Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Iunie 2009

AfisNoi Albinoi, Islanda, 2003

Regia: Dagur Kari

M&M Productions

Durata: 93 min.

Cu : Tomas Lemarquis, Elin Hansdottir

Noi este un adolescent de 17 ani care trăieşte într-un fiord îndepărtat din Islanda, sufocat de zăpadă, de o atmosferă mohorâtă, fără perspectivă, respins de colegi, neînţeles de profesori, cu un tată beţiv şi submediocru care trăieşte din plin sentimentul ratării şi iluzia asemănării cu Elvis Presley, cu o bunică resemnată, tăcută, dar paşnică şi sufletistă. Filmul începe cu imaginea de ansamblu a oraşului, pitit cu luminiţele lui într-o iarnă veşnică la poalele unui munte dur, ameninţător, implacabil. Recurenţa acestui cadru anticipează fatalitatea care se va abate peste mica aşezare. De la imaginea de ansamblu se trece la cea de detaliu prin contrast : Noi şi bunica lui încearcă să dea la o parte stratul alb înalt de peste de 1 metru din faţa casei, în manieră  lilliputană, cu lopata şi cu găleata, modalităţi vizuale de lărgire temporară a câmpului cinematic.

Noi este un tânăr ciudat, paradoxal : arată ca un retardat, lipseşte foarte mult de la şcoală, sfidează profesorii, fură monede din tonomat, apoi o maşină, încearcă să dea o spargere la bancă, va fi exmatriculat, dar pe de altă parte are o pudoare surprinzătoare când trebuie să vorbească despre sine iar psihologul şcolii se miră de inteligenţa lui nevalorificată, de felul lejer în care recompune faţetele unui cub în timpul chestionarului de personalitate. În timpul liber îl ajută pe proprietarul micii librării să îşi pună cărţile în ordine şi o cunoaşte pe Iris, fiica lui, care lucrează la benzinărie. Ceea ce librarului i se pare numai bun de aruncat la gunoi, pe Noi îl atrage, aşa cum se poate vedea  în secvenţa cu citatul din Kierkegaard: “Râzi de prostia lumii, sau o deplângi, le vei regreta pe amândouă.” Compensările vizuale faţă de realitatea searbădă sunt : tapetul verde cu palmieri din camera lui, ochirea şi spargerea ţurţurilor uriaşi de pe stânca de la marginea oraşului şi insula tropicală după care tânjeşte fără încetare. Bunica dovedeşte că îl cunoaşte mai  bine decât oricine, că îi înţelege realmente nevoia de evadare pentru că ea însăşi se implică zile întregi într-un puzzle migălos prin care reconstruieşte tot un peisaj compensatoriu, aşa că îi pregăteşte de ziua lui un tort cu cremă care imită ţărmul dorit la malul mării şi cu palmieri de ceară verde. De asemenea, Noi primeşte un caleidoscop cu imagini ale unor locuri exotice, din care nu lipseşte, bineînţeles, insula.Noi_Albinoi_stortCând este respins de David, colegul lui de bancă, de propriul tată sau de barmanul revoltat că bea alcool, Noi se refugiază în camera lui subterană, la lumina palidă a unui bec şi îşi consumă frustrarea fumând în tăcere. Tensiunea devine atât de insuportabilă, încât are o tentativă de a fugi, dar Iris, sceptică, nu i se alătură.noilrg1

Pe lângă faptul că trăieşte o iarnă continuă din toate punctele de vedere, Noi are şi revelaţia geografică negativă a spaţiului atunci când priveşte împreună cu Iris harta lumii în debaraua muzeului local de ştiinţe naturale: “ Uită-te la Islanda. Parcă e un scuipat.” Regizorul însuşi, Dagur Kari, care avea 29 de ani în momentul turnării filmului, afirma într-un interviu: “M-am folosit de Islanda pentru a ilustra ideea de constrângere.” În acest context se explică obsesia tatălui lui Noi pentru piesa „In the ghetto” a lui Elvis Presley.

În final, fatalitatea anunţată prin semiotizarea vizuală a muntelui ameninţător se produce: toţi cei dragi sau cunoscuţi din “viaţa puţină” (parafrază după Florin Partene, “viaţa mea puţină”) a lui Noi sunt striviţi de avalanşă. Refugiat în camera lui de sub pământ, Noi este scos la suprafaţa unei lumi complet prăbuşite, răvăşită surd şi absurd de absenţă  Universul lui Noi, care părea să nu valoreze mare lucru, nu poate fi decât regretat, în spiritul vorbelor lui Kierkegaard. Noi revine la locul fostei case pentru a recupera caleidoscopul de la bunica. Imaginea statică, fotografică a insulei tropicale este trăită acum la o asemenea intensitate, încât iluzia se substituie organic realităţii şi începe să se dinamizeze, să devină cadru cinematic, cu foşnetul inconfundabil al valurilor şi al frunzelor de palmieri.

