Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Februarie 2011

În prima vineri a fiecărei luni, o să avem în librărie întâlnirile Rhythm&Books, unde prietenul nostru, Adrian Prohaska, va vorbi despre ce îi place lui cel mai mult: muzica. Muzică bună, să ne înţelegem.  Vom povesti, vom asculta şi ne vom uita la clipurile celor care au  făcut istoria rockului. Vinerea asta este rândul celor de la Led Zeppelin, după ce lunile trecute  am avut ca „invitaţi” pe cei de la The Beatles, The Who şi The Rolling Stones.  Dacă avem noroc, unii dintre noi vom retrăi nostalgia unei audiţii de pe vinil.

 

 

 

Anunțuri

Read Full Post »

Ce şi-a zis Editura Polirom: „Ce-ar fi să scoatem cărţi foarte bune, la preţuri si mai bune?” Şi au scos.

Colecţia se numeşte TOP 10 + iar  cărţile costă între 15 şi 17 lei. Nu că merită?

Read Full Post »

„Indignarea lor nu e indignare, adversitatea lor nu e adversitate, entuziasmul lor nu e entuziasm, nimicul lor nu e nimic. Dacă ciocnirea lor cu o carte sau cu un om ar fi o adevărată ciocnire – adică o luare de poziţie –  dacă duşmănia lor ar porni de la conştiinţa unor valori adverse, dacă violenţa ar fi o reacţie de gândire, totul ar fi salvat. Dar nimic nu e serios, nimic nu e grav, nimic nu e adevarat în această cultură de pamfletari zâmbitori. Mai ales nimic nu e incompatibil. Iată o noţiune care lipseşte total vieţii noastre publice pe toate planurile ei: incompatibilul. În cultură, ca în parlament, oamenii se înjură la tribună şi se împacă la bufet. Compromisul este floarea violenţei. Avem de aceea o cultură de brutalităţi şi tranzacţii. (…) Pe oamenii ăştia nu-i angajează cu adevărat nimic: nici ura, nici iubirea, nici viaţa, nici moartea. Orice fac, orice spun rămâne mereu undeva, într-un colţ de conştiinţă, un zâmbet care anulează ce au făcut, retractează ce au spus.  Rigoarea, sub orice formă, nu este de resortul lor. Sunt nişte oameni liberi. Poate singurii oameni liberi din Europa, căci faptele nu-i leagă, iar ideile nu-i obligă.”

Mă alătur celor care constată, cu un aer uşor stupid, admirabila actualitate a celor care ne-au precedat şi au reuşit să esenţializeze câteva din ‘calităţile’ noastre milenare.  Ce poate fi mai lucid în Mihail Sebastian decât această constatare din „Cum am devenit huligan”? Discrepanţele dintre discurs şi act, prieteniile suspecte, rupturile ideologice, incongruenţele comportamentale,  parteneriatele de ocazie sunt, poate, singurul lucru de care putem fi siguri că nu vor dispărea din viaţa publică. Până la urmă, ce dovadă mai bună a „continuităţii neamului nostru” pe acest pământ sunt dacă nu aceste reactivări, în prezent, ale observaţiilor făcute de înaintaşi? Eu aştept, încă, momentul în care să putem spune cât de inadecvat ne este Caragiale sau Sebastian.

postat de Marian

Read Full Post »

pds de la Săvârşin

Dumitru Bădiţa, Invitat la Săvârşin

fabulă

la 100 km de săvârşin e oraşul timişoara
la periferia de sud-est pădurea verde
în marginea ei liceul silvic, fost castel de vânătoare al habsburgilor
singura distracţie: să explorez tufişurile şi să urlu
ca să sperii mistreţii

în anii aceia mi s-a năzărit să umblu pe căile spiritului

la 100 km de timişoara în linie dreaptă peste porumbi şi goruni
e satul săvârşin în centru castelul familiei de hohenzollern
în apropiere o tabără de poezie
ca să scriu câteva texte
organizatorii m-au închis într-o cuşcă
noaptea mistreţii cu o cheiţă atârnându-le de grumaz
îşi freacă spinarea de barele metalice

