Yasunari Kawabata, Vechiul oraş imperial

În timp ce citeam în jurnalul Galei despre Japonia şi despre ceremonia ceaiului verde (usucha!) din Kyoto, respectată cu sfinţenie în toţi paşii ei ritualici, mi s-a deşteptat dorinţa de a scrie câte ceva despre Kawabata, primul scriitor japonez laureat al Premiului Nobel în 1968. Spre deosebire de Murakami, atipic şi complet occidentalizat, Kawabata oferă tot ceea ce ai aştepta de la un romancier cu specific oriental: fineţea de stampă a scriiturii, farmecul discreţiei într-o lume infuzată de nostalgie din cauza disoluţiei inevitabile a  ceea ce era odată tradiţional în Japonia, în special ceremoniile sacre la vechile sanctuare şi materialele textile unicat ţesute manual din care se confecţionau inconfundabilele kimonouri, simţul estetic extrem de dezvoltat ce pare a curge în venele personajelor la fel de natural precum sângele.

Subiectul, în esenţă foarte simplu, gravitează în jurul tinerei Chieko, fata care creşte într-o familie de mici proprietari ai unui magazin de stofe pentru kimonouri din Kyoto,  despre care află că nu sunt părinţii ei naturali. Dilema interioară a identităţii are loc pe fundalul încercărilor meşteşugarilor şi artizanilor tradiţionali de a face faţă concurenţei venite din afară, odată cu deschiderea Japoniei către Occident. Drama individuală a fiecărui personaj mocneşte surd, mai ales în interiorul fetei extrem de sensibile cum e Chieko, de o frumuseţe aparte, care preferă să se îmbrace numai cu veşminte tradiţionale croite după modelele uşor demodate ale tatălui adoptiv, Sata Takichiro. Acesta suferă şi el în tăcere din două motive: lipsa de inspiraţie pentru crearea unor modele originale care să îi atragă clienţi (în mod paradoxal, Chieko încearcă să îi stimuleze inspiraţia oferindu-i albume cu picturile lui… Paul Klee!) şi bătrâneţea instalată destul de prematur, care îl face să se retragă  temporar la o mănăstire de maici. Cu totul întâmplător, Chieko îşi întâlneşte sora geamănă, Naeko (de a cărei existenţă habar nu avea) la una dintre sărbătorile oraşului şi ajunge să afle mai multe despre adevărata ei familie. Chiar şi aşa, nu se produce o dramă în sensul acut de criză, de ruptură, de bulversare a ordinii existenţiale, căci fetele stabilesc destul de repede o legătură afectivă puternică iar părinţii adoptivi, Takichiro şi Shige, sunt dispuşi să o accepte pe Naeko în mijlocul lor.  Parfumul vremurilor trecute se menţine atât prin firea nostalgică şi introvertită a personajelor, cât şi prin aerul ceremonios, reţinut care marchează orice încercare de socializare sau chiar de manifestare a sentimentului de iubire. Hideo este unul dintre puţinii tineri care preferă să ţeasă cu trudă un obi –  brâul special pentru kimonou- decât să îşi mărturisească făţiş iubirea faţă de Chieko.  Numai că Chieko este atrasă de vechiul ei prieten din copilărie, Shin’ichi, aşa că obi-ul va ajunge la geamăna Naeko.

Cu toate aceste informaţii, scriitura avansează printr-un efect de învăluire, de menţinere a discreţiei, aşa cum muntele de la marginea oraşului Kyoto, vechea capitală imperială,  îşi rezervă la înălţimile pure o ceaţă permanentă, aproape atemporală, indiferent de anotimp. În primul rând, textul a avut nevoie de multe note explicative de subsol cu referinţe istorice care te depăşesc, cu nume de împăraţi şi de dinastii, cu ritualuri şi sărbători cu denumiri vegetative (toamna bambusului, de ex.), cu repere geografice imposibil de reţinut. În al doilea rând, rămân destul de multe incertitudini, probabil din  plăcerea draperiei, a „culiselor” sau a  arierplanurilor epice niciodată mărturisibile: nu afli în ce condiţii Chieko a fost abandonată sau înfiată şi nici cauza concretă a morţii mamei naturale; apoi, lacrimile curg întotdeauna pe furiş, în singurătate, cele mai multe dintre cuvinte sunt mai degrabă  reprimate decât rostite iar  trecutul lui Sata Takichiro poate fi doar intuit sau ghicit în funcţie de câteva repere mai puţin onorante (gheişe, dansatoare maiko, pe scurt, cartierul de plăceri), însă niciodată pe deplin cunoscut. Aşadar, exteriorizarea gândurilor în care se cufundă personajele este un proces extrem de bine cenzurat, realizat în doze raţionalizate, într-o homeopatie inversă. La asta se adaugă procedeul integrării perfecte a figurii în peisaj, a resorbţiei acesteia în fundal după regulile de armonie cromatică şi compoziţională a unei picturi japoneze în care se valorifică bidimensionalitatea. Nici măcar suferinţa nu iese în relief, totul se nivelează prin reţinere sau camuflare. În plus, toate personajele au ochi de estet şi excelează în contemplarea cireşilor înfloriţi din Omuro, a lalelelor din Grădina Botanică sau a muntelui Sugiyama, cu pădurile de arţari şi cedri scăldate în nuanţe  fin observate  de la un anotimp la altul. Toţi întreţin cultul unei frumuseţi clasice, picturale, aşa cum e cazul prietenei lui Chieko, Masuko, ce remarcă farmecul protagonistei în timpul unei plimbări: “Chimonoul ăsta în culori obişnuite îţi scoate şi mai mult în relief frumuseţea, prin contrast cu verdele crud. Dacă ai purta un chimono în culori vii, ai arăta şi atunci încântător, fără îndoială.” Finalul însuşi rămâne suspendat în peisaj, deschis ca o melancolie persistentă şi indefinibilă…

Yasunari Kawabata, Vechiul oraş imperial, Humanitas Fiction, 2009, colecţia Raftul Denisei, trad. din japoneză şi note de Anca Focşeneanu

N: Pentru o mai bună concretizare a peisajului  japonez am ales câteva reproduceri după  lucrările celebrului pictor Tawaraya Sotatsu (sec. al XVII-lea)  la care se face referire şi în roman.

