Rhythm & Books – Led Zeppelin

În prima vineri a fiecărei luni, o să avem în librărie întâlnirile Rhythm&Books, unde prietenul nostru, Adrian Prohaska, va vorbi despre ce îi place lui cel mai mult: muzica. Muzică bună, să ne înţelegem.  Vom povesti, vom asculta şi ne vom uita la clipurile celor care au  făcut istoria rockului. Vinerea asta este rândul celor de la Led Zeppelin, după ce lunile trecute  am avut ca „invitaţi” pe cei de la The Beatles, The Who şi The Rolling Stones.  Dacă avem noroc, unii dintre noi vom retrăi nostalgia unei audiţii de pe vinil.

 

 

 

Read Full Post »

Cărţi mari cu bani mici

Ce şi-a zis Editura Polirom: „Ce-ar fi să scoatem cărţi foarte bune, la preţuri si mai bune?” Şi au scos.

Colecţia se numeşte TOP 10 + iar  cărţile costă între 15 şi 17 lei. Nu că merită?

Read Full Post »

Despre incompatibilitate…cu Sebastian

„Indignarea lor nu e indignare, adversitatea lor nu e adversitate, entuziasmul lor nu e entuziasm, nimicul lor nu e nimic. Dacă ciocnirea lor cu o carte sau cu un om ar fi o adevărată ciocnire – adică o luare de poziţie –  dacă duşmănia lor ar porni de la conştiinţa unor valori adverse, dacă violenţa ar fi o reacţie de gândire, totul ar fi salvat. Dar nimic nu e serios, nimic nu e grav, nimic nu e adevarat în această cultură de pamfletari zâmbitori. Mai ales nimic nu e incompatibil. Iată o noţiune care lipseşte total vieţii noastre publice pe toate planurile ei: incompatibilul. În cultură, ca în parlament, oamenii se înjură la tribună şi se împacă la bufet. Compromisul este floarea violenţei. Avem de aceea o cultură de brutalităţi şi tranzacţii. (…) Pe oamenii ăştia nu-i angajează cu adevărat nimic: nici ura, nici iubirea, nici viaţa, nici moartea. Orice fac, orice spun rămâne mereu undeva, într-un colţ de conştiinţă, un zâmbet care anulează ce au făcut, retractează ce au spus.  Rigoarea, sub orice formă, nu este de resortul lor. Sunt nişte oameni liberi. Poate singurii oameni liberi din Europa, căci faptele nu-i leagă, iar ideile nu-i obligă.”

Mă alătur celor care constată, cu un aer uşor stupid, admirabila actualitate a celor care ne-au precedat şi au reuşit să esenţializeze câteva din ‘calităţile’ noastre milenare.  Ce poate fi mai lucid în Mihail Sebastian decât această constatare din „Cum am devenit huligan”? Discrepanţele dintre discurs şi act, prieteniile suspecte, rupturile ideologice, incongruenţele comportamentale,  parteneriatele de ocazie sunt, poate, singurul lucru de care putem fi siguri că nu vor dispărea din viaţa publică. Până la urmă, ce dovadă mai bună a „continuităţii neamului nostru” pe acest pământ sunt dacă nu aceste reactivări, în prezent, ale observaţiilor făcute de înaintaşi? Eu aştept, încă, momentul în care să putem spune cât de inadecvat ne este Caragiale sau Sebastian.

postat de Marian

Read Full Post »

pds de la Săvârşin

Dumitru Bădiţa, Invitat la Săvârşin

fabulă

la 100 km de săvârşin e oraşul timişoara
la periferia de sud-est pădurea verde
în marginea ei liceul silvic, fost castel de vânătoare al habsburgilor
singura distracţie: să explorez tufişurile şi să urlu
ca să sperii mistreţii

în anii aceia mi s-a năzărit să umblu pe căile spiritului

la 100 km de timişoara în linie dreaptă peste porumbi şi goruni
e satul săvârşin în centru castelul familiei de hohenzollern
în apropiere o tabără de poezie
ca să scriu câteva texte
organizatorii m-au închis într-o cuşcă
noaptea mistreţii cu o cheiţă atârnându-le de grumaz
îşi freacă spinarea de barele metalice