**

un vagon de vreascuri

cum intru în casă bătrâna mă şi apostrofează
fiindcă am băut cu poeţii toată noaptea
şi nu am adăugat grămezii măcar un vreasc
da, un vagon de vreascuri
ca să-mi plătesc pentru o săptămână chiria
când aduc lemnele şi le depozitez în grădină
bucuria din ochii babei îmi face frică:
o şi văd cum aruncă beţele uscate şi subţiri
ca mâinile ei
să întreţină rugul aprins sub patul meu

Imagine: Jonathan Day, Thinkers and poets

The gathering

postat de Teodora

Read Full Post »

mic,  ţanţoş şi rezistent, colorat, dar fără culoare politică. Asta este varianta cu bloggerul coştiincios, suprateran, care postează regulat. Adică ceea ce ar trebui să fim.

De fapt, noi suntem ăştia de mai jos, cu presiunea unei postări mai consecvente pe umeri  🙂   :

imagini: Carl Ferrero

postat de Teodora

Read Full Post »

(…) m-am aruncat cu capul înainte pe cimentul beciului nostru unde ne ţineam proviziile, trăgând, după mine, în cădere, un raft plin cu sticle de sirop de zmeură.

Încă înainte de a cădea cortina peste luciditatea mea, am fost sigur de reuşita experimentului: sticlele de sirop de zmeură, trântite intenţionat, făcură destul zgomot ca să-i scoată pe Matzerath din bucătărie, pe mama de la pian, restul musafirilor din Vosgi spre prăvălie şi pe uşa deschisă a beciului, în jos, pe scări.

Înainte ca ea să vină, am mai savurat aroma siropului de zmeură scurs pe mine, mi-am dat seama că îmi curgea sânge din cap şi am mai apucat să mă gândesc, când ei se aflau deja pe scări, dacă sângele lui Oskar sau zmeura miroseau aşa de dulce şi de adormitor; în orice caz, eram cum nu se poate mai fericit că totul îmi reuşise şi că, mulţumită grijii mele, toba nu păţise nimic. (Günter Grass, Toba de tinichea, trad. de Nora Iuga)

La cum arată, cu rochia asta dantelată ca o duminică ratată, sora neştiută a făcut exact la fel:

şi-a rupt gâtul

apoi a ştiut că, de departe, imaginea poate fi înşelătoare, aşa că s-a îndepărtat de obiectiv, pentru ca marmelada să poată înşela ochiul, să maculeze la fel de bine carnea albă precum menstra. Ai crede că fetiţa asta mănâncă din ea însăşi foarte manierat şi manierist, cu o linguriţă de argint, aşa cum unii copii scobesc tacticos după bucăţi din pereţi.  Că o face ca şi cum şi-ar lua probe din propriul ţesut. Dar dacă dai zoom pe imagine,  o vezi, de fapt, cu un simplu borcan de dulceaţă, levitând în extazul degustării, visând la o întâlnire cu Emil Brumaru

Sau poate că ea chiar s-a adâncit în crisparea propriilor răni, pe care le-a savurat ca pe o dulceaţă -sau, mă rog, cu dulceaţă.

şi Dumnezeu ştie la ce vârstă fragedă a făcut cezariană; cu toate dedesubturile ei atât de bine conturate, pare mai precoce decât Lolita.

imagini: Ray Caesar

postat de Teodora

Read Full Post »

Dumitru Bădiţa, Invitat la Săvârşin (Casa de pariuri literare, 2010)

Am auzit de Dumitru Bădiţa abia în toamna anului trecut, când au avut loc Colocviile Revistei Transilvania. A citit chiar din Invitat la Săvârşin, care de la primele rânduri mi s-a părut cu totul aparte. Spre deosebire de cei „care dau profunzime oricărui fleac spus de ei”,  Dumitru Bădiţa preferă situaţia inversă, a discreţiei minimaliste. Pentru a obţine acest efect, foloseşte convenţia creaţiei ‘instituţionalizate’ -tabăra de poezie  de la Săvârşin- ca pretext pentru  adoptarea perspectivei outsiderului (în sensul blând, neagresiv al termenului), a invitatului rămas fără loc.