 

postat de Teodora Coman

Read Full Post »

Pentru prima dată pds…

… şi încă şi în proză! Noi nu am abordat până acum pds şi nici nu ştim  dacă ne vom face un obicei constant din asta, dar un comentariu năstruşnic şi sincer din partea cititorului dudul zum – aproape o invitaţie, cu prea puţină perdea pentru a mai putea fi ignorată – ne-a făcut să ne mai gândim. Criza e o temă care ne-a cam gâdilat şi, să o spunem cinstit, i-am căzut în cele din urmă în mreje. Ne-am gândit serios la câţiva poeţi, după care ne-am decis asupra lui Ovidiu Nimigean, cel care denunţă  “îmbucătăţirea sadică a poeziei”, care ştie să fie purtător de logos şi de bios prin membrana comună şi intensă a epidermei-palimpsest, de la notele fruste la cele sublim-implozive ale acelui “numenal-frumos”, în care orice cuib de viespe gol numit inimă poate fi resuscitat până la acuitatea unei răni. O poezie atât de organică, încât imaginile cele mai autentice nu se produc în afară, ci de-a dreptul în sânge, în camera lui obscură, faţă de care spaţiul fotografului cu aceeaşi luminozitate roşie-halucinantă pare o simplă imitaţie.  “Fulgerările” poetice, suave ca fosforul,  se ivesc înăuntru, pe pragul întunericului de carne a eului: melancoliile devin luminiscente, privirea ” scapără hieroglife”, “ovarele ard ca doi ochi de pisică” iar lumina însăşi are un tipar  clarobscur, cu “pete de hienă”. Însă, până la asemenea revelaţii, drumul poeziei e anevoios, trece prin ziceri, preziceri şi deziceri deopotrivă, prin angoasele şi spasmele limbajului moştenit de la ceilalţi, prin repulsia faţă de impostură şi de artificios. Inevitabil, orice creaţie începe prin “anxietatea influenţei”, adică prin teama apriorică, adâncă – dar şi constructivă – de epigonism.

 

Ovidiu Nimigean: Foarte întortocheat, foarte greoi…(vol. nicolina blues, Cartea românească, 2007)

 

Foarte întortocheat, foarte greoi, cu o grafie de elev de clasa I, abia trecut prin liniuţe, cerculeţe şi bastonaşe. Un scris căzut pe gânduri, apoi scos din minţi, mâzgăleala neputincioasă a unuia care chiar vrea să spună ceva. Să-ţi spună ceva.

(Uneori simt că aş putea, în smerenie, să îmi tai, neclintit, calea prin oniria fără de sfârşit a imaginarului, anihilând locurile comune, ideile primite, fantasmele monstruos ridicate din viscere, odihna înşelătoare a falselor iluminări, fericirea stearpă a extazelor tributare ispitei.)

Un spaţiu care dizolvă cuvintele. Care le încearcă. Mâncate de rugini şi acizi -carcasele câtorva.”Dumnezeu” , de pildă, fumegând ca într-o baie de otrăvuri. În unele nopţi aproape descompus, aproape duhnind. În altele-aproape strălucitor, ca o ramură de corali. Ca o eflorescenţă de cristale de stâncă. Sau ca o sferă fragilă de heliodor. Ce mai rămâne aici de scris ? E poate normal să desenez, din reflex, liniuţe, cerculeţe, bastonaşe.

Dar eu vreau să vorbesc astăzi cu tine. Ţie aş dori să-ţi întind ramura de corali(…).Însă în chiar acelaşi timp-oare “timp” se cuvine să numesc durata vidă a respiraţiei mele ?- eu fac liniuţe, cerculeţe şi bastonaşe.

postat de Teodora Coman

Read Full Post »

Amin Maalouf, Grădinile luminii

Dacă vă interesează o istorie a unei doctrine religioase aparte,  fără vocea tunător-ameninţătoare cu care ne-au obişnuit anumite profeţii biblice, îmbrăcată firesc în ficţiunea restauratoare de o mare calitate, e bine să vă apropiaţi de romanul libanezului Maalouf, Grădinile luminii. Prima dată când am auzit de maniheism a fost atunci când am pus mâna pe Gnozele dualiste, una dintre cărţile  lui Culianu. Habar nu aveam că termenul acestei doctrine religioase provine de la iniţiatorul ei, misticul Mani. Etimologic, aşa cum se poate afla din Epilogul cărţii, maniheism provine din sintagma Mani Hayy, adică Mani cel viu. Manikhaios, Manichaeus sau Manicheu sunt reluări greceşti aproximative ale aceleiaşi denumiri. Acest roman istoric, împărţit în patru capitole, se concentrează pe viaţa lui Mani (216-274 d.Hr.), un adevărat focar de gândire liberă, promotorul unei religii cosmopolite, integratoare, în care contrariile coexistă firesc, în care încap profeţii tuturor religiilor pentru că aceştia nu sunt altceva decât proiecţii ale aceleiaşi nevoi adânci de credinţă. Se anticipează o poveste binecunoscută despre destinul unui om “cucerit de idee” care îşi atrage moartea prin propovăduirea unui mesaj revoluţionar. Eclectismul doctrinei maniheiste permitea ca Buddha, Iisus, Zoroastru şi Sakyamuni să fie veneraţi dincolo de orice legalism religios, ceea ce va atrage mulţi adepţi, dar şi o puternică reacţie de respingere din partea magilor în frunte cu Kirdir, preoţi exclusiv ai cultului lui Zoroastru. Prima parte a romanului surprinde copilăria departe de casă, în cadrul unei secte religioase, a doua ruperea definitivă de confrerie şi începuturile misionarismului, a treia-perioada petrecută la palatul regelui Hormizd iar ultima, izgonirea, torturarea şi moartea.