**

un vagon de vreascuri

cum intru în casă bătrâna mă şi apostrofează
fiindcă am băut cu poeţii toată noaptea
şi nu am adăugat grămezii măcar un vreasc
da, un vagon de vreascuri
ca să-mi plătesc pentru o săptămână chiria
când aduc lemnele şi le depozitez în grădină
bucuria din ochii babei îmi face frică:
o şi văd cum aruncă beţele uscate şi subţiri
ca mâinile ei
să întreţină rugul aprins sub patul meu

Imagine: Jonathan Day, Thinkers and poets

The gathering

postat de Teodora

Read Full Post »

Cum arată un blogger amator în reţea

mic,  ţanţoş şi rezistent, colorat, dar fără culoare politică. Asta este varianta cu bloggerul coştiincios, suprateran, care postează regulat. Adică ceea ce ar trebui să fim.

De fapt, noi suntem ăştia de mai jos, cu presiunea unei postări mai consecvente pe umeri  🙂   :

imagini: Carl Ferrero

postat de Teodora

Read Full Post »

Sora geamănă a lui Oskar

(…) m-am aruncat cu capul înainte pe cimentul beciului nostru unde ne ţineam proviziile, trăgând, după mine, în cădere, un raft plin cu sticle de sirop de zmeură.

Încă înainte de a cădea cortina peste luciditatea mea, am fost sigur de reuşita experimentului: sticlele de sirop de zmeură, trântite intenţionat, făcură destul zgomot ca să-i scoată pe Matzerath din bucătărie, pe mama de la pian, restul musafirilor din Vosgi spre prăvălie şi pe uşa deschisă a beciului, în jos, pe scări.

Înainte ca ea să vină, am mai savurat aroma siropului de zmeură scurs pe mine, mi-am dat seama că îmi curgea sânge din cap şi am mai apucat să mă gândesc, când ei se aflau deja pe scări, dacă sângele lui Oskar sau zmeura miroseau aşa de dulce şi de adormitor; în orice caz, eram cum nu se poate mai fericit că totul îmi reuşise şi că, mulţumită grijii mele, toba nu păţise nimic. (Günter Grass, Toba de tinichea, trad. de Nora Iuga)

La cum arată, cu rochia asta dantelată ca o duminică ratată, sora neştiută a făcut exact la fel:

şi-a rupt gâtul

apoi a ştiut că, de departe, imaginea poate fi înşelătoare, aşa că s-a îndepărtat de obiectiv, pentru ca marmelada să poată înşela ochiul, să maculeze la fel de bine carnea albă precum menstra. Ai crede că fetiţa asta mănâncă din ea însăşi foarte manierat şi manierist, cu o linguriţă de argint, aşa cum unii copii scobesc tacticos după bucăţi din pereţi.  Că o face ca şi cum şi-ar lua probe din propriul ţesut. Dar dacă dai zoom pe imagine,  o vezi, de fapt, cu un simplu borcan de dulceaţă, levitând în extazul degustării, visând la o întâlnire cu Emil Brumaru

Sau poate că ea chiar s-a adâncit în crisparea propriilor răni, pe care le-a savurat ca pe o dulceaţă -sau, mă rog, cu dulceaţă.

şi Dumnezeu ştie la ce vârstă fragedă a făcut cezariană; cu toate dedesubturile ei atât de bine conturate, pare mai precoce decât Lolita.

imagini: Ray Caesar

postat de Teodora

Read Full Post »

Dumitru Bădiţa, Invitat la Săvârşin

Dumitru Bădiţa, Invitat la Săvârşin (Casa de pariuri literare, 2010)

Am auzit de Dumitru Bădiţa abia în toamna anului trecut, când au avut loc Colocviile Revistei Transilvania. A citit chiar din Invitat la Săvârşin, care de la primele rânduri mi s-a părut cu totul aparte. Spre deosebire de cei „care dau profunzime oricărui fleac spus de ei”,  Dumitru Bădiţa preferă situaţia inversă, a discreţiei minimaliste. Pentru a obţine acest efect, foloseşte convenţia creaţiei ‘instituţionalizate’ -tabăra de poezie  de la Săvârşin- ca pretext pentru  adoptarea perspectivei outsiderului (în sensul blând, neagresiv al termenului), a invitatului rămas fără loc.