Ipostaza asta a marginalului  ajută din două motive. Unul este natura subversivă a scriiturii, care nu poate fi ‘programată’ sau  ‘comandată’, cu atât mai mult cu cât cele trei poeme trimise de ‘invitat’ nu sunt scrise pe perioada desfăşurării taberei, alte trei, îndosariate, se pierd, iar cele  care totuşi sunt scrise (detaliu amintit abia la sfârşitul cărţii, ca o scăpare involuntară) au soarta scrisorii pierdute [Acum realizez asemănarea dintre Invitat la Săvârşin şi Irezistibil, în care Dan Coman abordează acelaşi caracter reacţionar intrinsec al scriiturii sub forma blocajului  scriitorului din timpul perioadei petrecute în străinătate, pentru care i se acordă şi o bursă consistentă.] Al doilea avantaj este evitarea pozei narcisiste atunci când eul  vorbeşte despre poezie şi, mai ales, despre sine. El se ‘coboară’ voluntar -dar fără soiul acela ipocrit de autoreclamă prin negaţie- la munci atipice (cară vreascuri, adună mure într-o găletuşă, sapă o groapă, plantează un lămâi) pentru a ajunge la fondul omenescului, în defavoarea imaginii fundamental false a oamenilor despre ceea ce înseamnă să fii poet. Autodecredibilizarea prin prozaizare mai arată ceva: un fenomen semnalat cu mult înainte de către Virgil Nemoianu în a sa Teorie a secundarului, conform căruia principalul în literatură (condiţia poetului şi a literaturii în general), odată clişeizat, poate deveni demonic pentru că  ameninţă diversitatea şi pluralitatea de semnificaţii a secundarului.

E limpede că, ** , spaţiul poeziei încă se compartimentează -artificial- în două zone: cea a proiectului colectiv, a numelor  de afiş, a poeţilor „validaţi de instanţe exterioare”, cunoscuţi până şi de ţigănuşii din sat, şi cea a aspiranţilor mai puţin vizibili, a ‘no-name’-urilor care acţionează pe cont propriu. În timp ce primii au şansa omologării în antologia Nasturi în lanul de porumb, celui cazat la şapte kilometri de tabără nu îi rămâne decât să ‘bată cîmpii’, să transforme distanţa în atu, să refacă hyphen-ul dintre realitate şi poezie prin tatonarea zonelor aparent neutre, de aşa-zis ‘underground poetic’, sub forma unui pseudojurnal al taberei de şase zile, foarte generos cu elementele meta şi paraliterare (peisajul, problemele birocratice cu funcţionara de la primărie care răspunde de primirea poemelor, tabieturile gazdei octogenare, aberaţiile correctness-ului legate de dreptul la proprietate, isteria ecologică iscată de căderea  şi recuperarea  unui dinte sau a unui banal sâmbure de măr). Discursul se încheagă pe măsură ce „invitatul”  intră discret în spaţiul Poeziei pe uşa din dos pentru a ironiza, pe un ton când serios, când buf, două tipuri de prejudecăţi: cele ale literaţilor şi cele legate de literaţi (îmi vin în minte, de pildă, spiritul de castă al celor cu certificat de ‘membri’, poemele condiţionate sau modificate de editori dintr-un „impuls pedagogic”, fizionomia de ‘efeb’ sau de ‘druid’ a poetului etc.). Presiunea internă a secundarului prozaic asupra principalului slăbeşte prin integrarea sa echilibrată în cadrul textului.