Aşadar, este vorba de omul în luptă cu istoria, de nepotrivirea dintre un anume tip de gândire şi timpurile în care îi este hărăzit să se manifeste. De fatalul contratimp al celui angajat într-un misionarism receptat la extreme: fie ca aderare pătimaşă, fără comprehensiunea completă a mesajului unificator, fie ca o respingere violentă, cu represaliile inevitabile. Imaginaţi-vă un tablou al Persiei sasanide din sec. al III-lea, cu regi şi prinţi orgolioşi, implicaţi în conflict politic extern cu suveranul de la Apus, Roma, dar şi într-unul intern generat de dorinţa succedării la tron a membrilor aceleiaşi familii,  cu oraşe ale căror denumiri par a veni din ceaţa memoriei înseşi, precum Deb sau Ctesifon, Charax sau Beth-Lapat, cu copii sugari luaţi pentru totdeauna din sânul familiei pentru a fi crescuţi în spiritul unor secte religioase care mai de care mai absurde, apărute încă de pe atunci ca ciupercile mai degrabă din neînţelegerea vieţii, dar care îşi adjudecă, totuşi, accesul la cunoaşterea absolută, cu răzmeriţele interne dintre perşi şi parţi. Pe asemenea fundal istoric apare Mani, fiul lui Pattig, cel care îşi lasă soţia însărcinată şi apoi o părăseşte pentru a adera la confreria Veşmintelor Albe din grădina de palmieri de lângă templul lui Nabu condusă de Sittai. Pattig revine acasă doar pentru a-şi fura propriul fiu. Mani creşte într-un climat auster, de gândire limitată, de practici stupide, căruia nu îi aparţine cu adevărat niciodată. Dacă ceilalţi membri ai grupului îl ascultă pe Sittai orbeşte, Mani conştientizează că locul lui nu este acolo datorită unui proces îndelungat de reflecţie, de introversie dialogată prin care îşi descoperă Dublul sau Geamănul, vocea care îl ajută în luarea deciziilor celor mai dificile. Tot în copilăria marcată de o maturitate precoce, Mani dovedeşte un deosebit talent pictural atunci când ilustrează cu miniaturi cărţi religioase deja existente. În faţa unei asemenea realizări,  Sittai nu ştie dacă este vorba de un har divin sau de o ispită demonică. Mani a înţeles destul de devreme că, pentru a promova o religie universală, integratoare, trebuia să recurgă la un limbaj care să poată fi înţeles de absolut toţi oamenii, şi ce putea fi mai potrivit decât comunicarea prin imagini, prin simboluri vizuale accesibile oricui? Se crede că singura sa carte  s-ar fi numit chiar Imaginea şi conţinea ansamblul credinţelor expuse în imagini relevante pentru fiecare în parte.

Biografia extrem de modestă a lui Mani se completează cu substanţă epică densă extrasă mai degrabă din miturile care circulau pe seama personalităţii sale aparte şi valorificată de Maalouf într-o poveste în care verosimilul, ceea ce poate fi crezut, concurează veridicul, ceea ce trebuie crezut. Scriitorul are capacitatea de a crea personaje complexe din puţinul adevăr istoric, de a valoriza misterul acestei figuri profetice, de a scoate, efectiv, “apă din piatră seacă”. Rotunjită prin ficţionalizare, personalitatea extraordinară a lui Mani impresionează prin mai multe aspecte. Primul este formaţia sa livrescă. De mic, citeşte cu aviditate tot ce prinde şi atât cât îi permit Veşmintele Albe. În al doilea rând, cărturarul este dublat de artistul Mani, aproape dureros de sensibil la frumuseţea lumii, surprinsă într-un limbaj deloc autoritar sau imperativ, ci metaforic, marcat de patina extrem de personală a emitentului. Accesul la har, la scânteia divină se poate realiza prin gândire creativă, analogică iar o gnoză care nu este dublată de o dimensiune estetică pare incompletă. Iată o mostră cosmogonică tipică maniheismului, continuată cu o senzorialitate sinestezic sublimată, sugestivă şi pentru titlul metaforic al romanului:

“…la începuturile universului existau două lumi: lumea Luminii şi cea a Întunericului. În Grădinile Luminii se găseau toate lucrurile care puteau fi dorite, în Tenebre sălăşluia dorinţa, o dorinţă puternică, poruncitoare, furtunoasă. Şi deodată, la înfruntariile celor două lumi, s-a produs un şoc, cel mai violent şi cel mai cumplit pe care universul l-a cunoscut vreodată.(…) În orice fiinţă stau alături, combinându-se, Lumina şi Întunericul. Dintr-o curmală pe care o mâncaţi, pulpa ei vă hrăneşte trupul, dar gustul suav, parfumul şi culoarea ei vă hrănesc spiritul. Lumina care este în voi se nutreşte cu frumuseţe şi cunoaştere, gândiţi-vă s-o nutriţi necontenit, nu vă mulţumiţi să îmbuibaţi trupul. Simţurile voastre sunt concepute ca să culeagă frumuseţea, s-o atingă, s-o respire, s-o guste, s-o asculte, s-o contemple. Da, fraţilor, cele cinci simţuri ale voastre distilează Lumina. Oferiţi-le parfumuri, muzică şi culori. Feriţi-le de duhoare, de răcnete, de murdărie.”

 Viziunea univocă asupra unei divinităţi atotputernice suferă, prin Mani, o neobişnuită relativizare. Dialogurile sau solilocviile scot la lumină mobilitatea unei gândiri libere, întoarsă în permanenţă, dialectic, asupra ei înseşi. Iată cum se pune problema persistenţei răului, printr-un act reflexiv in fieri: “Cum ar putea fi el (Atotputernicul, Cel nesfârşit de bun) bun şi totodată atotputernic? Oare el a creat lepra şi războiul? Este el cel care a lăsat să moară copiii de foame şi nevinovaţii să fie chinuiţi? Este el cel care a creat Tenebrele şi pe Stăpânul lor? A îngăduit el oare ca acesta să existe? Dacă l-ar putea nimici cu un gest, de ce n-o face? Dacă nu vrea să nimicească Tenebrele, înseamnă că nu este nesfârşit de bun; dacă vrea să să le nimicească, dar nu izbuteşte, înseamnă că nu este atotputernic.(…) Creaţia, omului i-a fost încredinţată. Acestuia îi revine sarcina de a îndepărta Tenebrele.”

