Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Septembrie 2010

Două ore de Dostoievski, altfel decât îl ţineam minte: haios, incoerent, paranoic, filozof, nervos. Un fel de bolgger.

Ce minunat ar fi, dacă n-aş face nimic numai din lene! Doamne ce m-aş stima ! M-aş stima tocmai pentru că-s capabil să am în mine măcar lene; aş poseda şi eu măcar o însuşire, pozitivă întrucâtva, asupra căreia să n-am în­doieli. Întrebare: ce-i cu ăsta ? Răspuns: e un leneş. Mai mare plăcerea s-auzi vorbindu-se aşa despre tine. „Un leneş!” — păi ăsta-i titlu, predestinare, carieră! Aş deveni membru de drept al celui mai select club şi n-aş mai face nimic decît să mă tot stimez. Am cunoscut un domn care şi-a făcut titlu de glorie pe viaţă din faptul că se pricepea la vinul de Bordeaux. So­cotea asta un merit şi îndoielile nu l-au încercat nicicînd. Eu unul cariera asta mi-aş alege-o: aş fi un leneş şi un mîncău. Dar nu unul de rînd, ci unul sensibil la frumos şi sublim. Cum vă place? Visez de mult aşa ceva. Patruzeci de ani m-a tero­rizat acest „frumos şi sublim”; din păcate, o constat la patruzeci de ani; să-mi fi descoperit vocaţia din vreme — o, toate ar fi mers altfel! Mi-aş fi găsit uşor şi activitatea corespunzătoare: anume, aş fi băut în sănătatea a tot ce-i frumos şi sublim. Profitând de orice prilej, aş fi lăsat mai întîi să-mi pice-n pocal o lacrimă, pe urmă l-aş fi dat duşcă, închinînd pentru frumos şi sublim. Aş fi decretat -ale lumii toate frumoase şi sublime; aş fi descoperit laturi frumoase şi sublime în cele mai cumplite şi mai in­contestabile orori. Aş fi devenit lăcrimos ca un burete prea ud. Să zicem că pictorul cutare a trîntit un tablou în ma­niera dui G. Eu beau pe loc în sănătatea pictorului cu tabloul în maniera lui G, dat fiind că-mi place tot ce-i fru­mos şi sublim. Un autor, să zicem, a scris ceva „pe gustul oricui”; beau pe loc în sănătatea „oricui”, dat fiind că-mi place „tot ce-i frumos şi sublim”. Pentru treaba asta aş pre­tinde să fiu stimat, iar pe cei ce nu m-ar stima i-aş persecuta. Trai liniştit, moarte solemnă — nu-i superb? Aş fi slobozit ditamai pîntece, mi-aş fi durat o guşă în trei caturi, mi-aş fi rostuit un nas roşu. Oricine m-ar fi întâlnit ar fi exclamat, contemplmdu-mă: „Ăsta da, halal.! Uite ceva într-adevăr pozitiv!” Ei, domnilor, orice-aţi zice, tare-i plăcut să mai auzi şi asemenea păreri în epoca noastră negativistă.

Update:
Dostoievski însuşi nu şi-ar fi citit opera mai bine (adică mai
pătrunzător) decît o face Răzvan Vasilescu pe cele două CD-uri (însumînd
peste două ore) ale proaspătului audiobook Însemnări din subterană editat de Humanitas Multimedia. Ascultaţi-le noaptea!
Marius Chivu, Dilema veche

mihaela audiobookurilor

Read Full Post »

14 postcards in full colour

Sar peste introducere, se poate vedea despre ce este vorba pe toate gardurile. Blogurile, vreau să zic. Nici mai mult nici mai puţin de 14, cu ăsta cu tot. Mi-am pus mâinile în cap când am văzut cât e de copiat şi de lipit aici, în postarea asta comună despre clădirile sau locşoarele mai aparte din oraşul fiecăruia. Pentru mine a fost o experienţă ciudată, aşa, ca o revanşă a orelor de lucru virtual în locul celui manual (atât de neglijat, recunosc!) din clasele mici. Aşa că…îi dăm bătaie. Pe mine m-am păstrat la sfârşit, ca o gazdă decentă în spatele celor 13 musafiri ai săi.    🙂

1. Delaskela (Bucureşti)

1927: atenuat, lipsit de chef, purtat de apele unui plictis fara iesire, imi beau cafeaua privind de pe balcon aceasta cladire veche, anonima, tacuta, de o solemnitate usor ponosita.

2. Diacritica (dintr-un codru teuton)


casuta lu’ Alba–ca–Zapada. sau a lu’ mamaia lu’ Scufita Rosie. sau poate a lu’ tanti care poftea la Hansel si Gretel, mai stii… de poveste, oricum.

3. Dragoş Livrescu (Constanţa)

dupa 10 zile de concediu la Constanta, de’acum o saptamana, constat ca pentru mine orasul nu mai reprezinta nimic, in afara ca aici sunt mama si tata. am iesit din casa rar, am stat mai mult in vizuina camerei mele construita demult – singura sinonima copilariei si studentiei pierdute. noi sunt calculatorul, filmele fara numar, postarile pe blog si lecturile rahitice. numai cateodata briza mirosind a mare furisata pe geam aducea constanta la mine. trecerea intamplatoare pe langa cazinoul de pe faleza descuamat si batut de valuri rezuma stadiul prezent al orasului – toate vestigiile trecutului ce’amintesc cele cateva clipe de glorie stau in paragina. la fel, clipele de glorie ale copilariei si tineretii mele. acum orasul e altul, unul de tranzitie, plin de oameni neinteresa(n)ti, venetici familisti cu burti si masini si copii si buleli si viata trista, in contrapondere cu cativa ciocoi tineri fericiti in masini decapotabile – asa cum viata mea e alta, de bucurestean intelectual frustrat in cautarea multumirii de sine. doar ca, spre deosebire de oras, ce si’a lasat trecutul in urma, uitandu’l, eu il duc tot timpul cu mine, fericit undeva pe’acolo.

