Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘Eminescu’

                      (…) În glasu-adânc al stranei
Voi mesteca legenda cea veche a Satanei.
O, Satan! geniu mândru, etern, al desperării,
Cu geamătul tău aspru ca murmurele mării…
Pricep acum zâmbirea ta tristă, vorb-amară:
,,Că tot ce e în lume e vrednic ca să piară…”
Tu ai smuncit infernul ca să-l arunci în stele.
Cu cârduri uriaşe te-ai înălţat, rebele,
Ai scos din rădăcine marea s-o-mproşti în soare,
Ai vrut s-arunci în haos sistemele solare…
Ştiai că răutatea eternă-n ceruri tronă,
Că secole nătânge cu spaimă o-ncoronă!
O, de-aş vedea furtuna că stelele desprinde,
Că-n cer talazuri nalte de negură întinde,
Că prin acele neguri demonii-n stoluri zboară
Şi lumea din adâncuri o scutură uşoară
Ca pleava… Cerul cu sorii lui decade,
Târând cu sine timpul cu miile-i decade,
Se-nmormântează-n haos întins, fără de fine,
Căzând negre şi stinse surpatele lumine.

 

Neantul se întinde

Pe spaţiuri deşerte, pe lumile murinde.

 

  

(fragment din poemul dramatic Mureşanu scris de Mihai Eminescu)

imagini: Karl Friedrich Schinkel

postat de Teodora

Anunțuri

Read Full Post »

Dor demonic

Iar m-a apucat năravul analogiilor. Eminescu şi Fussli, gata! De mult îmi stătea capul la asta…

Amândoi mă lasă perplecşi prin forţa vizionară, aşa cum figura alegorică a Tăcerii se întoarce în ea însăşi, ascunsă de perdeaua propriului păr. Când am dat cu ochii pentru prima dată de Fussli, m-am gândit imediat la cele patru versuri preferate din Scrisoarea a V-a, pe care obişnuiam să o ocolesc în tinereţe din cauza misoginiei bătătoare la ochi: „Minte scurtă, haina lungă”…   Ce nietzscheean suna! Atât, patru cuvinte; destul că m-au făcut să evit restul poemului pentru o bună bucată de vreme. Ciudăţenia e alta: că l-am recuperat pe Eminescu din Scrisoarea a V-a pe măsură ce am devenit mai misogină.  🙂  Pentru o clipă am fost tentată să mint, să-mi scot la înaintare atuul maturităţii prin coacerea minţii, dar nu, nu e nici vorbă de aşa ceva. Şi, una peste alta, nici nu vreau „să vă şantajez cu sinceritatea mea”…   🙂

Cum orice reparare  a nedreptăţii e mană cerească, am hotărât să mă fac ilustrator de ocazie. Nu e mare lucru, dar la o adică, din două rele, îl poţi alege pe cel mai mic.  În loc de lustraţii, mai bine ilustre ilustraţii.

Ea nici poate să-nţeleagă că nu tu o vrei… că-n tine
E un demon ce-nsetează după dulcile-i lumine,
C-acel demon plînge, rîde, neputînd s-auză plînsu-şi,
Că o vrea… spre-a se-nţelege în sfîrşit pe sine însuşi (…)

postat de Teodora

Read Full Post »

Probabil că Eminescu nu ştia că „străina gură” i-a spus un adevăr mult mai adânc decât cel al unei evaziuni romantice: cel al propriei nemuriri, instalată cel mai bine în regalitatea limbajului. Cum se apropie data de 15, am pus mâna iarăşi pe volumul de poezii din dorinţa mocnită de a parazita, o vreme, pe corpul poemelor, de a-mi lăsa funcţiile vitale pe seama „adevărului vrăjitor” al Ondinei, prin care s-a dislocat atât de muzical limbajul, înţesat de cuvinte în faţa cărora mă minunez de fiecare dată: „a cerimei întins cort”, „timpi răcori şi clari răsar”, „sori dulci, înfoiaţi, mirositori”, „nemargini de gândire”, „nealţii”, „timpul vremuieşte-adânc în tot ce e”, „gândul vultur”,  „a cerului nori se desfaţă”, „văi de haos lumesc”, „râuri de stele, fluvii de sori”, ” stelele se scutură şi ning”, „Timpul mort şi-ntinde membrii şi devine vecinicie”, „hotarnicele clipe”… 

Aşa mi-l închipui pe Eminescu de dincolo „de al lumii hotar„: scrutând şi scurtând distanţa dintre el şi lume prin propria creaţie, aşa cum Johann Heinrich Fussli a marcat la nivel vizual puntea dintre spaţiul artistului – surprins într-un definitiv răgaz- şi cel al nostru, al privitorilor de dincoace, prin paginile cu cărare la mijloc. Ca să ajungi  cu adevărat la cel care se sprijină cu coatele şi bărbia pe masa consolatoare a nemuririi, ai de străbătut prim-planul poeziei.

postat de Teodora

Read Full Post »