Romanul poate fi considerat şi o utopie neagră. Hormizd, prinţul sasanid care îi oferă lui Mani protecţie, visează imposibilul: o guvernare luminată născută prin colaborarea strânsă a doi purtători: cel al sceptrului  şi cel al ideilor (de unde se vede că phoria este o obsesie mult mai veche decât cea a lui Tournier!).  Relaţia dintre monarh şi Mani nu este scutită de deteriorări deoarece Mani refuză să dea mesajelor sale religioase o finalitate politică, aşa cum i se cere în anumite momente. Aşadar,  ruptura dintre cei doi se pecetluieşte definitiv. Ca să folosesc o frază plastică a Ioanei Pârvulescu, orice utopie roz constrânsă la real-izare, la transplant brutal, se înnegreşte inevitabil. Prin moartea protectorului Hormizd, Mani va fi acuzat de erezie iar moartea îl transformă într-un martir.

Peregrinările  de propovăduire a mesajului credinţei sale, generoasă până la inexplicabil pentru adversarii perplecşi, acoperind teritoriile dintre Tigru şi Ind, sunt prilejuri pentru rostirea unor fraze minunate, născute dintr-un vizionarism ardent, care demonstrează că marile adevăruri interioare se ratează din teamă şi din ignoranţă, din groaza de libertatea însăşi, de oxigenul ei mult prea dur pentru plămânii şi creierul nostru.

Amin Maalouf, Grădinile luminii, Polirom, 2005, trad. de Ileana Cantuniari

Postat de Teodora Coman

Read Full Post »

Leapşa literară 2

Vladi a uitat să pomenească faptul că este prima leapşă în care suntem atraşi iar pentru asta îi suntem recunoscători lui Jovi.

1. Ce carte ai recomanda şi de ce unui dezamãgit din dragoste ?

Spuma zilelor a lui Boris Vian pentru că nu am citit ceva mai frumos despre dragoste, fie ea şi tristă.

2. Ce carte ai recomanda şi de ce iubitului / iubitei ?

Păi, nu prea îmi vin în minte cărţi care mi-au placut foarte mult pe care să nu le fi citit şi ea. Ultima recomandată cu mare succes:  O zi mai lungă decât veacul,  motivul îl găsiţi pe blog.

3. Ce carte ai recomanda şi de ce celui mai bun prieten?
Cel mai bun prieten a citit de 10 ori mai mult ca mine, aşa că singura recomandare este aceea de a mai citi încă odată, cu atenţie,  pe Dan Sociu. 🙂

4. Ce carte ai recomanda şi de ce unui copil de 10 ani ?

La întrebarea asta nu pot să urlu decât:  Aventurileeeeeee lui Haabaaarnaaaaam!!!!! Pentru că a fost cartea copilăriei mele.

5. Ce carte ai recomanda şi de ce unui mare aventurier/călător ?

Cred că Viaţa lui Pi a lui Yann Martel sau Periplul lui Baldasare a lui Amin Maalouf pentru că sunt uşoare la citit, aşa că vor face timpul să zboare,  aşa palpitante, pline de lumi exotice şi tâlcuri subtile.

6. Ce carte ai recomanda şi de ce unui duşman cunoscut ? O să recomand unui duşman necunoscut pentru că din fericire/păcate nu am reperat încă o asemenea entitate. Recomandarea este, fară doar şi poate:  Arta războiului de Sun Tzu, nu de alta, dar trebuie să  îi ofer o şansă.

7. Ce carte ai recomanda şi de ce unei persoane care nu iubeşte lectura ? Răul de Jan Guillou.  Dacă nu îl prinde, e o cauză pierdută, definitiv.

8. Ce carte ai recomanda şi de ce unuia “cu nasul pe sus” ? Micul prinţ.  Nu ştiu dacă va avea vreun efect, dar măcar devine un încrezut care a citit Micul prinţ, iar asta îl mai salvează … o ţâră.

9. Ce carte ai recomanda şi de ce celui care apare primul în lista ta de bloguri ?

Vladi i-a recomandat deja ceva Afreudei, aşa că o să fac o rocadă şi o să încerc o recomandare pentru ariergarda blogroll-ului: Ţara mea inventată. Am văzut că îi place Murakami, aşa ca preferata mea din cărţile japonezului: În căutarea oii fantastice.

10. Ce carte ai recomanda şi de ce unuia care crede cã le-a vazut pe toate în viaţã ? Nicolae Steinhardt – Jurnalul fericirii. Pentru că este o mare lecţie de viaţă fără îmbâcseli,  sofisme, pedanterii şi reţete prescrise cu  gravitate. Dar s-ar putea să stric orzul pe gâşte.

Dau mai departe Leapşa literarã lui Dragoş C şi prietenilor de la O carte într-o frază.

postat de Marian Coman

Read Full Post »

Leapşa literarã

1. Ce carte ai recomanda şi de ce unui dezamãgit din dragoste ?
“Capul retezat” – Iris Murdoch : pentru cã autoarea reuşeşte, în stilu-i caracteristic, sã prezinte relaţiile disfuncţionale ( cãsãtoria, adulterul, incestul ) într-o manierã uneori comicã, alteori tragicã, dar mereu actualã, într-o societate de “oameni educaţi”, o societate în care astfel de lucruri nu ai crede cã se pot întâmpla .

2. Ce carte ai recomanda şi de ce iubitului / iubitei ?
“Despre lãutãrism” – Constantin Noica : pentru a-ţi mãri şi cultiva cultura literarã, trebuie ca în timp sã înveţi sã deosebeşti diletanţii şi semidocţii de cei care ştiu cu adevãrat despre ce vorbesc şi despre ce scriu . Iar în “Despre lãutãrism” Noica asta încearcã sã ne spunã : “lãutarii” nu dispun de cunoştinţe umaniste adevãrate, ci doar de câteva frânturi luate din mers .

3. Ce carte ai recomanda şi de ce celui mai bun prieten?
“În intimitatea secolului XIX “ – Ioana Pârvulescu : pentru cã itinerariul pe care ni-l propune autoarea este unul cât se poate de plãcut, captivant şi presãrat cu nuanţele specifice României secolului XIX .

