Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Octombrie 2009

La provocarea lui Alexandru-caligraf, am ales două poeme pe tema asta mai puţin convenţională. miroUtilitaristul autoproclamat Marius Ianuş foloseşte fotbalul ca pretext pentru empirizarea eului, sufocat, până nu demult, în vidul irespirabil al hârtiei, al textualismului. Unde altundeva să scoţi captivul decât pe un gazon, la… încălzire, în toate sensurile cuvântului? Dacă stăm să ne gândim bine,  comunicarea însăşi a devenit, astăzi, un schimb de pase în mediul virtual al messengerului sau al blogului, cu emoticoni în loc de mingi, lansaţi de „ştrumfi” internauţi. Nu de alta, dar poemele au fost scrise, aşa cum mărturiseşte autorul însuşi, „direct pe net”. De fapt, terenul de fotbal are mare legătură cu existenţa noastră în general, nu numai sportivă, căci driblăm, mai mult sau mai puţin profesionist, din realitate în careul oarecum advers al literaturii. Şi invers.

Ştrumfii îşi scriu scrisori pe şerveţele

 Gabi, dacă nu erai tu

viaţa mea nu mai avea sens – capotam,

eşti chestia aia – ¼ din mine,

ochii prin care văd lumea reală,

prozatorul de care te sprijini

atunci când treci strada

sau te arunci de pe pod.

Semănăm mult – furiile noastre la beţie

şi gândurile noastre cenuşii seamănă mult.

Mai ţii minte când câştigam drăceşte la pariuri ?

Dacă jucam tot ce era de jucat,

eram milionari în dolari acum –

câştigam tot, nebuneşte,

da’ asta n-a ţinut decât două săptămâni…

Cât o să ţină prietenia noastră?

M-am ars deja de câteva ori,

păstrez un fel de distanţă,

da’ tre’ să ştii că te simt mult mai aproape –

¼ din mine –

decât îmi simţeam ceilalţi ochi.

Să fim atenţi când traversăm strada şi când ne îmbătăm

Să alunecăm pe trotuarele către cluburi

ca două broaşte mari şi convinse

Să intuim linia care desparte literatura de viaţă

& să stăm acolo şi să fulguim

Să jucăm, Copile, să jucăm întruna,

pe terenul echipelor care opresc respiraţia.

 

Allez Zizou! Allez afros de la patrie!

 Aştept campionatul mondial ca pe o boală

pentru că mă gândesc la tine &

la ce ai fost tu –

 

încăpăţânat ca un pitbull,

elegant ca un diavol –

în trupa aia care ropotea

printr-o junglă imaginară,

tu îmbrăţişai acele forme strălucitoare din aer,

acele fete morgana ale fotbalului…

 

Te-am văzut de curând mai lent, mai intelectual,

şi mai leneş – nu mai cari atâtea mingi spre poartă… –

numai pasele tale au rămas la fel,

geometrice, desenate pe tabla minţii mele

 

Asta eşti tu – pasele tale din vârful bocancului

desenează lumi necunoscute în aer.

Sper să câştigi încă o dată titlul

şi să joci din toamnă la Rapid Bucureşti

 

Pentru că bătrânul vrăjitor nu a uitat nimic,

e doar mai lent, mai sătul de fotbal,

Pentru că stadioanele pustii

aşteaptă şuturile tale magice.

 

Dar acum vei fi înfăşurat în emoţie…

 

Aştept campionatul mondial ca pe o boală…

din vol. Ştrumfii afară din fabrică!, Cartea Românească, 2007

postat de Teodora Coman

Read Full Post »

Nu am nici talentul, nici experienţa unui jurnal, mai ales acum, când încerc să transpun câte ceva din atmosfera Colocviilor, în special a seriilor de poezie. De obicei, Jurnalul de librărie este segmentul care le revine băieţilor, însă, cum ei sunt mai tot timpul ocupaţi, mi-am luat eu această libertate.

