M-am întins mai mult decât mi-e pleoapa

am vrut să mă strecor sub pleoapa asta care mi se bate; franjurii genelor nu m-au lăsat în pace toată noaptea, m-au gâdilat până la frisoane

cu tălpile spânzurate în afară şi genunchii pe cimentul moale al minţii, privirea îşi imprimă forţa de rugăciune…

postat de Teodora

Read Full Post »

Strămoşul sau urmaşul lui Hamlet?!

Am dat peste o sculptură cu o maimuţă căreia puţin îi pasă că stă cu fundul ei de primată pe câteva exemplare grele ale omenirii precum cel referitor la evoluţia darwinistă (oare e mai bine să fii primat sau primitiv?   🙂    ), de fapt o pastişă a binecunoscutului motiv literar şi plastic  vanitas vanitatum mundi, consacrat de o întreagă tradiţie picturală în schema vizuală a fiinţei izolate, pansive, dar totdeauna umane, cu craniul ca „bibelou” obligatoriu, fie că vorbim de Ieronimul lui Durer, fie de Magdalena lui George de La Tour. Totuşi, pe parcursul timpului, imaginea asta a  suferit şi mutaţii importante: fie a pierdut din atmosfera sumbră, aşa cum e cazul la Frans Hals, în care figura pur şi simplu ia moartea în derâdere (căci o simplă abatere a privirii e de ajuns să desemantizeze craniul şi  să îl reducă, de la calitatea gravă de semn, la cea de  simplu obiect), fie adânceşte reprezentarea înt-o semnificaţie ininteligibilă, tipic manieristă prin bizara anamorfoză din tabloul Ambasadorii al lui Holbein.

Mergând înapoi în timp, la Durer, vedem că se pune un deosebit accent pe atmosfera saturniană, copleşitoare, obţinută prin augmentarea craniului din prim-plan. Însă la Frans Hals apar mai multe simptome ale contestării unei asemenea reprezentări: cel care ţine craniul este un tânăr, deci exact opusul înţeleptului grav şi concentrat, iar privirea sa se abate intenţionat de la obiectul care i-ar putea induce o stare negativă. Prin privirea distrasă, figura se imunizează în faţa potenţialului pericol al morţii, refuză „un rol”, rolul resemnatului, ba chiar pare să se fi trezit, fără voia lui, cu obiectul fatidic în mână. În plus, pozei statuare şi grave îi este preferat gestul spontan al mâinii întinse, o altă găselniţă prin care imaginea pur şi simplu „fuge” de propriul centru, fixat prin craniu. „Fuge” tocmai pentru că dinamismul divergent al compoziţiei şi mobilitatea figurii înseşi împiedică meditaţia, con-centrarea.

Şi, în sfârşit, Magdalena lui George de La Tour:

şi anamorfoza lui Holbein din Ambasadorii, cu imaginea craniului ţâşnind pe diagonala din prim-plan, de la stânga la dreapta, ocultând semnificaţia întregii scene:

Aici de vede mai bine detaliul:

Oare maimuţa aceea e strămoşul sau urmaşul lui Hamlet? This is the question.    🙂

postat de Teodora

Read Full Post »

Pds de Paşte

Cum se apropie Paştele, m-am gândit la Cristian Bădiliţă, dar nu neapărat la specialistul în creştinism timpuriu  sau la traducătorul Evangheliilor apocrife ori al actualei ediţii a Setuagintei, cât mai ales la poetul care abordează şi în versuri tematica religioasă din perspectiva aşa-numitului suprarealism ortodox.

Frumosul cearcăn către care fug (din vol. Regele cu o harfă în mâini, Curtea Veche, 2007)

Prin berării ard cărţi de mucegai
doi îngeri beţi contemplă învierea
zorii albesc într-un ocean de ceai
din care-n faguri se prelinge mierea.