4. Ce carte ai recomanda şi de ce unui copil de 10 ani ?
Aici aş îndrãzni sã recomand douã cãrţi :

“Cartea lui Moş Oposum despre Pisicile Poznaşe” – T.S. Eliot şi “Cum s-a nãscut poporul român” ( carte pentru copii) – Neagu Djuvara : prima carte are menirea de a introduce copilul, dornic sã cunoascã mereu ceva nou, într-o lume a pisicilor, portretizate aici într-o manierã cât se poate de comicã şi de a-i înlesni imaginaţia ; cea de-a doua carte, “ Cum s-a nãscut poporul român”, are ca scop întâlnirea, într-un mod cât mai plãcut, cu istoria poporului român, lucru ce îi va fi de mare ajutor în formarea sa ca om care doreşte sã posede cât mai multe cunoştinţe de culturã generalã.

5. Ce carte ai recomanda şi de ce unui mare aventurier/călător ?

“Umbra vântului” – Carlos Ruiz Zafón : pentru cã acest volum este atât de captivant, povestea lui Julian Carax, pe care ne-o propune autorul, este una presãratã cu mister, dragoste şi aventurã .

6. Ce carte ai recomanda şi de ce unui duşman cunoscut ?

“Despre urã” – Gabriel Liiceanu : pentru a putea urî, ar trebui ( lucru care nu se întâmplã aproape deloc ) sã ştim exact ce înseamnã “ura” şi ce implicaţii are verbul “a urî” . Iar Gabriel Liiceanu ne oferã ocazia aprofundãrii acestui subiect într-un mod cât se poate de pertinent .

7. Ce carte ai recomanda şi de ce unei persoane care nu iubeşte lectura ?

“Trei într-o barcã” – Jerome K. Jerome : pentru cã este o carte amuzantã, uşoarã şi nu necesitã o foarte mare putere de înţelegere.

8. Ce carte ai recomanda şi de ce unuia „cu nasul pe sus” ?

Biblia : de obicei, cei care sunt “cu nasul pe sus” au impresia cã le stiu pe toate . Eu i-as invita sã citeascã câteva pasaje din Biblie pentru a realiza, dacã doresc evident, cã nu stiu, de fapt, nimic .

9. Ce carte ai recomanda şi de ce celui care apare primul în lista ta de bloguri ?

“Amintiri, vise, reflecţii” – Carl Gustav Jung : Afreudei, pentru cã am vãzut cã este pasionatã de psihanalizã şi, prin urmare, autobiografia lui Jung ar bucura-o foarte tare .

10. Ce carte ai recomanda şi de ce unuia care crede cã le-a vazut pe toate în viaţã ?

„Procesul de la Nürnberg„- Joe J. Heydecker : pentru cã, pe lângã prezentarea detaliatã a celui ce a fost numit “Procesul Secolului”, cartea mai are câteva poze cu evrei torturaţi, înfometaţi şi executaţi fãrã milã de cãtre nazişti . Pozele, alãturi de conţinutul cãrţii, te fac sã realizezi cã nu ai trecut prin ceea ce au trecut ei şi cã nu ai vãzut cum cei dragi sunt omorâţi în faţa ta .

Dau mai departe Leapşa Literarã orei25 .

Postat de Vladimir Barbu .

Read Full Post »

Blogul de aur

După 4 luni de muncă asiduă, neîntreruptă, perioadă în care nu am precupeţit niciun efort pentru a ne canaliza toate elanurile întru realizarea a ceva atât de măreţ precum acest blog, nu pentru noi sau pentru voi, simpli muritori, ci pentru acele fiinţe eterice numite blogări, iată că asosit momentul mult aşteptat: am primit un premiu.

Îi mulţumim Afreudei, căci ea a avut… nesăbuinţa să ni-l dea (între noi fie vorba, totul se datorează faptului că am avut bucuria să o vedem în carne, oase, eu şi supraeu taman la noi în librărie), aşa că ne achităm cu plăcerea şi cu tristeţea care însoţesc întotdeauna o alegere dificilă. Plăcere pentru că putem să le aratăm făţiş unora cât de mult îi apreciem, tristeţe pentru  că nu putem dovedi aceeaşi apreciere tuturor celor ce o merită.

Aşadar, lista mult aşteptată:

Alex Moldovan – în special pentru acrobaţiile şi provocările sale lingvistice

Arana – pentru eleganţă

Caligraf – pentru că dă fineţe caligrafică, de stampă, fiecărui gând

Camir – pentru entuziasmul de a descoperi mereu ceva nou, mai ales din pictură  🙂

Cinabru – pentru că scrie mai rar, dar extrem de profund şi de personal

Jovi – pentru că este un cinefil pătimaş, dar şi obiectiv

Ora 25 – pentru că nu ne dă pace şi ne învăluie cu fraza ei plină de miez  🙂

Simplis – pentru că ne lasă gura apă

Vera – pentru că nu se teme să compună şi să creadă în  scrisori imaginare

White noise – pentru că „ne-a dat aripi”

Read Full Post »

Minunata lume nouă – A. Huxley

Cam câtă minte îţi trebuie pentru a te apuca să comentezi un roman atât de celebru, încât nu mai are nevoie de niciun comentariu? Nu prea multă, evident. Mai ales dacă te apuci să critici. Pentru că trebuie să spun de la bun început: am fost dezamăgit. Şi pentru că un simplu verdict, fără o motivare care să îl însoţească, sună a procuratură demnă de o distopie, o să încerc să mă explic.