Sincer, sunt subjugată unor prejudecăţi romantice şi romanţioase despre scriitori, care m-au determinat, mult timp, să am un comportament destul de straniu, ceva între smerenie faţă de nişte fiinţe superioare, pe de o parte, şi teama de a nu mă compromite, cu diletantismul şi mediocritatea proprie, în prezenţa lor, pe de altă parte. Dar bine zicea cineva: să nu te încrezi în poeţii care arată poeţi, care cultivă o boemă superioară a aparenţelor. Pentru că, dacă eşti poet adevărat, nu mai e nevoie să o şi arăţi.

Colocviile de anul acesta m-au mai vindecat de anumite reticenţe, dezvoltate pe un fond de paranoia preventivă care poate, la o adică, să îmi justifice eventualele gafe. Dacă mai adaug faptul că personalitatea mea, atâta câtă e, s-a adaptat perfect la umbra ariergardei, vă daţi seama ce exemplar subteran autentic sunt, în toată splendoarea semnului de pământ. Când spun “pământ” mă gândesc la un material antiderapant obţinut prin amestecarea nisipului în care îşi ascunde struţul capul şi solul reavăn, de grădină, cu bulgări moi doar pe dinăuntru, răscoliţi de botul cârtiţei.

Toate simptomele acestea, fermentate într-o stare prelungită de muţenie socială, mă plasează din start într-o margine asumată. Ei bine, de data aceasta a fost  altfel. Veronica D. Niculescu este o prezenţă atât de feminină şi de plăcută, încât muşchii celui mai încordat om se destind fără ca măcar să apuce să îşi dea seama. Emil Brumaru s-a menţinut într-o dispoziţie autoironică în proximitatea căreia orice protocol sau manieră de cod se putea topi fără problemă. Adidaşi, jeans, tricouri şi ghete. Din aceste accesorii neconvenţionale s-a compus garderoba participanţilor. Pe tricouri am zărit Tiuk! şi Led Zeppelin, Ovidiu Nimigean era cameramanul-şef al Colocviilor iar Constantin Acosmei, un adevărat personaj, o combinaţie ciudată, dar autentică, între Buddha şi Bartleby. Şerban Axinte şi Ovidiu Nimigean sunt cu mult mai înalţi decât aş fi crezut, Angelo Mitchievici se menţine în aceeaşi eleganţă şi discreţie iar Andrei Bodiu, decan al Facultăţii de Litere din Braşov, nu avea nici pe departe morga pe care o presupune statutul său. Un simţ al umorului bine dezvoltat a transformat spaţiul librăriei într-un loc special şi, mai ales, foarte cald, numai bun (conducător) pentru rezonanţa vocilor celor ce şi-au citit ireproşabil poemele, demonstrând că poeţii sunt şi foarte buni lectori ai propriilor texte: Ştefan Manasia, Şerban Axinte, Andrei Bodiu, Ovidiu Nimigean, Emil Brumaru şi, bineînţeles, Ioan Es. Pop. Trecerea de la un poem la altul s-a făcut prin remarci autoironice extrem de inspirate, prin care empatia cu micul public s-a închegat perfect. Un autentic spectacol de lectură, resimţit de mine, cel puţin, cu efectul benefic al unei hipnoze. Fiecare timbru, atât de sonor şi de distinct, a percutat mult timp în aerul celulotic al librăriei. În ciuda staturii sale impunătoare, Mihail Vakulovski a citit poeme cu o voce marcată de emoţie, auzibil tremurătoare iar lectura lui Constantin Acosmei, pe un ton monoton, dar potrivit poemelor aporetice geniale din Jucăria mortului, a avut efectul meritat.