Noi Albinoi este unul din filmele care sensibilizează extraordinar privitorul prin expunerea raportului fragil dintre viaţă şi moarte, a forţei brutale a destinului răsfrântă asupra singurătăţii unui adolescent şi aşa marginalizat.

postat de T.

Read Full Post »

MAR ADENTRO

 

Regia: Alejandro Amenábar                                                                                                                                                                                         Cu: Javier Bardem, Belén Rueda, Lola Dueñas;  Spania-2004

Mar-adentro-3626-543Prima dată am auzit de regizorul Alejandro Amenábar prin Abre los ojos, film care nu m-a impresionat foarte mult. Am văzut şi varianta americană Vanilla Sky, mult mai poetizată şi cu mai  multă atmosferă, dar şi cu minusuri de construcţie în intenţia de valorizare a realităţii prin “visul lucid”. După aceste experienţe, nu mă aşteptam la mare lucru când m-am pregătit să urmăresc Mar Adentro. De Javier Bardem, ce să mai zic, nu îl cunoşteam absolut deloc. Ei bine, acest actor spaniol m-a lăsat cu gura căscată printr-o performanţă actoricească de excepţie, confirmată şi mai mult de rolurile ulterioare din No country for old men, Love in the time of cholera şi Goya’s ghosts. Un Bardem de 35 de ani, foarte carismatic, joacă rolul lui Ramon Sampedro,  tetraplegicul de peste 50 de ani care luptă pentru un drept individual controversat din punct de vedere moral, religios şi juridic: cel de a muri prin euthanasiere. Valoarea vieţii devine discutabilă dacă zaci în pat lipsit de controlul asupra propriului trup timp (Mar adentro) sau dacă trebuie să te izolezi complet datorită chipului monstruos desfigurat din cauza unui accident grav de maşină (Abre los ojos).

mar adentroRamon locuieşte în casa fratelui său mult mai vârstnic iar cei care îl ajută necondiţionat sunt cumnata sa, Manuela, şi nepotul Javier. Un personaj destul de enervant, Rosa, o muncitoare la o fabrică de conserve, părăsită de bărbat şi rămasă singură cu cei doi copii, îl vizitează des, copleşindu-l cu  acel amestec de milă şi recunoştinţă autoindus ca un sentiment de dragoste. Ramon este susţinut în instanţă de o organizaţie nonguvernamentală ce militează pentru dreptul libertăţii individuale, condusă de Géne, şi de avocata Julia. Ramon şi Julia au în comun latura fatală a destinului: boala.. Ca şi clientul său imobilizat, Julia se confruntă cu perspectiva sumbră a propriului viitor din cauza unui sever sindrom degenerativ. Încă de la începutul filmului, ea şchioapătă. Întâlnirea cu Ramon îi confirmă definitiv imaginea a ceea ce va deveni, inevitabil, ea însăşi. Prima manifestare violentă a bolii o va ţintui în scaunul cu rotile iar în final îşi va pierde memoria. Din legătura cu Ramon şi promisiunea amândurora de a muri împreună din proprie voinţă nu rămâne decât imaginea persistentă a mării,  intuiţia vagă a libertăţii interioare cândva împărtăşite. În asemenea perspectivă întunecată a destinelor, cei doi ajung să se înţeleagă profund unul pe celălalt. Julia îl descoperă treptat pe Ramon şi plăcerea lui de a trăbate toate colţurile lumii prin fotografiile din tinereţe, prin înregistrări ale discuţiilor, prin poemele păstrate de Manuela şi, mai ales, prin zborul lui interior intens exersat.  Extraordinar este cadrul delimitat de pragul uşii în care Ramon se ridică încet, îşi verifică puterea de a sta în picioare, dă patul la o parte şi apoi îşi ia avânt din capătul opus al holului,  concentrat pe lansarea fiinţei sale în aer de pe pervazul geamului. Saltul deschide orizontul vast al survolării  unui peisaj la capătul căruia se află o mare în care nu te poţi niciodată îneca: marea dinăuntru. Ca orice simbol, marea îşi are ambivalenţa sa: ca element exterior, ucide prin apele ei înşelătoare, prin adâncimea ei aparentă. Ramon a rămas paralizat tocmai din cauza unui plonjon ratat, în urma căruia şi-a frânt gâtul. Însă marea îşi neutralizează semantismul iniţial prin plaja interioară de la capătul ei, acolo unde Julia păşeşte nestingherită în bătaia brizei care îi sporeşte feminitatea. Deşi simplă, imaginea este perfect derulată prin lumina clară, prin unghiul descendent şi prin fundalul sonor. La sfârşit, aceeaşi mare devine o proiecţie a uitării, a unui psihic vast, dar devalorizat.