Huxley ne propune o lume în care toţi indivizii sunt condiţionaţi încă de la naştere. Substanţele chimice, procesele fizice şi modificările bio-genetice înscriu în embrioni viitorul fiecăruia. Urmează apoi hipnopedia – educaţia în timpul somnului prin repetarea de mii de ori, în timp ce copiii dorm, a unor formule ce rămân imprimate în subconştient şi pe care şi le vor asuma în viaţă.  Rezultatul este o societate de caste în vârful căreia se află se află indivizii Alfa iar la bază, Epsilonii, fiinţe debile fizic şi mental. Fericire generalizată: fiecăruia îi sunt asigurate nevoile, nimeni nu simte decât ceea ce trebuie să simtă, conflictele lipsesc pentru că nimeni nu are conştiinţa nedrepăţii. Pastilele de soma, un soi de drog, dizolvă orice posibilă frustrare sau nelinişte. Sexul este liber, încurajat şi practicat oficial la întruniri în care Marele Ford (divinitatea supremă) este venerat; legăturile sentimentale- abolite (familia nu mai există, prieteniile – mai degrabă amiciţii). Totul funcţionează precum un organism perfect în cadrul căruia părţile componente încetează să mai existe ca individualităţi. În această lume se mai păstrează urmele vechii societăţi, dar în rezervaţii izolate.

Problema acestei cărţi este că nu are profunzime, aşa cum nu are profunzime societatea pe care o descrie, căci psihicul unui locuitor al Lumii noi este redus la minim. Biologia sufocă emoţia şi întregul roman. Dacă asta a fost intenţia lui Huxley, atunci trebuie să recunosc că a reuşit de minune. Tensiunea pe care o societate distopică o exercită inevitabil nu se acumulează nicăieri în această carte. O cauză poate fi aceea că romanului îi lipseşte un personaj principal. Bernard, bărbatul Alfa – care, pe când era un simplu embrion pe “linia de fabricaţie”, a suferit un “accident” iar acum are anumite deficienţe de adaptabilitate – şi sălbaticul adus din rezervaţia în care s-a născut dintr-o mamă Alfa şi un nativ necondiţionat biologic sunt unidimensionali şi neconvingători. Presiunile la care sunt supuşi vin mai degrabă din interior decât din exterior, ele se află în vecinătatea disconfortului provocat de o astenie, nu de conştiinţa groazei în faţa unei organizări totalitare. Personajele nu realizează dimrensiunea libertăţii, nu se pot raporta la ea iar asta le goleşte de dramatism, căci nu pot evolua, nu se pot îndoi de realitatea pe care o cunosc. “Sălbaticul”, singurul personaj ceva mai substanţial, cel care subsumează o dublă experienţă, cea din rezervaţie şi cea din Lumea Nouă, este „pierdut” de Huxley undeva între posternările sale mistico-religioase şi regretul după mama moartă. El se transformă într-o victimă colaterală a societăţii, nu în una directă.

Dacă în romanul lui Orwell, 1984, în Noi-ul lui Evgheni Zamiatin şi chiar şi în Povestea cameristei de M. Attwood sau în Ţara ultimelor lucruri a lui P. Auster pulsează sentimentul unei sufocări generalizate, a unui sfârşit de lume, aici această senzaţie nu se condensează.

Obiecţia care se poate ridica este aceea că o astfel de societate se dovedeşte cu atât mai sinistră cu cât cei care o compun sunt convinşi de perfecţiunea ei. Huxley ar fi încercat în această această carte să ne desfăşoare o asemenea posibilitate. Răul suprem e cameleonul perfect: se camuflează sub masca binelui. Din acestă cauză, lipseşte cenuşiul orwelian. Ei bine, eu cred că argumentul poate căpăta forţă doar la un curs de ştiinţe politice, nu la unul de literatură (şi ca să o spun pe aia dreaptă, am am luat parte doar la primul tip de curs). Literatura nu ar trebui să compare structuri socio-politice, ci structuri narative care le încorporează. Şi aici vreau să semnalez încă un derapaj al autorului care, în Întoarcere în lumea nouă, vorbeşte cu o oarecare superioritate despre faptul că societatea descrisă de el are o mai mare şansă de concretizare decât lumea orweliană. Dar, din fericire, valoarea literaturii nu se calibrează prin capacitatea de a reproduce realităţi.

Şi uite aşa, am ajuns să scriu mai mult despre cărţile care mă dezamăgesc decât despre cele care îmi plac.

Minunata lume nouă, Aldoux Huxley, Ed. Polirom, 2003

postat de Marian Coman

Read Full Post »

Falsificatorii de bani ( „The Counterfeiters”, 2007 )

-Premiul Oscar® în 2007 pentru cel mai bun film strãin-

Din ciclul filmelor cu şi despre evenimentele celui de-al Doilea Rãzboi Mondial, anul 2007 a adus cu sine unul dintre cele mai bune filme strãine, care prezintã încercarea germanilor de a-şi adjudeca victoria rãzboiului şi de a prelungi agonia celor cu care erau în conflict, The Counterfeiters (“Falsificatorii de bani”).

Filmul are la bazã încercarea germanilor de a destabiliza economia Marii Britanii şi a SUA, unele dintre ţãrile cu care erau în conflict, prin falsificarea bancnotelor de 5£, 10£, 20£, 50£, respectiv a dolarilor americani şi introducerea acestora în circulaţie, cunoscutã sub numele de Operaţiunea Bernhard.

Pelicula urmãreşte destinul unuia dintre cei mai mari falsificatori şi, totodatã, unul dintre participanţii la aceastã operaţiunea de amploare, Salomon Sorowitsch ( Karl Markovicz ). El îşi descoperã un talent mai puţin obişnuit, şi anume, falsificarea documentelor oficiale, talent de care se va folosi fãrã fricã pânã în momentul în care este arestat de inspectorul Friedrich Herzog ( Devid Striesow ) şi dus la închisoare .

Trec 5 ani şi, în tot acest timp, Salomon a fost mutat de la închisoare într-un lagãr de concentrare, unde, alãturi de alţi 142 de deţinuţi, a luat parte la ceea ce avea sã devinã cea mai mare operaţiune de falsificare de monedã  din istorie ( 8 965 080 de bancnote, cu o valoare totalã de  134 610 810 lire sterline ), el nerealizând decât mai târziu, şi asta datoritã lui Adolf Burger ( August Diehl ) cã acei bani iliciţi erau produşi pentru a susţine financiar ambiţiile nemţilor şi un rãzboi ale cãrui victime au fost nenumãrate, un rãzboi care a scos la ivealã spiritul luptãtor, rãzbunãtor şi adept al legii talionului a oamenilor .