Şi totuşi, parcă nimeni nu m-a sensibilizat atât de tare ca Ioan Es. Pop, autorul Ieudului fără ieşire. Cu un chip extrem de expresiv, marcat de trecerea prin limburile propriei existenţe, a citit “blasfemii” extraordinare, concentrate pe câte un nucleu de revelaţie, cu o umanitate caldă şi melancolică pe care numai cineva care mărturiseşte că ziua este un om, iar noaptea un cu totul altul, numai cine suferă din paradoxul irezolvabil al propriei fiinţe o poate avea. Dacă adăugăm şi prezentarea cu totul personală a fiecărui poet de către Radu Vancu şi inteludiile năstruşnice ale lui Dragoş Varga,  pot să spun cu mâna pe inimă că un tablou general al serilor -rezervate mai ales poeţilor- în librărie e ca şi făcut. Întreaga echipă a revistei Transilvania merită felicitări pentru iniţiativa şi organizarea Colocviilor.

IMG_7789

IMG_7793

IMG_7796

IMG_7850

IMG_7817

IMG_7843

IMG_7853

IMG_7846

Read Full Post »

coperta%20ch%20Basmul%20Printesei%20Repede-Repede1Abia am aşteptat să îi vedem pe Veronica D. Niculescu şi pe Emil Brumaru, coautori care demonstrează, aşa cum zicea şi Radu Vancu, că teoriile generaţioniste nu au niciun fundament. Am avut ocazia să ascultăm reţeta inedită a scrierii Basmului prinţesei Repede-Repede. Cum a început totul? Cine a avut ideea unei scriituri aparent convenţionale, în care poezia să fuzioneze atât de firec cu proza?

 

Ei bine, totul a început de la un schimb de replici pe mail şi pe blogurile personale, dintr-o autentică dispoziţie ludică. Veronica nu se gândea nici măcar o clipă că experienţa “epistolară” în mediul virtual cu Emil Brumaru va deveni substanţa unei cărţi. Cel care a dat tonul a fost chiar “hobbitul” iar Veronica a dezvoltat versurile inconfundabile ale maestrului în bucăţi de proză. Dacă în poezie ritmul spunerii este mult mai rapid, proza are o desfăşurare mai lentă, trebuie să parcurgă spaţiul dens al propriilor rânduri. Poate tocmai din această conştiinţă a două paradigme cu două timpuri diferite a luat naştere basmul în care două lumi se află în afara normalităţii temporale: într-una din ele, totul curge foarte lent, permiţând melancoliei să se dilate în voie, pe când în ţara lui Pitic cel Bun – cel care nu are câtuşi de puţin atributele eroului tipic de basm!- totul se desfăşoară foarte rapid, astfel încât nu e vreme nici măcar de tristeţe. Din această cauză, Angelo Mitchievici s-a referit la scriitură ca la un basm “cu două viteze”.Taina prinţesei Repede-Repede este derularea basmului însuşi, reparcurgerea lui de la coadă la cap.

 

Pe lângă inventivitatea autorilor, vizibilă în crearea unor personaje stranii şi simpatice precum Ciupercuţ, balaurul care se îndrăgosteşte de o elevă sau Ciupercuţ însuşi, îndrăgostit de un Căţeloi, există şi această componentă metaficţională, în cadrul căreia până şi lectura poate avea două tempo-uri diferite. Ea poate fi extrem de rapidă pentru cititorul superficial care de regulă renunţă repede la o carte, pentru care subiectul este anume expus – foarte pe scurt!- la început, şi mult mai lentă, ca o reală degustare pentru cel realmente sedus de puterea incantatorie a cuvintelor. Emil Brumaru era convins că acest rezultat al scrierii la două mâini se va publica, mai înainte ca această problemă să fie pusă, ipotetic, în discuţie. Pentru el, totul a curs cu uşurinţă datorită calculatorului:  scria zilnic sau aproape zilnic iar Veronica adapta proza „din mers” după versurile primite continuu. Ceea ce pentru năstruşnicul “hobbit” părea floare la ureche, asumarea şi transpunerea narativă a conceptului unui basm scris în doi i-a revenit, de facto, Veronicăi. Proza ocupă mult mai mult spaţiu decât versurile brumării, brumariene, brumăreşti…

