Poezia concentrată pe intuiţia adâncă a nemarginilor – termenul atât de frumos
al lui Eminescu – m-a atras dintotdeauna şi mi-a dat o piele care, în momentele trecerii fiorului cu iuţeala curentului, nu mai e a noastră; de aceea îi spunem piele de găină, nu de om. Pentru Mihai Ursachi, sufletul este haloul omului şi al stelelor deopotrivă, mai ales în momentele de îmbăiere în praful galaxiilor interioare, unde până şi identitatea ţi se dizolvă în frumuseţe, în „nebunia luminii”. De fiecare dată când recitesc poemul ăsta am impresia că a fost scris de Micul Prinţ la maturitate.
Mihai Ursachi, Sub semnul sfânt al unei planete*
Prea buna mea, nimic nu a fost pe măsura gândului nostru;
departe de tot, caravanele cerului
migrează domol, constelaţia Lirei, constelaţia
Câinelui, Ursa; cu ele, cu marile vise
amestecat, îmblă sufletu’acela, care o dată,
o singură dată purta numele Tu,
pe care când îl rosteam se auzea Eu.
…Şi astfel plutim, întocmai precum înecaţii,
mânaţi fără sine spre marginea marginii marginii,
sub semnul sfânt al unei vechi planete.
Şi totul era mai presus decât cugetul nostru.
* poem din vol. Benedictus, Compania, 2002
postat de Teodora Coman
P.S.: Mi-au venit involuntar în minte nişte versuri apropiate de cele ale lui Ursachi: Deşi nebuni, ei frumoşi vor fi / Deşi-necaţi, ei pe mare vor pluti., dar nu mai ştiu nici să mă tai cui aparţin…
Read Full Post »