Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Noiembrie 2010

Read Full Post »

„My favourite evil”

Deja aţi văzut pe 20 bloguri despre ce e vorba. Se cuvine să precizăm că invitaţia ne-a venit prin mail de la Zum, dar a recunoscut că e vorba, de fapt, de un tandem. Tlon/ Murdoc a fost primul nume care mi-a venit în minte şi, cu linkul dintr-un blog în altul, am văzut că nu m-am înşelat.

Ne-am  gândit, printr-un exerciţiu de brainstorming, la tot felul de personaje, dar ne-am dat seama că, numindu-le, răul e circumscris şi îşi slăbeşte, cumva, forţa. Aşa că cel mai mare rău e cel cu care nu poţi lupta, fără chip, insidios. Răul din romanele lui Kafka. Ăsta e „ticălosul perfect”: omniprezent, metastazând lent existenţa, fără pic de teorie.

Îmi iau libertatea de a adăuga, totuşi, un nume autohton la categoria cel mai ciudat ticălos, ca să compensăm din indeterminarea primei alegeri: Jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de iepure-şchiop. Este un atentat lingvistic genial la legile de construcţie ale firii. Parcă l-ar fi inspirat pe Bosch!     🙂

 

zum

E mieros, lingusitor si are mii de fetze. Isi tradeaza aliatii, ia ostatici, asista la demonstratii grandioase si pe deasupra e instabil emotional (ah, slabiciunile ticalosilor!). Unii l-ar numi bun politician. Ca orice ‘villain’ care se respecta, vrea Regatul, vrea sa fie ministru plenipotentiar si e gata sa faca orice pentru asta. Mult timp habar n-ai daca e bun sau rau. Sau, mai bine zis, daca e fundamental rau. Pana il vezi, echipat in acvariul de lupta, conducand-si armatele in atacul contra Bucurestiului si distrugand tot ce-i sta in cale.

Ti-l imaginezi fara probleme intr-un fotoliu subacvatic de piele, cu un trabuc intr-o mana si scarpinand capul unui pisipeste cu cealalta. Inegalabil.

Il cheama Oliviu si e Somn. Somnul Protector.

Tlön Society

Moxica & The Horse

atacati de cavaleria spaniola, aztecii se credeau atacati de centauri. cand eram mic si l’am vazut pe Moxica la cinema, eu nu l’am crezut centaur dar am inteles ca Spania, Nobletea, Cruzimea si Calul sunt, intr’un fel, acelasi lucru minunat.

***

Caligraf

Personajul care domină galeria mea de Răi Preferaţi e celebrul Omuleţ din Subterană, apărut pentru prima oară în poemul Sebastian în vis de Radu Vancu, crescut apoi pînă la statura mitului literar. După cum se ştie, nano-antropologia subteraniană a emis nenumarate ipoteze încercînd să explice de ce Omuleţul vrea sa devină Supra-Omuleţ, cu orice preţ (chiar administrînd copiilor din Sibiu izomerul lui de praf Nestlé, ca să aibă toţi rahitism şi nanism şi el să ajungă “overlord în lumea lilipută”). Astfel, Omuleţul ar fi ”bolnav” (Dostoievski 1864), ”într-un fel” (Zum 2010), ”rău, dar nu fundamental rău” (Caligraf 2010). Eu mi-l simt un pic apropiat pentru că răutatea lui mi se pare un produs derivat al dorinţei lui, (nano)omenească în fond, de a fi mai înalt decît e. Şi mi-e milă cînd i se pregăteşte un ceai de valeriană, apoi înca unul, ca să se potolească cu fîţîielile hipercinetice între Subterana pentru Omuleţi şi cea pentru Supra-Omuleţi. Din experienţele din subterana mea, ştiu că efectul valerianei nu ţine prea mult.

