Lansare de carte: O. Soviany, Viaţa lui Kostas Venetis

P.S. Am uitat să spunem că, după lansare, va urma o seară de poezie în lectura lui Octavian Soviany şi a lui Claudiu Komartin.

Read Full Post »

Cu capul pe cărţi

În somn, corpul  spânzură, are ceva dintr-o răspântie a materiei…

imagine: Shaun Ferguson, Books

postat de T.

Read Full Post »

Rhythm & Books – Flower Power I

Librăria Humanitas „Constantin Noica“, adică noi, vă invităm vineri, 8 aprilie, de la ora 18.00 la o nouă ediţie a întâlnirilor Rhythm & Books – Despre muzică faină cu Adrian Prohaska. Ediţia din această lună este dedicată generaţiei Flower power şi Woodstock.

Despre muzică faină… este, pe scurt, un curs informal de istorie a rockului, o plimbare subiectivă prin albumele unor trupe legendare, o audiţie, un prilej de a descoperi ideile şi trupele care animau SUA şi Marea Britanie în anii `60-`70, toate acestea moderate de Adrian Prohaska, actor la Teatrul Gong.

La întâlnirile trecute, în prezenţa unui public numeros, s-a vorbit despre Led Zeppelin, Rolling Stones, The Who şi John Lennon.

Vineri vom povesti, îi vom asculta şi vedea pe : The StrawBs, Cat Stevens, Donovan, Yes, Emerson, Lake&Palmer, Fleetwood Mac, King Crimson, Genesis, The Sweet, The Faces, Ten Years After, Joe Cocker, Rory Gallagher.

Iar în prima vineri din mai, la a doua ediţie Flower Power, vom avea plăcerea să-i ascultăm pe: Janis Joplin, Bob Dylan, Richie Havens, Sha Na Na, Jimi Hendrix, Joe Sebastian, Santana, Neil Young, Country Joe & the Fish, Joni Mitchell, The Grateful Dead.

Read Full Post »

Ionel Ciupureanu, Mişcări de insectă

Moartea înseamnă, la modul ideal, dispariţie evanescentă, vidare a locului şi a tiparului ocupat. Însă înainte de toate scenariile animiste, ea lasă urme tocmai în viul pe care l-a atins. Acesta devine exclusiv spaţial, deşeu supus putrefacţiei expansive: „ce-a mai rămas se-ntoarce ca o invazie/ se-amestecă un pic cu ce nu mai există/ şi-apoi sângele tău se scurge să mă evite”. În dilatarea asta tăcută îşi joacă eul poetic, când autoironic, când cinic, drama identitară. Din cauza “fluviilor obscene” supurate de acum doar de o massa confusa, conceptul de limită şi chiar eul însuşi devin inoperante. În acelaşi timp, substanţa poetică pierde fondul spiritual şi ajunge să se confunde cu dinamica mareei lichefiante, căreia nu i se poate opune decât o poezie fundamental enzimatică. Paradoxul este că,  în loc să retracteze şi să comprime pentru a ajunge la esenţializare, limbajul desfăşoară, sintagmatic, chiar şi în cele mai tranşante negaţii, un fel de baraj în faţa viiturii generate de inflaţia/ inflamaţia organică (“cineva se tot dilată/ ca un dialog da da”), dar asta abia după ce configurarea toposului infernal se dovedise derizorie: „am făcut un infern şi am stat în infern/…/ să-ţi construiesc un infern/ ca să nu te naşti în acelaşi infern”. În locul bolgiilor  deja convenţionalizate şi, deci, ineficiente, poetul îşi proiectează disoluţia cu alte guri devoratoare: găurile negre. Toată energia se concentrează pe un puternic proces de dezîmbălsămare prin excavări, dezmembrări şi rupturi. Materia însăşi, chiar şi lumina “carnivoră”, ajunge să acţioneze conform principiilor antimateriei, fie prin autofagie sau devorare reciprocă (“de la sine gândind/ ca orice interior sfârtecat”; “lumea cealaltă mâncase din ea însăşi/ în sfertul de oră când obosisem”; “am să tot beau din mine până se face linişte”; “gelatina ta gâfâie şi gâfâie/ inflamaţia ta mă devoră”; „zvârcolirile mele se tot împerechează cu mine”), fie prin soluţia vacuum, a zonei invizibilului din care se presupune că pândeşte uriaşa forţă de compresie: “şi visul mâncat/ năvălea prin absorbţie”; “visam doar ce era de visat/ ciopârţind ce-aş mai putea naşte/ /şi ameninţat de gravitaţie/ şi tot fugind de la un scaun la altul/ spre cariaţii mei dinţi”. Aşa că nu e de mirare că neantul, absenţele, interstiţiile, vertijurile ori pauzele sunt căutate  ca promisiuni în scenariul autoanihilării, după principii astrofizice: “eu (…) gândesc/ chiar abuzând pe-ndelete înţelesul clar a ce nu mai e”; “eu am vagi ameţeli  umplute cu spaţii din mine” (Iar gurile noastre); nu ştiu ce-ar fi până-n zori/ coşmarul nostru e oricum prea crispat/ sub povara celor inexistenţi” (Ia-mi şi paltonul să zac).

 

Ceea ce m-a surprins cel mai mult în poezia lui Ionel Ciupureanu este principiul de rezistenţă cu care se jonglează în faţa unor asemenea ‘mlaştini ale rănii’: cel al antimateriei. Nimic nu îl atrage mai mult pe poet în “răzvrătirea/ de-a nu face nimic” decât gândul  impactului ultim, garantat de caracterul macrospaţial spontan şi violent, în care mişcările viului nu vor fi mai mult decât cele ale unei insecte neputincioase, reduse la reflexele tactile.

 

Cum realul poate fi negat, dar nu complet eviscerat, eului nu-i rămâne decât să grăbească acest proces de disoluţie cu enzimele corozive ale cuvintelor, fără de care biochimia realităţii s-ar petrece la viteze exasperant de mici. Poemul se propune ca un catalizator: precipită realul, fără ca el însuşi să fie afectat. Nu degeaba se recurge la metafora “baricadei de cuvinte” ; doar din interiorul limbajului se poate contempla, relativ imun, lichefierea generală. Relativ pentru că până şi identităţile (eu, tu, ea, noi) se topesc una într-alta, într-un colaj fantasmatic, în care se derulează parodia supravieţuirii: “capul meu repede îmi pica la picioare/  şi doar capul tău le vorbea picioarelor mele (În spatele meu); “fragmentele tale de care m-am agăţat/ dau buzna în camera unde şi sunt/ /cât mai ai carne/ sprijină-te de organele mele / / cât mă mai ştergi de sângele tău/ şi de saliva ta” (Sprijină-te de ce mă agăţ). Autosubminarea merge mai departe: chiar şi atunci când eul crede că a ajuns la armătura oaselor, ca figura fusiformă a lui Giacometti din care au rămas doar plăselele esenţiale pe care se strîngea bine carnea, ele nu au rezistenţa de a scrie, arheologic, postistoria celui ‘mort’: fie se calcinează de la început, fie destructurează ultima formă umană recognoscibilă – scheletul- în fragmentele ornamentale ale unui eros perfect desemantizat: „şi-n locul mărgelelor tale/ să-ţi atârn doar oasele mele”.

postat de Teodora

Read Full Post »