Ipostaza asta a marginalului  ajută din două motive. Unul este natura subversivă a scriiturii, care nu poate fi ‘programată’ sau  ‘comandată’, cu atât mai mult cu cât cele trei poeme trimise de ‘invitat’ nu sunt scrise pe perioada desfăşurării taberei, alte trei, îndosariate, se pierd, iar cele  care totuşi sunt scrise (detaliu amintit abia la sfârşitul cărţii, ca o scăpare involuntară) au soarta scrisorii pierdute [Acum realizez asemănarea dintre Invitat la Săvârşin şi Irezistibil, în care Dan Coman abordează acelaşi caracter reacţionar intrinsec al scriiturii sub forma blocajului  scriitorului din timpul perioadei petrecute în străinătate, pentru care i se acordă şi o bursă consistentă.] Al doilea avantaj este evitarea pozei narcisiste atunci când eul  vorbeşte despre poezie şi, mai ales, despre sine. El se ‘coboară’ voluntar -dar fără soiul acela ipocrit de autoreclamă prin negaţie- la munci atipice (cară vreascuri, adună mure într-o găletuşă, sapă o groapă, plantează un lămâi) pentru a ajunge la fondul omenescului, în defavoarea imaginii fundamental false a oamenilor despre ceea ce înseamnă să fii poet. Autodecredibilizarea prin prozaizare mai arată ceva: un fenomen semnalat cu mult înainte de către Virgil Nemoianu în a sa Teorie a secundarului, conform căruia principalul în literatură (condiţia poetului şi a literaturii în general), odată clişeizat, poate deveni demonic pentru că  ameninţă diversitatea şi pluralitatea de semnificaţii a secundarului.

E limpede că, ** , spaţiul poeziei încă se compartimentează -artificial- în două zone: cea a proiectului colectiv, a numelor  de afiş, a poeţilor „validaţi de instanţe exterioare”, cunoscuţi până şi de ţigănuşii din sat, şi cea a aspiranţilor mai puţin vizibili, a ‘no-name’-urilor care acţionează pe cont propriu. În timp ce primii au şansa omologării în antologia Nasturi în lanul de porumb, celui cazat la şapte kilometri de tabără nu îi rămâne decât să ‘bată cîmpii’, să transforme distanţa în atu, să refacă hyphen-ul dintre realitate şi poezie prin tatonarea zonelor aparent neutre, de aşa-zis ‘underground poetic’, sub forma unui pseudojurnal al taberei de şase zile, foarte generos cu elementele meta şi paraliterare (peisajul, problemele birocratice cu funcţionara de la primărie care răspunde de primirea poemelor, tabieturile gazdei octogenare, aberaţiile correctness-ului legate de dreptul la proprietate, isteria ecologică iscată de căderea  şi recuperarea  unui dinte sau a unui banal sâmbure de măr). Discursul se încheagă pe măsură ce „invitatul”  intră discret în spaţiul Poeziei pe uşa din dos pentru a ironiza, pe un ton când serios, când buf, două tipuri de prejudecăţi: cele ale literaţilor şi cele legate de literaţi (îmi vin în minte, de pildă, spiritul de castă al celor cu certificat de ‘membri’, poemele condiţionate sau modificate de editori dintr-un „impuls pedagogic”, fizionomia de ‘efeb’ sau de ‘druid’ a poetului etc.). Presiunea internă a secundarului prozaic asupra principalului slăbeşte prin integrarea sa echilibrată în cadrul textului.

În ciuda democratizării scriiturii, pentru „invitat” poezia  continuă, totuşi, să  rămână un regal, o paradigmă privilegiată tocmai prin faptul că se opune prescripţiilor de orice fel, chiar şi celor ale unei ‘tabere de creaţie’. Dovada este discursul-colaj, închegat din bucăţi greu de încadrat în formulele literare consacrate.

** în percepţia multora

Imagine: Serge Onnen, Ombromanie, 2010

Iniţial am ales fragmentul cu coroana de acril, dar e un pic cam lung, aşa că m-am oprit,  până la urmă, la fragmentul cu nuci, nucă de cocos şi castani:

Vântul scuturase peste noapte o mulţime de nuci. Am coborât în grădină cu o plasă în mână să culeg. Unele erau încă învăluite în coaja verde şi zemoasă, altele fără coajă, iar multe zăceau perforate şi golite de miez. Le aruncam în plasă şi îmi plăcea să le ascult cum se lovesc şi cum fac nailonul să foşnească. O nucă a venit de undeva din frunziş şi m-a lovit în cap. Am continuat să culeg fără să mă uit în sus, dar după nici un minut o altă nucă m-a lovit. O a treia nucă m-a pocnit aşa de tare de parcă ar fi proiecta-o cineva intenţionat şi cu putere direct în mijlocul capului meu. M-am uitat în sus şi undeva pe un ram gros sta şi se uita la mine o veveriţă mare cât un câine. Ţinea între labe o nucă de cocos. Animalele nu mai vorbesc în literatura universală cam de câteva secole, dar la noi prin secolul XIX încă mai vorbeau. La noi, multe lucruri încetează târziu şi cele noi se instalează mai ales după ce am citit atâtea despre ele. Veveriţa aceea cât un câine nu mi-a vorbit chiar ca într-o fabulă, ci îmi transmitea mesajele direct în minte. Le auzeam uşor distorsionate ca într-un film SF. Mi-a comunicat că ar putea face pentru mine nişte lucruri extraordinare: ‘Prin lobby, evident, fiindcă deciziile nu sunt specialitatea mea. Deciziile sunt operaţiunea finală şi formală a unui lanţ lobbystic.’ Am fost asediat pe terenul preocupărilor mele literare. M-a asigurat că am şansa să fiu publicat la o editură de prestigiu, apoi tradus în vreo câteva limbi de circulaţie internaţională. Mi-a promis că voi fi invitat la colocvii şi work-shopuri, că voi ajunge şi în Kuala Lumpur să o cunosc pe LeeSun Chen. ‘Pentru asta, domnul meu, nu trebuie să faci decât un lucru mărunt, aproape inobservabil: să accepţi să tipărim pe copertă «powered by nucifer»’. (…) Nu se sfârşise sunetul prelung al negaţiei mele când veveriţa a aruncat spre mine cu nuca de cocos, cu atâtta putere că fructul a zburat ca o ghiulea. M-am simţit fără scăpare, dar în loc să-mi facă ţeasta ţăndări, nuca de cocos, la contactul cu capul meu, s-a prefăcut instant într-o gelatină scabroasă. Ce spun, avea un maximum de pestilenţialitate că am explodat. Am ejectat peste covorul de frunze coca-cola şi biscuiţii pe care îi consumasem la barul din sat. Ca să scap de gelatina ce mi se scurgea pe faţă am fugit spre pârâu pe sub castanii porceşti. Chiar atunci, un ropot de castane m-a pocnit în cap şi pe spinare. Erau castane încă închise în sferele lor ghimpoase. Am ajuns la pârâu, am dat la o parte peturile şi celofanul albastru care-l acopereau şi m-am spălat pe faţă. M-am dus spre tabără, să-i rog pe poeţi să-mi permită un duş în băile lor cu apă caldă. Când am trecut pe lângă primărie a ieşit nepoata gazdei mele şi mi-a întins un pachet cu şerveţele umede. ‘Lipeşte-ţi unul pe nas. E cu miros de lăcrămioare.‘

postat de Teodora

Read Full Post »

Cartea despre stupefiante & alcool şi Cartea Alcool.

Pentru una care nu a tras niciun fum de ţigară la viaţa ei, care nu are habar de efectul niciunei substanţe halucinogene, cu atât mai puţin unul cultural, pasajul din studiul lui Andrei Oişteanu, Narcotice în cultura română, a fost o revelaţie:

„Narghileaua şi ciubucul orientale îl imobilizau pe fumător, îmbrăcat în şalvari şi aşezat turceşte pe divan. La jumătatea secolului al XIX-lea, trecerea de la narghilea şi ciubuc la pipă (‘narghileaua portativă’) şi ţigară (‘ciubucu cel de hârtie’) a marcat trecerea de la statismul oriental al corpului la ‘mobilismul occidental’ (în termenii lui Tudor Vianu). A marcat şi o democratizare a fumatului (…).
Trecerea a fost oarecum sincronă cu schimbarea ‘revoluţionară’ (…) de la îmbrăcămintea turcească, ‘moleşitoare’ şi ‘efeminată’ (în termenii lui E. Lovinescu), care îndeamnă la lenevie şi imobilism, la ‘hainele nemţeşti’, făcute să încurajeze mobilitatea, vivacitatea şi hărnicia. A fost o modificare de fond, de mentalitate şi de mod de viaţă.”