***

Mihaela Ursa

My Shameful Crushes. ca oricarei fetite cuminti, mi-au placut baietii rai. mai intai, pe la cinci ani, am avut o prima pasiune pentru insusi… Nicolae Ceaușescu – o marturisesc public acum pentru prima oara. adica, nu numai ca auzeam ca face magarii, dar chiar mi se parea ca are buze foarte rosii, iar asta imi era suficient pe atunci. apoi m-am fixat pe Falconetti, personajul negativ din Om bogat, om sarac, fata de care JR din ulteriorul Dallas nu este decat o copie amarata. dupa cum tot copii amarate sunt toti Robocopii si Terminatorii de atunci incoace, doar un pic mai cibernetico-androidizate. gugalindu-i o fotografie, pentru a raspunde provocarii lui murdoc, constat ca-mi tremura si astazi sufletul de frica si de emotie. he kicks any villain’s ass!

***

Radu Vancu

Dacă la întrebarea din Dilemateca despre supereroul favorit am răspuns Pardaillan, raţiuni de simetrie afectivă (dar există oare o simetrie a inimii?!) cer ca superoul detestat să fie, fără doar şi poate, Fausta. Malefică precum Richelieu, meschină precum Mazarin, nu mai puţin bravă decât Pardaillan-fils (îmi aduc aminte şi acum cu inima strânsă de scena în care se duelează aproape de la egal la egal), frumoasă ca… (aici e greu să-i găsesc egal, pentru că pur şi simplu, ca orice singularitate, nu admite categoria similarului), papesă (la propriu) şi ghiavoliţă (nu tocmai la figurat), iubindu-l pe amintitul fiu cu aceeaşi patimă cu care-l ura, asasină a tatălui copilului ei (ghici ciupercă!) – toate femeile fatale de celuloid sunt, pe lângă ea, …celuloid. Cât despre vampele şi trampele nu celuloide, ci curat celulozice, să fim serioşi – Milady Clarick de Winter e pe lângă ea o scumpiţică, Madame Thénardier o sadică… sadea, nici mai puţin, dar nici mai mult de atât, iar Caterina de Medici o biată regină răscoaptă, chinuită deopotrivă de menopauză şi de amorul tîrziu pentru astrologul Ruggieri. E groaznică şi seducătoare femeia asta, răul pur şi dur, şi probabil că ea mi-a furnizat primul set mai acătării de întrebări metafizice: cum se face că manifestarea istorică a Răului are drept reacţiune o manifestare nu mai puţin istorică a Binelui? E obligatoriu ca orice Faustă să-şi aibă Pardaillanul? E cel din urmă, prin urmare, un fel de creaţie a celei dintâi? Deci, după cum pătratul logic ne învaţă că adevărul poate rezulta din fals, binele poate rezulta din rău? De ce da? Sau de ce nu? Iar copilul Faustei cu Pardaillan cade în categoria Binelui ori a Răului? Şi cum de sunt cele două miscibile?

Citeam, cum am spus şi în Dilemateca, ultimele volume ale sagăi Pardaillenilor în paralel cu Monadologia. Cred că se vede şi din întrebările de mai sus, naiv-maximalist-adolescentine, cam ca teodiceea lui Leibniz. De fapt, cred că de asta e Fausta personajul meu negativ favorit: pentru că, detestând-o fascinat preţ de două-trei mii de pagini, mi-am găsit teodiceea personală. A fost, care va să zică, prima mea femeie metafizică!

***

Bughi mambo rag

In general nu prea simpatizez cu raul nici in fictiune – poate cu cei un pic rautaciosi din spirit ludic, gen Puck, dar nu cu cei rai de-a binelea. Totusi, daca e sa caut unul rau, am sa-l aleg nu dintr-o carte, nici dintr-un film propriu-zis, ci dintr-un desen animat pe care l-am vazut toti in copilarie – cei din generatia mea, cei mai tineri s-ar putea sa nu il stie. E vorba de Meowrice din „Parisul Vesel” („Gay Purr-ee”), un motan parizian, distins, (aparent) amabil, manipulator si cinic, dar debitandu-si cu sarm cinismele si fermecand-o cu sarmul si manierele lui pe Mewsette, dragalasa dar naiva pisicuta de la tara. Am revazut relativ recent „Parisul vesel” si filmul nu-s pierde farmecul privit cu ochi maturi, poate chiar dimpotriva…

***

Micawber

N-am personaje preferate, bune sau rele la purtare. Totuşi, sub coerciţiune: personajul meu negativ preferat ar putea fi Ostap Bender al lui Ilf şi Petrov. De ce? Din patriotism zgândărit, de bună seamă. Să nu uităm cum se termină Viţelul de aur. Ostap încearcă să treacă graniţa în România, în vreme ce din buzunare îi curg verighete, lanţuri şi brăţări şi rosteşte „clar“: Trăiască România Mare! Unde mai găsiţi, în toată literatura universală, un asemenea strigăt venind de la un străin?