Adolf Burger refuzând sã îşi foloseascã “meşteşugul” pentru câştigul naziştilor, Salomon are de luat o decizie grea : fie continuã sã ajute la susţinerea rãzboiului, fie aderã la credinţele lui Adolf . Conştiinţa îşi face simţitã prezenţa chiar şi în cazul lui Sally în momentul în care realizeazã cã, prin continuarea a ceea ce face, ajutã la susţinerea unui conflict ale cãrui repercusiuni sunt cât se poate de nefaste .

Deşi de-a lungul timpului s-au realizat nenumãrate filme cu aceastã tematicã, sunt de pãrere cã acesta prezintã, într-un mod cât se poate de obiectiv şi de veridic, una din multele acţiuni întreprinse de nazişti, acţiuni ale cãror implicaţii şi complicaţii au fost şi sunt încã resimţite nu doar de supravieţuitorii Rãzboiului, dar mai ales de cei ai Holocaustului . Pentru cã, spre deosebire de alte rãzboaie, acesta a avut ca scop primordial prigonirea şi eliminarea evreilor şi a celorlalte minoritãţi care nu erau considerate a fi “rase pure” în viziunea naziştilor .

Cinematografia europeanã caracterizatã, de obicei, ca fiind una a înţelesurilor multiple şi a subtilitãţilor fine, nu ne-a dezamãgit nici de data aceasta, dându-ne ocazia delectãrii cu un film care porneşte de la premisa cã orice om are conştiinţã şi, sub semnul acesteia, este dator sã reflecteze la ceea ce este bine sau rãu . Testul acesta este unul destul de greu de trecut pentru Salomon Sorowitsch, el nefiind pus în faţa confruntãrii sale cu propria conştiinţã şi nevoit sã aleagã între ceea ce este corect din punct de vedere moral şi ceea ce i-ar asigura supravieţuirea într-un lagãr de concentrare nazist .

Falsficatorii de bani ( « Die Fälscher », Germania, 2007 )

Postat de Vladimir Barbu

Read Full Post »

T.S.Eliot, Cartea lui Moş Oposum despre Pisicile Poznaşe

Nu ţi l-ai fi imaginat pe T.S. Eliot în rolul povestitorului aşezat, înţelept, răbdător, împărtăşind finilor săi peripeţii create special pentru ei, iniţial în scrisori. Se vede treaba că pisica e la mare cinste universală dacă atâţia ochi ageri şi atâtea condeie de soi s-au aplecat cu un surâs tandru asupra făpturii ei cu tors hipnotic şi cald,  amestec de graţie şi viclenie, de drăgălăşenie şi cruzime, de docilitate şi imprevizibilitate, de omenesc, pur şi simplu.

Variantă englezească a autohtonului Arpagic, acest volum conţine poeme care au inspirat realizarea celebrului musical Cats, cel mai longeviv spectacol de gen din toate timpurile, a cărui muzică este compusă de Andrew Lloyd Webber. În varianta originală a titlului apare cuvântul „practical”, tradus la noi prin „poznaşe”. „Practical” trimite mai mult la caracterul de mască a personajului, la directa legătură cu realitatea, pe când „poznaşe” implică în primul rând dimensiunea ludică. E de gândit dacă se poate găsi un echivalent româ nesc mai apropiat.

Dar să nu mai lungesc vorba şi să trec la conţinut. În prefaţă se precizează că unei pisici îi trebuie trei nume diferite: primul, pentru uzul familiei; al doilea, cât mai bizar, pentru popularitate şi spectacol; al treilea, cu totul secret, este ştiut doar de ea însăşi. De aici, de la straturile misterului onomastic până la jocul de cuvinte nu mai e decât un pas:

“Când zăriţi vreo pisică adâncită-n meditaţie

Motivul, vă zic, e acelaşi mereu-şi anume:

Mintea sa e pierdută în sacra contemplaţie

A gândului la gândul la gândul la propriu-i nume:

Inefabilul efabil

Efaninefabil

Adâncul, de necercetat, singularul său nume.”

Versurile sunt grupate pentru a se realiza  portretul individual al fiecărui personaj: Tanti Pisi-Pozna, numită Janaceatărcată, care învaţă şoarecii să cânte, să croşeteze şi să bată profesionist paşii de step; Răgetdetigru, zis şi Teroare pe Tamisa, un pirat scăpătat care ajunge să fie omorât de Siamezi, duşmanii săi de moarte; Ram Tam Toană cel sucit şi enervant de capricios; Spargotac şi Zbârlisâcâici, cuplul de pisoi acrobaţi celebri, dar şi hoţi versaţi ce operează în zona Victoria Grave etc. Nu putea lipsi vechea rivalitate dintre câini şi pisici, înfruntarea dintre clanurile Mopşilor şi a Şpiţilor, a Pekiilor şi a Poliilor care blochează traficul metropolei. Cel care îi înspăimântă teribil pe scandalagii nu e un dulău aprig, aşa cum te-ai putea aştepta, ci Zarvămâţ, un exemplar macho a cărui apariţie topeşte în derizoriu prezenţa Câinelui Poliţist. Specia se completează cu scamatorul şarlatan Domnul Mistofelis, cu gangsteri şi cu artişti scăpătaţi de tipul lui Gus, zis şi Asparagus, cu mondenul gurmand Plesnifor Jones, cu Neamdesmântânilă, cu Moş Deuteronomie…După ce ţi se face cunoştinţă cu atâţia eroi, trebuie să ai grijă: cu o pisică nu relaţionezi aşa uşor, ci trebuie respectat codul  dublu al ad-dresării pentru a putea cuceri pretenţioasa felină. Cel care păzeşte porţile editurii Faber & Faber, de care numele lui Eliot se leagă inseparabil (aici a fost publicată cartea pentru prima oară, în 1939) este Motanul Morgan, singurul personaj care se autoportretizează. Dacă vreţi ca pisica să vă devină ascultătoare şi fidelă pe viaţă, trebuie să cercetaţi mai mult asupra problemei inefabilului, să îi descoperiţi numele acela ascuns; dacă nu, puteţi să îi inventaţi voi unul cât mai ademenitor, cu silabe la fel de şerpuitoare ca trupul ei înseşi.