 

‘Modificare’ este cuvântul-cheie pentru întregul conţinut al cărţii. Pe lângă anvergura informaţiilor din diverse domenii,  etimologii şi descrieri ale plantelor psihotrope, detalii biografice despre scriitori şi artişti, extraordinară este schimbarea de perspectivă asupra unor fenomene literare şi culturale consacrate. Se recuperează datele tabu din viaţa tuturor celor care au apelat la substanţe halucinogene, cu atât mai mult cu cât consumul lor a determinat reconfigurarea dimensiunii psihicului nostru printr-un nou tip de sensibilitate, fie că e vorba de hiperestezie (sensibilitate exacerbată), anestezie (sensibilitate suprimată) sau sinestezie (asociaţii între diverse senzaţii).

Un capitol relevant este cel despre Ion Barbu, Un joc secund, mai pur: Poezia între matematică şi narcoză, prin care poetul-matematician, de altfel mare admirator al scriitorilor narcomani (Poe, Coleridge, Baudelaire, Rimbaud), este scos din grila abstracţionistă sau ideatic-platoniciană de receptare.  Totul prinde sens dacă citim versurile din perspectivă biografică, mai exact experienţele cu narcotice din perioada  studenţiei la Berlin. Riga Crypto… valorifică, de fapt, eşecul legăturii amoroase dintre Barbu şi pictoriţa norvegiană Helga, ceea ce face ca decorul să iasă din dimensiunea comodă a ‘baladicului- pitorescului’ ori a ‘Luceafărului inversat’ şi să dobândească implicaţii cât se poate de intime. Mai mult decât ‘o convorbire între o Diotimă (Enigel) cu un Socrate necopt, pre-coce, cum arăta Şerban Foarţă în eseul lui din 1980, Enigel este chiar anagrama Helgăi, iar Crypto cel chel trimite şi la detaliul concret, fiziologic al calviţiei timpurii a poetului. Separarea radicală a eului scriptic de cel biografic a funcţionat, ca în multe alte cazuri, ca un artificiu păgubos de decodare. În plus, ‘răceala’ este tot un efect halucinogen, căci există fel şi fel de droguri, aşa cum au subliniat marii opiomani (De Quincey, Baudelaire, Cocteau). Unele au ca efect excitarea simţurilor (drogurile ‘calde’), altele – amorţirea lor (cele ‘reci’). În fine, cele ‘reci’ provoacă ‘pasivitate contemplativă, imobilism, solitudine şi reverie’. Aşadar, efectul de ordine al ‘gândirii reci’ nu este (numai) de natură logico-matematică, de vreme ce  Barbu însuşi plasa, în limbaj încifrat, Poezia între „veracitatea cartesiană” şi „navigarea prin somnul controlat” (=narcoza). Dacă  pentru Baudelaire Poezia implică doar poetul şi narcoticele, cea a lui Barbu acreditează un inevitabil „ménage à trois: Poet+Narcoză+Matematică”.

Deşi literaturii i se consacră cea mai mare parte a studiului, iată şi alte câteva dintre informaţiile care mi-au reţinut atenţia:

1. ceaiul a fost introdus la noi nu pe filieră englezească, ci pe cea rusească, prin tradiţia samovarului;

2. intoxicarea voită cu carbon (sistarea oxigenării plămânilor) era şi ea o formă de ‘dereglare a  simţurilor’ (cu exemple selectate din proza lui Eminescu);

3. administrarea sedativelor ca arme politice  celor care susţineau că în România comunistă se încălcau drepturile elementare ale omului (de aici trebuie să îl citesc pe Ion Vianu!);

4. interesul ştiinţific pentru substanţele halucinogene; medici cu reputaţie (Gheorghe Marinescu, Nicolae Leon) le experimentau fie pe ei înşişi, fie pe artişti şi intelectuali voluntari, care vroiau să-şi valorifice estetic stările de narcoză (cazul lui Corneliu Michăilescu, care a expus în 1933 acuarele realizate în transă mescalinică);

5. soldaţilor lui Hitler li se administrau pastile de Pervitin (metamfetamină lansată în 1938), un drog cu efect psihostimulator.

6. AIWS, adică Alice in Wonderland Syndrome, este un termen intrat în literatura psihiatrică prin simptomele personajului: crizele de identitate, macropsia şi micropsia ei la ingerarea prăjiturii sau a lichidului din sticlă (psihotrope!). Nici personajul Omidă nu fumează inocent, căci ‘narghileaua’ lui este, de fapt, o o hookah indiană, folosită la ingerarea de opium, haşiş sau canabis.