În ciuda democratizării scriiturii, pentru „invitat” poezia  continuă, totuşi, să  rămână un regal, o paradigmă privilegiată tocmai prin faptul că se opune prescripţiilor de orice fel, chiar şi celor ale unei ‘tabere de creaţie’. Dovada este discursul-colaj, închegat din bucăţi greu de încadrat în formulele literare consacrate.

** în percepţia multora

Imagine: Serge Onnen, Ombromanie, 2010

Iniţial am ales fragmentul cu coroana de acril, dar e un pic cam lung, aşa că m-am oprit,  până la urmă, la fragmentul cu nuci, nucă de cocos şi castani:


Vântul scuturase peste noapte o mulţime de nuci. Am coborât în grădină cu o plasă în mână să culeg. Unele erau încă învăluite în coaja verde şi zemoasă, altele fără coajă, iar multe zăceau perforate şi golite de miez. Le aruncam în plasă şi îmi plăcea să le ascult cum se lovesc şi cum fac nailonul să foşnească. O nucă a venit de undeva din frunziş şi m-a lovit în cap. Am continuat să culeg fără să mă uit în sus, dar după nici un minut o altă nucă m-a lovit. O a treia nucă m-a pocnit aşa de tare de parcă ar fi proiecta-o cineva intenţionat şi cu putere direct în mijlocul capului meu. M-am uitat în sus şi undeva pe un ram gros sta şi se uita la mine o veveriţă mare cât un câine. Ţinea între labe o nucă de cocos. Animalele nu mai vorbesc în literatura universală cam de câteva secole, dar la noi prin secolul XIX încă mai vorbeau. La noi, multe lucruri încetează târziu şi cele noi se instalează mai ales după ce am citit atâtea despre ele. Veveriţa aceea cât un câine nu mi-a vorbit chiar ca într-o fabulă, ci îmi transmitea mesajele direct în minte. Le auzeam uşor distorsionate ca într-un film SF. Mi-a comunicat că ar putea face pentru mine nişte lucruri extraordinare: ‘Prin lobby, evident, fiindcă deciziile nu sunt specialitatea mea. Deciziile sunt operaţiunea finală şi formală a unui lanţ lobbystic.’ Am fost asediat pe terenul preocupărilor mele literare. M-a asigurat că am şansa să fiu publicat la o editură de prestigiu, apoi tradus în vreo câteva limbi de circulaţie internaţională. Mi-a promis că voi fi invitat la colocvii şi work-shopuri, că voi ajunge şi în Kuala Lumpur să o cunosc pe LeeSun Chen. ‘Pentru asta, domnul meu, nu trebuie să faci decât un lucru mărunt, aproape inobservabil: să accepţi să tipărim pe copertă «powered by nucifer»’. (…) Nu se sfârşise sunetul prelung al negaţiei mele când veveriţa a aruncat spre mine cu nuca de cocos, cu atâtta putere că fructul a zburat ca o ghiulea. M-am simţit fără scăpare, dar în loc să-mi facă ţeasta ţăndări, nuca de cocos, la contactul cu capul meu, s-a prefăcut instant într-o gelatină scabroasă. Ce spun, avea un maximum de pestilenţialitate că am explodat. Am ejectat peste covorul de frunze coca-cola şi biscuiţii pe care îi consumasem la barul din sat. Ca să scap de gelatina ce mi se scurgea pe faţă am fugit spre pârâu pe sub castanii porceşti. Chiar atunci, un ropot de castane m-a pocnit în cap şi pe spinare. Erau castane încă închise în sferele lor ghimpoase. Am ajuns la pârâu, am dat la o parte peturile şi celofanul albastru care-l acopereau şi m-am spălat pe faţă. M-am dus spre tabără, să-i rog pe poeţi să-mi permită un duş în băile lor cu apă caldă. Când am trecut pe lângă primărie a ieşit nepoata gazdei mele şi mi-a întins un pachet cu şerveţele umede. ‘Lipeşte-ţi unul pe nas. E cu miros de lăcrămioare.

postat de Teodora

Read Full Post »

Older Posts »