N:  Personajele nu sunt integrate într-o naraţiune adevărată, în aventuri propriu-zise. Cartea se reduce mai mult la o colecţie de portrete realizate într-un limbaj savuros, de personaje care intră şi ies  din spaţiul ficţiunii ca de pe scenă, de aici şi potenţialul dramatic al textului. Costumele şi scenografia sunt într-adevăr impresionante.

T.S.Eliot, Cartea lui Moş Oposum despre Pisicile Poznaşe, ilustraţii de Axel Scheffler, trad. de Tudor Cristian Roşca şi Viorel Ştefănescu, Humanitas Fiction, 2009

Pentru varianta în engleză, click aici:

Old Possum’s Book of Practical Cats

Read Full Post »

Ce poţi face cu o carte?

…în afară de citit, bineînţeles. Ştiţi teoria lui Michelangelo, conform căreia opera de artă se află în stare latentă în materia primă iar artistul trebuie doar să înlăture surplusul, să elibereze forma din captivitatea informului. Aşa şi cu cartea: pentru unii, are aceleaşi proprietăţi tactil-sculpturale (mai ţineţi minte cât de greu se găseau cărţile tridimensionale pentru copii, cu pătuţurile piticilor pliabile odată cu deschiderea precaută a paginilor?) iar alţii au parte de acele experienţe cvasierotice ale pasionatului/obsedatului de cărţi, de exemplare… aristocrate, la loc de cinste în bibliotecă, legate în piele fină, cu luciu senzual, care îl tulbură  cu un fior răspândit cu iuţeala fulgerului prin tot corpul, de la amprente în sus. Pentru el, celuloza e totuna cu mătasea, cu catifeaua sau alte materiale fine, alunecătoare  şi, poate, chiar cu textura mai la îndemână a ciorapilor lycra. Dacă mai adăugăm şi faptul că mirosul de cărţi este el însuşi inconfundabil, ca cel mai ciudat şi mai inaplicabil parfum de soi/soi de parfum, cărţile aproape că se înscriu în dependenţă şi gelozie, în posesivitate şi idolatrie. Cam acestea sunt, la extreme, contactele tactile cu cartea, fără a putea băga mâna în foc că sculptorii de volume ar avea neapărat o afinitate mai specială cu ele decât cu alte materiale.

Ideea este următoarea: unii pot face cu cartea orice, dacă au şi un car de imaginaţie. Nu e nevoie de substanţe nobile sau ustensile scumpe;  s-au dus vremurile monturilor de pietre (semi)preţioase, de aplicare atentă a foiţei de aur sau argint, a  înluminurilor cu pigmenţi naturali rarisimi.  Cărţii i se poate da astăzi o formă cu totul şi cu totul diferită, imprevizibilă, în tehnici dintre cele mai diverse: basorelief, altorelief, colaj, pictură, grafică, multimedia. Însă -atenţie!- totul are un preţ: modificarea ireparabilă. Aşa că îmi place să cred că fie se aleg cărţi proaste, fie se sacrifică cele vechi (chiar, oare s-ar putea face un top al titlurilor suficient de proaste  încât să se preteze la o asemenea…convertire sau reciclare? Poate că ultima carte a lui Alex Ştefănescu poate ajuta, încă nu am citit-o. În acelaşi timp, nu mă pot abţine să nu mă întreb: oare  ce titluri au ales/”condamnat ” artiştii  înşişi pentru realizarea lucrărilor lor?! Vă mărturisesc că mi s-a cam strâns inima când am văzut pe site-ul lui Dettmer ditamai Websterul!). Ca să fim cinstiţi până la capăt, să nu uităm că abilităţile noastre la lucru manual s-au dezvoltat din fragedă pruncie prin decuparea sau tăierea cărţilor primite cadou, spre imensa  disperare a părinţilor, aşa că fiecare  dintre noi are o doză  iniţială de cruzime în formarea sa livrescă. Ia priviţi mai jos ce poate ieşi din operaţiunea de „eviscerare” a cărţilor. Chirurgie în toată regula, e adevărat,  se „poartă”  plastia de orice fel. Frumuseţea (şi ea relativă!) se obţine, câteodată, prin alterarea completă a formei iniţiale. Risc asumat, dar spectaculos, nu?  Gata, acum hai să vă fac cunoştinţă cu unii dintre cei care excelează în prelucrarea celulozei: Brian Dettmer, cunoscut pentru lucrările din ciclul Book Autopsies, Lisa Kokin, care spunea „the shape of the books shoudn’t be limited to a rectangle”, şi Daniel Essig.

Începem cu Brian Dettmer, sculptorul de cărţi prin excelenţă:

(pentru celelalte lucrări din ciclul Autopsiilor: Brian Dettmer: Book Autopsies)

Daniel Essig, cu eviscerări oarecum mai blânde

daniel essig workshops class descriptions

şi Lisa Kokin, care prelucrează mai mult grafic, prin colaj şi mixare de materiale neconvenţionale. Îi plac în mod special nasturii, probabil dintr-o experienţă îndelungată a cusutului (http://www.lisakokin.com/buttonwork/)

N: În final, o soluţie arhitecturală: sper ca locul de refugiu al fiecărui bibliofil să fie, şi la propriu şi la figurat, bastionul ăsta minunat de cărţi, care poate înlocui lejer bătrânul turn de fildeş. Jocul de-a cazemata din copilărie poate fi reluat oricând, cu materie nobilă. Carte cu carte în loc de cărămidă cu cărămidă. Cine ştie, poate chiar vă veţi permite să vă construiţi locuinţa de vis sub forma unei cărţi -oare avem arhitecţi cu experienţă în asemenea design?

N: Ovidiu a trimis în comentariul lui un link cu lucrările altui artist, Bruno Mendonca; şi el se ocupă cu plasticizarea cărţilor, ba chiar şi a bibliotecilor. http://www.bruno-mendonca.com. Uite aşa mai află omul câte ceva!

postat de Teodora Coman

Read Full Post »