În orice caz, cele două personaje sunt, prin excelenţă, contemplatori. De aceea, regizorul  le Mar-adentro-3626-904introduce în decorul marin cu spatele, modalitate de a le eufemiza, vizual, handicapul fizic. Din spate, Ramon şi Julia par perfecţi, dar reprezintă în acelaşi timp  şi dedublări ale spectatorului, “tematizări ale privirii înseşi” – ca să folosesc o sintagmă a lui V.I. Stoichiţă. Filmul oferă de la început această cheie prin fereastra albă minusculă a peliculei care se dilată încet pe măsură ce creşte concentrarea vizuală, astfel încât actul privirii să fie conştientizat la maximum.

Cele două probleme majore care se abordează sunt următoarele: 1. frica de moarte este mai puternică la cei care trebuie să ia decizia legală a dreptului individului la euthanasiere decât la cel în cauză; 2. caracterul profund cinematic al viselor, vizibil prin modul în care ne proiectăm interioritatea. Fiecare poate deveni propriul său regizor. Filmul ne pune în faţa ochilor alternativa estetică a propriei pelicule mentale, cu libertatea de a schimba unghiul de captare al peisajului, de a relativiza distanţa, de a ne focaliza pe detalii sau, din contră, pe imaginea ansamblu, de a suprapune cadre diferite prin transparentizare sau spectralizare, de tăiere a imaginii după legea cadrului, de derulare cu încetinitorul a anumitor gesturi pentru a le spori amploarea şi frumuseţea…

postat de T.

Read Full Post »

efectul luciferAutorul, unul dintre cei mai cunoscuţi psihologi sociali, este cel care a iniţiat un foarte celebru experiment la începutul anilor ‘70 la Universitatea Stanford, unde era profesor. În acel experiment, mai mulţi studenţi voluntari (selectaţi pe baza a numeroase teste care dovedeau “normalitatea” lor psihologică) au fost împărţiţi, prin tragere la sorţi, în deţinuţi şi gardieni. La subsolul unei clădiri din Universitate s-a improvizat “închisoarea” în care avea să se desfăşoare, timp de 2 săptămâni, experimentul.   Scopul era de a se observa în ce măsură mediul contribuie la modificarea comportamentului uman. Fiecare dintre participanţi ştia că ceilalţi sunt studenţi ca şi ei şi că pot renunţa în orice moment. În ciuda normalităţii participanţilor şi a aşteptărilor optimiste ale specialiştilor care au condus acest experiment, el a degenerat iar Zimbardo a fost nevoit să-l întrerupă după doar 6 zile. Trei dintre cei care jucau rolul deţinuţilor au cedat psihic şi au trebuit să plece iar majoritatea gardienilor au abuzat de poziţia pe care o deţineau, depăşindu-şi cu mult limitele comportamentale.

Cum a fost posibil acest lucru? Cum se face că, oameni simpli, care până nu demult au dat dovadă de comportamente dezirabile social, au putut ajunge în situaţia de a umili şi chinui o altă fiinţă umană în doar câteva zile? Aceasta este întrebarea fundamentală a cărţii psihologului american. El crede că răul se află în fiecare dintre noi, dar este scos la suprafaţă de situaţii speciale, de sisteme sau organizări defectuoase. Răul nu va ezita să se manifeste în fiecare dinte noi atunci când mediul îl face posibil. Întreaga demonstraţie este un tur de forţă prin istoria recentă a omenirii (pornind de la lagărele celui de-Al Doilea Război Mondial până la măcelul din Rwanda sau la abuzurile de la închisoarea Abu Graib) şi prin psihologia experimentală care îi susţin teoria. Exemplele sunt şocante iar autorul ne avertizează de mai multe ori că pericolul care ne pândeşte este acela de a avea convingerea că am fi altfel, că, plasaţi în situaţii asemănătoare, nu am putea acţiona în acest fel. Se pare însă că structura phihologică a majorităţii covârşitoare a oamenilor declanşează în aceste situaţii tocmai comportamentul pe care în alte condiţii l-am denunţa. Supunerea în faţa autorităţii, indiferent de tipul ei, conformismul faţă de grup, abdicarea de la responsabilitate, depersonalizarea celuilalt sunt mecanismele psihologice pe care Zimbardo le disecă pentru a ne demonstra cum acestea devin catalizatori ai răului. O carte care face apel la luciditate şi ne avertizează asupra necesităţii de a crea sisteme care să împiedice apariţia “efectului Lucifer”. Cred că meritul major al cărţii este că îşi avertizează cititorul asupra a ceea ce ar putea deveni el la un moment dat, oferindu-i astfel un antidot, o injecţie cu anticorpi împotriva răului pe care l-am putea secreta la un moment dat.

