primul rând principiul adevărului – de multe ori , trebuie să o recunoaştem, prozaic.

 Însă adevăratul punct nevralgic al poeziei nu este nesiguranţa confesoarei că totul o va lua razna ( ca în imaginea din parc cu fetiţa care se dă pe căluţi iar spirala mişcării are efectul unui vertij ameţitor asupra mamei), ci renunţarea la scris, acel fatidic „capăt de linie „, aşa că este preferabil chiar şi să fii asociat altora sau eclipsat de ei decât să te pierzi definitiv. Importantă este nevoia reală de a continua să scrii, fără să te mai intereseze culisele ingrate ale literaturii. Or, dacă poemele se pot vinde, nimeni nu îşi poate pune la mezat impulsul de a  le concepe.

Şi acum, poemul cu asterisc triplu:

***

am crezut că tramvaiul va face stînga

pe chitila aşteptam să mă arunce uşor

într-o parte în stînga atunci cînd curba e la dreapta

şi în dreapta atunci cînd e la stînga eram aproape

         sigură că va face stînga pe chitila

cînd am văzut că şinele se întretaie că alunecă dintr-una într- alta

ca o amintire din altă amintire

ca dunărea în mare ca ziua mamei din ziua femeii

          atunci mi-am dat seama, gabi,

că aş fi stat cu voi pînă tîrziu în noapte să ne urcăm

          împreună

în tramvaiul plutind cu eleganţă pe şine nefiindu-i

         frică de intersecţii

poveştile noastre se intersectau deasupra mesei din

        vechea cireşica

transformată acum într-o cafenea zgomotoasă unde

       trebuie să urli ca să te audă celălalt

aş fi stat cu voi şi n-aş mai fi dormit îmbrăcată fără

       să mai am putere

să-mi şterg machiajul

sau poate pur şi simplu fără să-mi mai pese dacă

           povestea mea

se întretaie cu a celor 2 milioane de oameni din oraşul

           ăsta 2 milioane de şine

împletite într-o reţea argintie care nu cade niciodată

aşteptam să mă arunce uşor într-o parte tramvaiul 20

           sau 45 sau orice tramvai în orice

intersecţie unde zambilele sînt năpădite de albine

            lacome şi nu mai ştiu cui

trebuie să-i acord prioritate ţie florilor mercedesului

             negru impacientat vocilor supărate

din telefon aşteptam un tramvai la capăt de linie la

            stînga la dreapta sau

tot înainte.

postat de Teodora

N: interviu cu Domnica Drumea, realizat de Elena Vlădăreanu în Suplimentul de cultură:

http://hyperliteratura.reea.net/wp-content/uploads/sc-domnica-drumea.pdf

 

 

 

Read Full Post »

Ziua lu’ Valentin

Revăd versul lui Ion Monoran din pds: „pe o vreme de chiciură”.  Mi se aprind instantaneu beculeţul şi călcâiele.   🙂    Cum e iarnă şi toate canalele de ştiri m-au înnebunit cu Valentin, rescriu versul un pic deformat, fără absolut nicio intenţie critică la adresa poetului, pentru a reda pe scurt atmosfera acestui sezon siropos:

pe o vreme de kitsch-ură

postat de Teodora

Read Full Post »

Poemul de sâmbătă

181.

O cît mi-aş dori sufletul în încăpere.

Să se spargă geamurile tînjesc.

Sîngele să aprindă lumînarea,

genunchii să mi-i şterg

pe preşul de la intrare.

Cine sînt eu nu-mi amintesc de-aseară.

Veneam pe drum pufăind,

pe-o vreme de chiciură.

Vîntul se stîrnea din toate direcţiile

de parcă avea nevoie de mine.

Am ocolit luna dintr-o băltoacă.

Am ajuns

zidul din faţa casei era aproape

un dîmb

Departe văzduhul bulbucat

lunecînd pe streşinic

ca un cal pe picioarele dinapoi.

Uşa camerei era închisă pe dinăuntru.

Mi-am simţit răsuflarea ţîşnind din geamuri

ca un briceag sub arcade

simbolul meu muşcînd din mine, desăvîrşindu-se

Ion Monoran, Eu însumi, Cartea Românească, 2009, ediţie îngrijită de Viorel Marineasa şi Daniel Vighi

Read Full Post »

 

 Dali. Ce mai poţi spune despre el, când a avut grijă să o facă singur? Nu elementele şocante şi mutaţiile la nivelul imaginarului şi al imaginii mă interesează în momentul acesta; pur şi simplu sunt indiscutabile. Îmi plac, însă, în mod deosebit picturile lui mai aerisite din punct de vedere compoziţional, în care experimentalismului i-a luat locul o incredibilă forţă vizionară, de explorare a conţinuturilor noastre psihice, cărora li s-a surprins dualitatea ireductibilă, paradoxul inevitabil. Trei picturi am în minte când spun lucrurile ăstea: Ascension (1958) , Corpus hypercubicus (1954) şi Christul Sf . Ioan al Crucii (1951).

Impactul lor vizual este extraordinar de puternic. Încep cu prima, Ascension, care m-a lăsat perplexă din mai multe motive:

1. schimbarea evidentă de perspectivă, cu unghiul spectaculos al racourci-ului figurii bărbăteşti  – un Isus care nu mai are nimic din canonul  biblic al corpului chinuit; 

2. – dinamismul cromatic, cu forţa centripetă a sferei galbene, aflată în dispută plastică internă cu fundalul întunecat;

3. – dinamismul structural al imaginii, realizat prin „electrizarea ” a doua fiinţe care,  ieşite din latenţă printr-un moment de revelaţie, converg sublim una către cealaltă pentru a se integra unui model existenţial total, superior, transcendental. Două sfere de lumină distincte, una aurie şi alta alb-argintie, s-au intersectat deja.