Trebuie să recunosc că m-a  dezamăgit puţin discursul parcimonios al lui Bogdan Creţu, căruia i-a revenit sarcina de a prezenta basmul. A observat, însă, că pe măsură ce Pitic Bun se apropie de castelul prinţesei Repede-Repede, schimburile de replici din scrisori devin din ce în ce mai “fierbinţi”. Că tot veni vorba de replici, acest basm are ceva cu totul şi cu totul inedit: valorifică, în cadrul ficţiunii, corespondenţa “erotică” dintre cele două personaje, mijlocită de mesagerul Ciupercuţ.

Ideea impusă de cei care au luat cuvântul după mărturisirile celor doi autori a fost cea de “brumarizare” a lumii basmului, care nu ar trebui în niciun caz să impună restricţii de lectură sau să se reducă la o simplă tensiune sexuală. Toată lumea a fost de acord că avertismentul “pentru adulţi” pur şi simplu nu se susţine, chiar dacă a fost adăugat de unul dintre autori. Bănuim că ştiţi care: cel mai pudic dintre ei.

IMG_7786

 A, încă ceva: să nu supralicitaţi simbolistica! Ciupercuţ e Ciupercuţ, Pitic Bun , aşijderea. Să nu căutaţi altceva în spatele lor, aşa cum au încercat anumiţi critici. Bucuraţi-vă de literalitate, chiar dacă în pasta epică au fost mixate discret elemente livreşti, aşa cum bine a remarcat Radu Vancu.

postat de Teodora Coman

IMG_7781

Read Full Post »

IMG_7823Tema colocviului din acest an a fost Corespodenţa literară, inspirată şi surprinzător de actuală. În ciuda scepticismului iniţial al unora, rediscutarea genului epistolar este cu atât mai necesară cu cât, în România, acesta nu se bucură, încă, de atenţia meritată. Dacă în Occident exista o tradiţie autentică în publicarea corespondenţei de autor (cea a lui Balzac sau cea vastă a lui Flaubert, de pildă!), la noi intimitatea este redescoperită abia în sec. al XIX-lea: scrisorile lui Maiorescu, ale lui Ghica, ale lui Odobescu şi celebra experienţă epistolară Eminescu-Veronica Micle. Urmează apoi corespondenţa dintre Bogdan Petriceicu Hasdeu şi fiica sa, Iulia, toate marcate de o pudoare adeseori iritantă, cele ale lui Mateiu Caragiale către prietenul Bonicescu şi, mult mai recent, corespondenţa lui Rebreanu, a lui Cioran, a lui I.D.Sârbu, ineditele Scrisori provinciale ale lui Ştefan Bănulescu, cele ale lui Emil Brumaru către Lucian Raicu sau epistolele lui Alexandru Muşina. Un exemplu mai special l-a constituit Romanul epistolar, semnat de Radu Stanca şi I. Negoiţescu, care a încins puţin  spiritele participanţilor din Sibiu (Ioan Radu Văcărescu, Dumitru Chioaru, Silviu Guga) pe dilema continuităţii spiritului Cercului  doar prin acest suport epistolar, chiar şi după încetarea de facto a nucleului literar. 

Trebuie precizat că nici până în ziua de astăzi unii autori, chiar şi cu privilegiul unor reeditări numeroase, nu au avut  parte de o publicare integrală a scrisorilor, aşa cum este cazul lui Ion Ghica sau al lui Odobescu.