7. Până şi La ţigănci a lui Eliade pare să descrie un ‘trip psihedelic’.

 

Nu numai în cartea despre narcotice şi alcool se fac referiri la ‘marii beţivi ai literaturii române’, ci şi în cartea Alcool a lui Ion Mureşan (Charmides, 2010), pe care o văd aşa, ca pe un capitol special din orice studiu despre literatura alcoolului. Oricum, e o coincidenţă minunată faptul că amândouă cărţile au apărut în acelaşi an. Nu mă pot abţine să nu transcriu prima parte a poemului Întoarcerea fiului risipitor:

I

Totul a fost băut.

Nici o băutură nouă nu a apărut sub Soare în timpul vieţii mele.

Nisipul pustiurilor s-a fiert în nisip şi s-a băut.

Praf de argint s-a fiert în oală de argint şi s-a băut.

Praf de aur din căniţă de aur s-a băut.

S-au băut pietrele din pahare de piatră şi încă

din timp în timp apărea din cărţi cineva

care vedea ceva de băut

în piatra seacă:

vedea şi bea.

Apoi şi cărţile s-au băut.

Viermii negri şi păsările albe s-au băut.

Peştii albaştri şi caii roşii s-au băut.

S-au băut aerul de sub unghii şi măduva din oase şi sângele.

Pielea şi părul s-au băut.

S-au băut geografia şi pictura şi sculptura şi poezia,

s-au amanetat, s-au amestecat, s-au dizolvat ca bumbuţii sub limbă

şi s-au băut.

Şi lemnul şi fierul şi rugina s-au băut.

Acoperişuri şi fundaţii,

şi casele călăilor şi casele regale şi bordeiele

şi şoarecii de sub casa mamei s-au băut.

Şi comuna primitivă şi comunismul şi sperma s-au pus la macerat şi ca nişte sucuri

s-au băut.

Dumnezeule, totul a fost băut!

Şi tot mai trece noaptea pe drum un om cu o distilerie mică pe umăr.

Apoi, în partea a VII-a a poemului, îi regăsim nominal pe mulţi eteromani celebri, majoritatea prezenţi şi în Narcotice… :

 

Acolo [în ceruri] bea omul cot la cot cu închipuirile lui. Acolo beau închipuirile cot la cot cu închipuirile. Acolo cel ce noaptea visează, bea dimineaţa cot la cot cu cei pe care i-a visat.

Acolo beau Baudelaire cu Virgil Mazilescu,

beau György Petri şi cu Edgar Allan Poe,

beau Consulul Firmin cu Malcolm Lowry,

beau William Faulkner cu Serghei Esenin,

beau Marguerite Duras cu Ady Endre,

beau Paul Verlaine cu Hemingway,

beau Truman Capote şi cu Nichita Stănescu,

beau Graham Greene şi Wiskey Priest,

beau Scott Fitzgerald şi Dick Diver,

Tennessee Williams şi Raymond Chandler,

beau Dylan Thomas şi cu Mariana Marin şi

beau Bacovia cu James Joyce şi

beau Raskolnikov, Mikolka şi Marmeladov

şi mulţi, mulţi alţii dintre cei aleşi

ce au băut în capul nostru până-au crăpat.

[…]Dar ei, acolo sus, vorbesc ce vorbim noi, aici în cârciumă, sau noi doar repetăm tot ce spun ei acolo? Eu cred că toţi vorbim deodată şi aceleaşi lucruri. Eu cred că între noi şi ei e un perete, ca de sticlă, şi-i gros cât fundul halbelor de bere. Cuvintele ce le vorbim noi aici, ajunse la peretele de sticlă, se leapădă de sunet şi înţelesuri. Exact cum fac atleţii: intră în garderobă, se dezbracă şi în pielea goală trec dincolo. Când vin-napoi, cuvintele se îmbracă-n haine civile, intră în cârciumă şi-n capul nostru şi îmbrăcate ca de sărbătoare ne sar pe buze. Astfel că  între vii şi morţi e un du-te-vino, neîntrerupt, de aceleaşi vorbe. Cu toţii am văzut bule de aer prinse-n pereţii sticlelor de vodcă turnate cu defecţiuni. Sunt doar cuvinte care din pricini diverse au rămas captive între două lumi (…).

Acum nu mai pot zice decât: fericit alcoolicul care a scris asemenea rânduri. Noroc!

postat de Teodora

 

 

 

 

 

Read Full Post »