Prezenţa feminină din registrul superior al imaginii activează o subţiere a negurilor prin unda tractoare a  propriei priviri,  a cărei deschidere este „măsurată” cu orizontala ampla a braţelor celui aflat în imponderabilitatea unei minunate beatitudini…

Dar, pe lângă toate aspectele astea,  mai e vorba de ceva, şi anume, de  o inversare neaşteptată  de roluri: bărbatul este proiectat ca receptacul primitor, ca principiu pasiv iar femeia este, în schimb, cea care se pogoară, care are un rol activ şi expansiv. Chipul ei ferm, cu trăsăturile inconfundabile ale Galei, apare de undeva din afara spaţiului plastic, dintr-o virtualitate care ne depăşeşte, şi planează dominator asupra unei dimensiuni întunecate, dar aspaţială, psihică.  De aici înainte, tabloul pare o concretizare plastică ideală a principiilor jungiene formulate în Mysterium coniunctionis. Ea -să îi spunem convenţional Gala- pare a reprezenta iluminarea sau inspiraţia, care dă impresia că ne vine subit, de undeva din afara noastră şi „produce lărgiri bruşte ale conştiinţei”, aşa cum spune Jung.  Aura reală ne dilată  fiinţa spirituală nu numai în jurul capului, ci învăluie întregul trup, înscriindu-l în cercul ei strălucitor, căci „în întunecimea psihicului, corpul solar care emană atâta lumină este Eul şi câmpul său de conştiinţă”. 

 

 

Mysterium coniunctionis, sinteza contrariilor -Sol ca animus sau principiu masculin şi Luna ca anima, respectiv principiu psihic feminin- se produce prin transpunerea plastică uimitoare a neutralizării acestei dispute veşnice. Fiindcă nu putem avea acces la realitatea atât de abstractă a psihicului decât intermediat, sub formă proiectată, cele două figuri, Dali şi Gala, chiar asta şi sunt: proiecţii ale conştiinţei, cu latura ei diurnă, masculină, Logosul diferenţiator, şi cea feminină, Erosul asociativ care atenuează, îndulceşte contururile într-o lumină difuză, întocmai ca luna astrală.

De altfel, Dali a recurs până şi la echivalenţa simbolurilor biblice majore însele, Isus şi Fecioara Maria, cu cele psihice. Dali – Gala, cuplul ardent şi paradoxal, încleştat în supremaţia orgoliilor, dar  totuşi inseparabil, este proiectat deseori  într-un extaz mistic ( vezi şi Corpus hypercubicus, 1954). Dacă ar fi fost vorba doar de o simplă transpunere biblică, am fi văzut trupul purtând însemnele teribile ale crucificării. Or, Christul lui Dali nici măcar nu atinge crucea, ceea ce înseamna că semnificaţia răstignirii a trecut de bariera raţionalului, a logicii restrictive, printr-o subtilă contestare la nivel  metareprezentaţional.

.Acesta este paradoxul lui Dali, egocentricul: el reuşeşte să-şi dea lui şi soţiei sale, două firi extrem de vulcanice, o expresie  vizuală transindividuală. Dar pentru a ajunge aici, a desemantizat vechile figuri, le-a golit, cumva, de conţinut. Isus a trebuit să devină Dali iar Gala, Regina supremă, cu mantia ei somptuoasă. Christul lui Dali nu este niciodată apăsat de  povara albastră a cerurilor, ci este întotdeauna proiectat în măreţia singularităţii sale pe neguri insondabile, într-o sublimă exhibare a siguranţei de sine ca unul care reuşeşte să facă lumină în propria interioritate. De aceea, chipul nici nu mai trebuie să i se vadă tocmai pentru a nu mai inspira nimic din mila creştină, ci altceva: „poza” universala a eului absolut.

 

 Aspiraţia spre totalitate, spre  un plan superior, plasat deasupra figurii, atinge apogeul în pictura Christul Sf. Ioan al Crucii: de acum, figura  nu mai priveşte de jos în sus, ci domină dintr-un punct superior, privilegiat. Deasupra Lui nu se mai poate concepe nimic, nici măcar prezenţa Galei, căci tipul uman a devenit prototip deja instalat în schema triunghiulară a propriei perfecţiuni, la care Dali a ajuns după o perioadă intensă de căutări plastice. Dacă la început figura era integrată în fondul tabloului, treptat ea va răsturna acest raport, ajungând să îşi proiecteze şi asimileze propria spaţialitate.

Absenţa Galei marcheaza asimilarea definitivă a contrariului. Nouă nu ne rămâne decât să ne lăsăm „dirijaţi”, să privim creştetul, umerii viguroşi şi braţele, căci  adevărata cruce ca simbol al totalităţii, acea quaternio originară, nu este cea de lemn, ci cea trasată de  corpus mysticus însuşi. Aşa cum perspectiva ameţitor descendentă este atributul celui care domină, care priveşte retrospectiv şi introspectiv până la matricea devenirii sale, numita Port Lligat, delimitată în tenebrele inconştientului de câmpul vizionarului, privitorul este invitat la aceeaşi plecare/ reverenţă a capului prin care, odinioară, manieriştii configurau atmosfera meditativă, cufundarea figurii în propriul spaţiu psihic.

 

postat de Teodora 

Read Full Post »

Older Posts »