Discuţiile au fost deschise de Paul Cernat, care a făcut distincţia între corespondenţa intimă (corespondenţa propriu-zisă) şi cea publică sau extimă, după terminologia jurnalului lui Tournier (romanele epistolare sau scrierile care valorifică doar convenţia, paradigma extrem de permisivă a scrisorii). Andrei Bodiu a atras atenţia asupra unei probleme de ordin moral: cât de legitimă este publicarea şi comentarea corespondenţei intime a unor persoane care nu au intenţionat niciodata să îşi exibe public amănunte ale vieţii intime. Leonte Ivanov, traducătorul corespondenţei lui Dostoievski ce va apărea în curând la Polirom, a vorbit despre lipsa de interes pentru imensa cantitate de document epistolar – de mare interes atât pentru istoric, cât şi pentru criticul literar – ce priveşte România, care zace în arhivele din Moscova. Este vorba de corespondenţa lui Antioh şi Dimitrie Cantemir,  precum şi a spătarului Nicolae Milescu. Statul român încă nu a alocat fondurile necesare unei burse de cercetare exhaustivă a corespondenţei sus-numiţilor deoarece Moscova, cea mai scumpă capitală din lume, presupune un efort financiar prea mare. Angelo Mitchievici a vorbit şi el de distanţa precaută cu care trebuie să abordăm aceast “gen literar”, pentru că, pe de o parte, intruziunea în viaţa privată impune această autocenzurare a celui care aduce în atenţia publicului epistolarul, dar şi pentru că, în opinia sa, un astfel de document trebuie privit cu o oarecare rezervă în funcţie intenţia de literaritate sau de lipsa acesteia.

IMG_7826De fapt, graniţa dintre literaritate şi nonliteraritate este destul de relativă, mai ales când lectorul se aşteaptă, conform unei prejudecăţi mai vechi, ca scrisorile unui scriitor să fie neapărat… literare. Bianca Burta Cernat crede că scrisoarea poate influenţa definitiv -de multe ori dramatic ! – destinul unor oameni, aşa cum s-a întâmplat cu familia Hasdeu. Soţia şi fiica au plecat la Paris din cauza supralicitării unui document adresat soţiei de un “binevoitor”. Ducând lucrurile la punctul extrem al ipotezei, am deduce că separarea soţilor nu ar fi avut loc iar Lilica nu ar mai fi plecat la Paris şi, deci, nu s-ar mai fi îmbolnăvit de tuberculoză. Apoi, scrisorile pot conţine judecăţi de valoare extrem de preţioase, care pot fi detectate doar printr-o serioasă muncă de cercetare. Andrei Bodiu dă ca exemplu entuziasmul lui Lovinescu din corespondenţa sa privată, în care laudă romanul Rădăcini, convins că percepţia nedreaptă asupra Hortensiei Papadat Bengescu poate -şi trebuie – îndreptată prin această nouă dovadă a talentului incontestabil al scriitoarei. Bogdan Creţu a reacţionat imediat, spunând că fiecare judecată critică trebuie asumată de emitent pentru a-şi demonstra autenticitatea, altfel factorul hazardului, al descoperirii întâmplătoare nu face decât să o menţină într-un orizont valoric  fragil, periferic. Către final, Radu Vancu a adăugat că scrisoarea, prin lipsa ei de convenţie şi maxima subiectivizare, poate constitui de multe ori o mască epistolară pentru afirmarea unor adevăruri estetice şi chiar etice, aşa cum este cazul lui Alexandru Muşina. Angelo Mitchievici a lansat, ca o posibilă temă de cercetare, o nouă paradigmă a corespondenţei : cea a notelor informative către Securitate.

Bineînţeles că nu s-au omis  nici instanţele comunicării epistolare, reale sau construite: de multe ori, chiar dacă are un nume, destinatarul este fictiv, pretext pentru exhibarea unor idei sau obsesii personale sau, pur şi simplu, pentru familiaritatea unui dialog cu lectorul (cazul lui Mario Vargas Llosa cu Scrisori pentru un tânăr romancier sau Scrisori către fiul meu ale lui Gabriel Liiceanu), aşa cum a precizat Dragoş Varga.