La final, două observaţii: 1. cartea, foarte voluminoasă, are şi un preţ pe măsură; 2. pe tot parcursul lecturii, am avut în minte alte două cărţi excelente: Hannah Arendt – Eichmann la Ierusalim (la care şi autorul face trimiteri) şi Tzvetan Todorov – Confruntarea cu extrema.

Doua link-uri care exemplifică http://www.youtube.com/watch?v=y6GxIuljT3w&feature=PlayList&p=C2887F2E31246625&playnext=1&playnext_from=PL&index=10

http://www.youtube.com/watch?v=rmwSC5fS40w

Philip Zimbardo – Efectul Lucifer de la experimentul concentraţional Stanford la Abu Graib, Ed. Nemira, 2009

postat de Marian Coman

Read Full Post »

desen-periuta

Claudiu Cândea a atras atenţia pe timpul când era licean în Sibiu şi realiza racourçi-uri pline de forţă plastică pentru scene din Divina Comedie. Avea o adevărată obsesie pentru anatomia supusă flagelului, încordată până la ţipătul neauzit al ţesuturilor. Chiar şi acum, graficianul care are  în jur de 31 de ani (născut în 1978, în prezent asistent universitar drd. la Universitatea de Artă şi Design din Cluj-Napoca) a rămas fidel corpului uman şi şi-a îmbogăţit extraordinar posibilităţile de expresie plastică.

Cele cinci desene în pastel şi acrylic pe pânză de mari dimensiuni incluse în ciclul Anestezia (2008, expoziţia de la Galeria 26, eveniment consemnat şi în presa centrală ( “Anestezia” ia calea Bucureştiului – Cotidianul) au un impact vizual extrem de puternic asupra privitorului şi frapează prin îmbinarea calităţilor grafice de reprezentare (siguranţa liniei de demarcaţie a formei de fondul neutru al hârtiei prin contrastul alb-negru) cu cele sculptural-volumetrice (tridimensionalitatea valorificată după regula altoreliefului). Asta înseamnă că avem de-a face din capul locului cu sinteze plastice. O altă calitate a lucrărilor este cea metareprezentaţională. Imaginea integrală a nudului feminin cu formele  oarecum şablonarde, specifice fotografiei erotice de tip Playboy sau a industriei top-modelingului, suferă o scanare brutală la nivelul anumitor porţiuni precum picioarele, toracele sau abdomenul. Realitatea organică internă dizolvă, astfel, artificiul estetic, ba chiar trimite la halucinanta configuraţie a materiei din viziunea lui H.R.Geiger. Aşadar, reprezentarea îşi dispută spaţiul vizual cu propria disecţie, cu o… contrareprezentare. Anatomia clasică, realistă a marilor maeştri (Leonardo, Michelangelo, Rembrandt cu Lecţia de anatomie a doctorului Tulp), aplicată iniţial pe cadavre, este tratată într-o manieră infrarealistă, pe corpuri vii iar poziţia contorsionată, nefirească a femeilor şi atipicele gesturi de a se spăla pe dinţi sau de a-şi pipăi chiar incizia toracică (un autoerotism a rebours) sporeşte şi mai mult insolitul compoziţiilor.

anesteziaÎntr-o altă lucrare, caracterul polemic al paradigmelor plastice diferite ia o formă de expresie radicală prin centrul de interes al foetusului care străpunge abdomenul.Tratarea vizuală metareprezentaţională prin tema dublului şi a jupuirii (în desenul  din dreapta, selectat chiar pentru afişul expoziţiei din 2008 de la galeria 26) surprinde prin râsul imun al celor două fete, unite siametic la nivelul trunchiului. Cadrul pielii ridicate lejer de pe trup, fără implicaţie senzorială, delimitează  imaginea tridimensională a intestinelor inflamate de un pigment roşu incandescent care amineşte, la scară redusă, de o explozie atomică sau de o catastrofă cosmică, şi asta în contextul unei …disecţii organice. De fapt, este vorba de un mijloc cromatic de implodare a  modului clasic, sobru de reprezentare anatomică. Aşadar, şi contextualizarea contribuie ca factor polemic la realizarea imaginii.

În concluzie, “Anestezia” nu reprezintă altceva decât precizia incisivă şi …decisivă în redarea formei, dar şi detaşarea şi tranşanţa pe care trebuie să o aibă orice artist care se raportează – şi se valorizează, în acelaşi timp – la anumite paradigme cultural – artistice.

postat de T.

Read Full Post »