4. Marxistele (Orleans)

Hôtel Cabu, mic bijou al celei de–a doua Renaissance française – perioada puternic marcata de stilul magnanimului rege Henri II – si prima cladire de acest gen din Orléans. edificiul a fost ridicat in 1548 de arhitectul Jacques Androuet du Cerceau pentru un avocat, maitre Philippe Cabu, al carui blazon e vizibil pe fatada. dupa legenda [sau dupa gurile rele] hotelul ar fi gazduit’o prin 1549 pe Diane de Poitiers, favorita regelui timp de vreo doua decenii.

5. Tloni (Zamboni din Helsinki)

…intotdeauna m’am intrebat daca vikingii au descalecat sau, mai degraba, au debarcat in Finlanda.

6. Utopia balcanică (ceva între Tunisia şi Algeria)

mersul prin soare te invata sa iubesti spatiile inchise, prin urmare dumnezeul beduinilor sta la garsoniera si e foarte fericit.

7. Zamolxis (Toronto)


Biblioteca Robarts @ U of T. cladirea impozanta de vreo 20 de etaje este cea mai mare din campus si totodata singura deschisa 24 de ore, ceea ce o face nu numai un excelent obiectiv turistic, dar si terorist. studentii care o impanzesc sunt cu ochii’n patru pentru atacurile din Newfoundland cu deltaplanul. a aparut atat in “Friends” in episodul “The One Where Joey Speaks French” cat si in “Numele Trandafirului”, nuvela scrisa de Eco la U of T.

8. Adina B. (Timişoara)

Casa

Construita la inceputurile cartierului Fabric din Timisoara, se spune, cu un destin partial neaflat: de pe la 1920 se stie ca a fost vila unui farmacist evreu foarte bun la suflet, ca avea o curte mare si plina de tei si ca peste acea curte au fost construite bine dupa 1950 casutele de pe partea drapta a strazii Inocentiu Micu Klein, ca dupa confiscarea de comunisti si fuga/vinderea in Israel a familiei farmacistului a fost locuita de orfanii unui institut, care au ars tot parchetul pentru a se incalzi, si ca apoi a fost si e locuita de familia unui notar, ca este monument istoric si ca actualii locatari o tot renoveaza de 20 de ani.

9. Voroncas (Gent, Belgia)

voroncas

vignette neintamplatoare cu nouvelle vague in ea.

10. Alexandru  caligraf (Québec, Canada)

caligraf

Bureau du Registraire, Université Laval – quoi d’étonnant, si la prison ressemble aux usines, aux écoles, aux casernes, aux hôpitaux, qui tous ressemblent aux prisons?

11. Zum (Berlin, Germania)

zum

HU Berlin, Institutul de Fizica – la marginea orasului, aproape nestiuta (ajungi acolo daca ai prieteni matematicieni, fizicieni sau psihologi, daca ai treaba la biblioteca din zona – foarte misto, apropo – sau daca te incumeti o data pe an, in noaptea lunga a stiintelor), cladirea asta a primit ceva premii si a starnit admiratie si ura. Daca aveti drum la Schoenefeld opriti-va cu vreo doua statii inaintea aeroportului si plimbati-va un pic, e un ‘orasel’ ciudat si ultra-modern pe care foarte putini vizitatori ai Berlinului ajung sa-l vada.

12. Inczeklara

klara

less is more.

13. Khronos (Cluj)

pare tipul de cladire in gradina careia stau pentru totdeauna pe post de ingrasamant pentru trandafiri negri o duzina de afrodite plinute proaspat deflorate si ce are drept paznic un dobermann lucios cu ochi aprinsi si bale insangerate. stapanul trebuie sa fi avut o familie completa, trei fii, o fiica si o consoarta cerebrala cu infatisare de vampa care sa se infrupte ziua dintr’o biblioteca selecta si noaptea din prunci fragezi.

14. Eu

Foisorul din parcul Sub Arini e un loc care îmi place mult. După cum se poate vedea, e un loc-umbrelă, evazat şi protector, pe care l-aş lua cu mine şi pe vreme de ploaie, şi de soare puternic. Cum nu pot face asta, mă ia el pe mine de fiecare dată când trec prin Sub Arini. Foişorul se ridică mult deasupra “blatului negru” al parcului, cum zice Moni Stănilă. Dat fiind că nu am postat poemul de sâmbătă, profit de ocazia acestei “sesiuni” pentru a introduce fragmentul din primul poem al vol. Postoi Parovoz, intitulat am re(de)venit, care mi-a şi inspirat, de altfel, postarea:

sunt puternică
stânca din mijlocul camerei sunt eu
şi umbrela pe care o arunc deasupra capului
ca pe un lasou mă va purta spre turnul înalt
în care doarme Voronin

pot cânta acolo fără să greşesc
stai trenule/ postoi parovoz
postoi parovoz
de câte ori vreau

voi pluti
fără bani şi jeepuri
peste palatul naţional

nu îmi trebuie nimic în plus
nici iubiri nici vize
doar o căldură sufocantă în gură
cu care să cârmuiesc cum îmi vine
umbrela

Read Full Post »