Un detaliu inedit dezvăluit de Emil Brumaru la provocarea lui Bogdan Creţu: toate scrisorile recuperate de la fosta sa soţie, Tamara, trimise de poet pe vremea când ea era studentă, poartă adnotările penibile ale Securităţii. În schimb, ca o excepţie de la cenzura agresivă din vremea comunismului, toate scrisorile trimise bunului prieten, Lucian Raicu, au ajuns integral la destinatar. Discuţiile s-au încheiat cu prezentarea ultimului numar al revistei Transilvania care are drept temă chiar corespondenţa literară. Articolele sunt semnate de majoritatea participanţilor la Colocvii.

IMG_7827

Read Full Post »

Aşa, ca news alert, vă anunţăm că premiile revistei Transilvania au fost înmânate lui Ioan Es. Pop şi Andrei Bodiu pentru poezie, precum şi lui Paul Cernat pentru critică (Dragoş Varga şi Radu Vancu, organizatorii acestui eveniment, au fost cei care au făcut alegerile, cum nu se poate mai potrivite,  zicem noi). Vom reveni cu detalii, imagini şi filmuleţe … sperăm!

Read Full Post »

În cadrul Colocviilor Transilvania care încă nu s-au încheiat, Ioan Es. Pop a primit premiul  pentru poezie, aşa că este firesc ca pds-ul de astăzi să îi poarte semnătura inconfundabilă. Nu am timp de alte cuvinte introductive întrucât mă pregătesc să merg la librărie să ascult poezie adevărată recitată de autorii înşişi: Ovidiu Nimigean, Ioan Es. Pop, Andrei Bodiu şi Constantin Acosmei. Vă las înainte de plecare câteva versuri din poemul Viaţa de-o zi din extraordinarul volum Ieudul fără ieşire:

12 octombrie1992

sunt un bărbat singur. nu-i nicio mândrie în asta. doar sunt

hoarde de nefericiţi care umblă şi caută

alţi nefericiţi – numai că între nefericiţi şi nefericiţi

sunt mari praguri de nefericire.

 

unii au bani mulţi, alţii au speranţe

deşarte – nu există doar nefericiţi

de-un singur fel.

 

iar totuşi, când se unesc,

nefericiţii fac revoluţii, după care

li se ia totul.

12 octombrie, altădată

la zece ani mi-au cumpărat primii pantofi.

erau lungi şi galbeni ca nişte sicrie.

nu i-am purtat niciodată. m-au pedepsit

mulţi ani pentru asta. n-am mai râs de atunci.

mâna mea a început să scrie.

12 octombrie 1992

aici trebuie să te temi, pentru că rezistenţa formulei

stă în asta: să te temi. pentru asta sunt

 

puse-n mişcare toate neînţelesurile. toate

înţelesurile sunt abolite.

eşti plătit cu bani buni să rămâi, să te temi.

sfârşitul începe lent, el seamănă bine cu viaţa.

nu te poţi aşeza niciunde, nicicând.

eşti plătit să te temi şi atât.

 

noaptea îţi opresc maşini cereşti la poartă, eşti

luat pe nepregătite şi vârât în dubele lor.

nu ţi se spune încotro, eşti plătit să te temi.

pentru asta sunt puse-n mişcare toate neînţelesurile.

din vol. no exit, col. Scriitori români, Corint, 2007

postat de Teodora Coman

Read Full Post »