ţigare din ţigare sărutînd
fumul lasciv cu izuri de iubită
nenimeni va să vină în curînd
nesomnul răstignit peste orbită

şi rînjetul scripturii de pe rug
şi ţipătul cadavrului din mine
frumosul cearcăn către care fug
frumoasa palmă ce-n căuş mă ţine…

postat de Teodora

Read Full Post »

Mărimea potrivită

Asta faci când îţi cauţi încălţămintea: vezi dacă ţi se potriveşte piciorul, dacă îţi vine bine. Cum Van Gogh credea în pictura universală (aşa cum îi mărturisea fratelui său Theo într-una dintre tulburătoarele lui scrisori), în tabloul unic pictat de toţi artiştii, fiecare desăvârşind câte o porţiune de pânză cu felia lui de excepţie, m-am gândit la pantofii cei stâlciaţi, dar extraordinar de expresivi, de vii. Nu degeaba Heidegger le-a consacrat multe rânduri în „Originea operei de artă”, cu binecunoscuta caracteristică  ontologică a artei ca „închidere ce se deschide”.  Dar nu despre asta vreau să vorbesc, ci să duc mai departe firul unui gând printr-un exerciţiu de analogie.

Destul că Van Gogh şi-a imortalizat amprenta inconfundabilă în pictură tocmai prin imaginea propriilor încălţări. Dar oare căror picioare li s-ar potrivi?  Trebuie să fie unele la fel de speciale, de particulare, de… individuale.Vreau să adun şi eu artiştii, măcar în perechi.  Să îi „încalţ” după exerciţiul imaginar al condurului Cenuşăresei. Sigur că m-aş fi putut mulţumi cu soluţia lui Magritte, dar îmi pare o metamorfoză cam prea explicită, cel puţin la nivel vizual. Magritte îmi place foarte mult, dar în tabloul Modelul roşu  din dreapta e ceva iritant la picioarele acelea. Ghetele care cresc din carne par mai degrabă ţesut mort, un fel de zone  marcate de o severă echimoză. Tot gândindu-mă la problema asta, mi-am amintit de tălpile lui Durer. Sunt convinsă că unor asemenea picioare li se potrivesc de minune ghetele lui Van Gogh deoarece ambele respiră un aer mistic. Cum să refaci distanţa în timp dintre cei doi altfel decât cu paşi protejaţi, înveliţi în piele uzată, dar atât de rezistentă pentru un drum atât de lung: drumul către nemurire?

     

Iată şi varianta tălpii de gheată, pe care vă rog să o lipiţi de talpa lui Durer.

postat de Teodora

Read Full Post »

Man of sorrows

Omul regretelor… De la Durer incepe, deja, o abordare atipică a simbolului christic, care m-a uimit de fiecare dată când am privit pictura Christ as a man of sorrows. Ceea ce şochează este accentul pus pe caracterul metareprezentaţional mai mult decât pe reprezentarea propriu-zisă, pe contactul vizual direct al figurii cu privitorul, de la acelaşi nivel ontologic, redat prin perspectiva frontală. Christ meditativ şi resemnat se sustrage reprezentării canonice prin simplul fapt că refuză îngenuncherea, crucea dusă în spate sau verticala crudă a  răstignirii. În locul cerurilor vaste, el este proiectat în spaţiul strâmt al unei… nişe, în care nu încape decât încovoiat, contractat. Un spaţiu atât de opresiv aproape că i-a deformat proporţiile iar ceea ce îl împresoară nu mai are nimic din haloul divin, ci consistenţa brună şi iritantă a pâclei. „Asta sunt” – pare să spună.  Sau mai degrabă: „Doar asta sunt, un om al regretelor, al unui proiect eşuat”. Mâna din prim-plan a celui cu scânteia divină consacrată tinde să iasă spre noi, cei din spaţiul desacralizat, într-o inerţie totală, ca o ofrandă a neputinţei. Este o mână care mai mult spânzură decât se sprijină pe pragul vizual al pervazului. Alegerea asta mi-a dat întotdeauna fiori…

Aceasta este varianta picturală a Omului regretelor. Iat-o şi pe cea muzicală, la o mare distanţă în timp, ce-i drept.

postat de Teodora

Read Full Post »