soare-si-otel[1]Strania personalitate a lui Mishima, pe numele său adevărat Kimitake Hiraoka, de trei ori nominalizat pentru Premiul Nobel, care a şocat prin sinuciderea lui rituală de tip seppuku la 45 de ani (1970) nu avea cum să mă lase indiferentă, numai că m-am trezit un pic cam târziu, când “Confesiunile unei măşti” nu mai era la raft. Se epuizaseră toate exemplarele din librărie. Oarecum resemnată, am luat o altă carte de-a lui cu un titlu cam ciudat, care m-a făcut să strâmb din nas: “Soare şi oţel”. Bineînţeles că fiecare termen semnifică ceva cu mult mai profund: soarele devine martorul fierbinte, dar impasibil şi crud ca un reflector, care îşi aruncă fascicolul universal pentru a ne orbi cu reflexia sa în hemoragia incurabilă a războiului, iar oţelul, celebra sabie lucitoare a samuraiului, a cărei tehnică de ardere şi şlefuire s-a ridicat, de-a lungul timpului, la rang de artă. De altfel, Mishima s-a născut într-o familie de samurai iar pseudonimul literar a fost adoptat pentru a-şi proteja identitatea de extrem de autoritarul şi conservatorul său tată. Fierul îşi valorifică semantismul şi în cadrul expresiilor “voinţă de fier” şi “disciplină de fier”, orientate spre obţinerea sculpturalităţii propriului trup, cu muşchi şi nervi “de oţel”.

De la început, Mishima îşi afirmă, pe un ton voit filosofic, cultul corporalităţii după principiul deplinei analogii cu spiritul, după idealul “mens sana in corpore sano”, dar şi cu limbajul însuşi. Numai că la Mishima exerciţiile fizice epuizante scot în evidenţă, în rândurile confesiv-emfatice din “Soare şi oţel”, paradoxul unui corp perfect modelat pentru o minte… monomană. Trebuie ştiut că Mishima a devenit obsedat de propriul trup după vizita în Grecia, când a hotărât să şi-l modeleze după idealul grecesc al statuilor văzute. Să traducă prin fibrele musculare un spirit robust, din repulsia faţă de tot ceea ce era flasc şi nu îi inspira decât o anemie interioară. A încerca o transpunere materială – în propria carne- a cuvintelor pare o ambiţie neverosimilă, mai ales când forţa fizică şi cea spirituală nu se pot integra, de fapt, într-un model existenţial complex, unificator: Pe pământ, omul se oboseşte pe sine însuşi în aventuri intelectuale, de parc-ar vrea să-i crească aripi şi să zboare la 350px-Yukio_Mishimainfinit. (…) Dar trupul şi spiritul nu s-au amestecat niciodată. N-au ajuns niciodată să semene unul cu celălalt. Eu, unul, n-am descoperit niciodată în acţiunea fizică ceva asemănător cutremurătoarei satisfacţii pe care ţi-o oferă aventura intelectuală. Iar în cea din urmă n-am avut niciodată experienţa fierbinţelii lipsite de sine, a întunericului înăbuşitor al acţiunii fizice.” Acest “divan” în variantă modernă  este dus in extremis până la soluţia radicală a concilierii oricărui hiatus: moartea, dar o moarte precedată de suferinţa fizică autoprovocată ca dovadă a curajului, fără de care riturile de iniţiere din codul onoarei samurailor nu ar avea sens.

Gândul la sinucidere are ceva estetic, iar Mishima demonstrează că, pentru a împlini această cerinţa artistică crudă -ca tot ceea ce este pur! – a propriului destin, trebuie să îşi asume moartea ca încheiere sublimă a propriei tragedii. Sinuciderea nu este pentru cei laşi, ci pentru cei precum Kirilov, celebrul personaj al lui Dostoievski. Sinuciderea autentică ia naştere dintr-o veghe neîntreruptă, de un paroxism de neconceput pentru cei mai mulţi dintre noi, a conştiinţei.

Mishima plasează, din radicalismul său inconfundabil, discursul în zona utopicului prin mai multe idei: 1. negarea abisului psihic, a scufundării pe care o presupune orice act de (auto)cunoaştere (Jung ar fi zâmbit îngăduitor faţă de această copilărie, pentru că Mishima se îndoieşte de dinamica scufundării spirituale, or marele psihanalist tocmai asta s-a străduit să demonstreze, că abisul, alias inconştientul, nu poate fi evitat în sinteza contrariilor, în accederea la totalitatea fiinţei noastre psihice); 2. dorinţa de a explora suprafaţa -asociată cu epiderma- mult mai substanţială decât adâncimea; 3. încercarea de a face din muşchi un analogon stilistic, după formula „muşchi egal formă şi forţă”. Autorul se strânge în laţul intangibilităţii propriilor premise. El pare a nu înţelege că nu se poate realiza o fenomenologie în absenţa componentei spirituale, dezavuată cu obstinaţie. Conştiinţa însăşi este dresată în aşa fel, încât să fie condiţionată de carne, de “muşchii voluntari”. Iată de ce cartea este expresia singurătăţii înverşunate, dar sublime, ce-i drept, a celui aflat în cercul vicios al propriilor raţionamente. Cu toate astea, masculinitatea lui are ceva statuar şi expansiv, în acelaşi timp, încorporând orice obiect a cărui formă trimite la tiparul falic. O adevărată hipertrofie, dar nu a eului abstract, ci a virilităţii concret-sexuale, proiectată în imaginea zborului la bordul unui avion F104: “Îndreptat către tării, F104 –un falus argintiu. Solitar, eram instalat înăuntru-i ca un spermatozoid. Curând aveam să ştiu cum se simte un spermatozoid în momentul ejaculării.”; “F104 decolează. Mai întâi vârful, şi apoi tot fuzelajul. Până să îmi dau seama, străpungeam primii nori.(…)Pieptul mi s-a golit pentru un moment, ca şi cum o cascadă se prăvălise în grabă şi nu lăsase nimic în urmă. Câmpul vederii îmi era monopolizat de cer, albastru, mânjit cu puţin gri. Mă simţeam de parcă mişcam serios din cer, îl mestecam şi îl înghiţeam.(…) Era o linişte maiestuoasă, iar suprafaţa cerului era punctată de albul spermatic al norilor.”

Ce nu a intuit Mishima este că spiritul şi corpul pot fi armonizate, numai că această sinteză nu se poate realiza prin suferinţă. Suferinţa nu face  decât să accentueze prăpastia fiinţei noastre. Eul lui Mishima îşi descoperă vulnerabilitatea prin asincronia spirit – carne, prin refuzul trupului, care cunoaşte atât de bine traumele (auto)flagelării, de a urma elanul abstract  şi nobil al minţii, pentru care sinuciderea se reduce doar la un scenariu perfect. Gesturile radicale ale autorului nu pot fi cât de cât înţelese fără acest uimitor voluntariat al durerii, prin care trupul consimte, până la urmă, peste limitele suportabilităţii sale, să se conformeze singurului  ideal apoteotic: cel  al sfârşitului tragic, asumat în floarea vârstei. Cea mai frumoasă idee mi se pare cea a poziţionării provocatoare în raport cu propria moarte, un manierism născut din nostalgia unei firi războinice şi idealiste, în acelaşi timp: “(…) am avut întotdeauna o atracţie romantică  faţă de moarte, dar pentru a mi-o satisface, aveam nevoie de un trup exclusiv clasic. O ciudată intuiţie a destinului m-a făcut să cred că motivul pentru care atracţia mea pentru moarte nu putea fi satisfăcută era enorm de simplul fapt că îmi lipseau caracteristicile fizice necesare. Orice încleştare între carnea slăbită şi atârnândă şi moarte mi se părea absurd de nepotrivită. Îmi lipseau muşchii necesari unei morţi dramatice.”  Ei bine, e limpede ca lumina zilei că Mishima, samurai atipic, atras de idealul artistic al vechilor greci, popor al cărui sânge nu i-a curs niciodată în vene, dorea să devină personajul propriei tragedii. Cartea a surprins doar primele acte, căci viaţa avea să îl (de)săvârşească pe ultimul.

Yukio Mishima, Soare şi oţel, Humanitas, colecţia Cartea de pe noptieră, trad. de George Sipos, 2008

postat de Teodora Coman

Read Full Post »

Older Posts »