***

Utopia balcanica

mistretul lui St Aug Doinas

nemaiputand sa rabde inca o modificare subtila a termenilor-simbol, iritat de jocul savant al paralelismului si simetriei, probabil surmenat dupa o zi grea de munca, mistretul cu colti ca argintul il reduce la tacere pe naivul print din Levant, devenind [ce ironie!] antagonistul propriei sale balade.

***

Claude

Daca avem voie sa ne jucam in sesiunea asta si un personagiu acuzat de ‘fraud, bigamy, adultery, plagiarism, household damages, negligence, property damages, and performing unnecesarry dental extractions’ poate fi in acelasi timp si bad guy si hero, atunci Leonard Zelig e my favourite villain; daca nu, atunci nu stiu sa raspund.

Pentru cei neconvinsi ca Zelig e evil, uitati aici: ‘He was the guy who smashed my car up. It was brand-new. Then he backed up over my mother’s wrist. She’s elderly, and uses her wrist a lot.’

(Zelig, Woody Allen, 1983)

***

Anda

Nurse Ratched, sora sefa din One Flew over the Cuckoo’s Nest, is my villain of choice. cel mai inspaimantator la ea mi se pare faptul ca actioneaza din convingerea ferma ca are dreptate, o convingere vecina cu fanatismul. fara asta, celelalte aspecte – ca ii terorizeaza pe cei mai slabi decat ea sau ca sesiunile de terapie sunt doar o ocazie de a-si manifesta sadismul – n-ar fi mare lucru. iar modul in care intampina sinuciderea lui Billy, fara cel mai mic semn de remuscare, arata cat de patrunsa e de corectitudinea faptelor sale.

***

Cinesseur

Alonzo Harris. dintre zeci de ticalosi memorabili & inubliabili, l-am ales pe el. tocmai pentru ca nu e unul oarecare. personajul e plamadit dintr-o multime de nuante, e „the zig-zag man” si datorita acestei „constitutii” ramane pana aproape de final in apele teritoriale ale ambivalentei. interpretarea lui Denzel W [oscarizata, de altfel!] pune in valoare fiecare nuanta a personajului ca intr-o filmare HD in slow motion, sarjand permanent neputinta noastra de a-i pune eticheta politistului pe care-l interpreteaza, de a hotari daca el e ticalosul de care ne atasam sau pur si simplu un ticalos. acesta e marele pariu pus [si castigat] de Antoine Fuqua in Training Day, un fel de Mean Streets al noului mileniu [celalalt pariu – de ce ne gandim la Spike Lee cand vedem filmul asta? – l-a pierdut].

***

Poiematike

Don Quijote

de ce e un personaj negativ? pentru ca invata pe cei creduli sa fie mai naivi decat sunt deja si pe cei curajosi sa cada in ridicol.
poate fi pozitiv personajul asta? hmm.. intelectualii [dom’le!] spun ca e un soi de Iisus.
aaaa.. voi tusi discret [vorba lu’ Lante] si ma voi preface ca n’am inteles prea bine in ce fel.

***

Capricornk13

My favourite bad guy is Rhett Butler. Îmi place pentru sinceritatea răului din el.
Dacă aş putea să fiu la fel de rea ca Rhett, în sensul de a trăi cu atâta pasiune înțelegând… aș spune că nothing else matters.

***

Dragos C.

aka abatele Hererra, aka pacaleste-moartea din mos goriot, iluzii pierdute, splendoarea si suferintele curtezanelor. de Balzac.

***

Dreaming Jewel

Rebecca de Winter

E o absenţă ce se simte ca o prezenţă: despre ea se tace atât de asurzitor că te dor timpanele. O reconstitui ca pe un puzzle din tresăririle de suferinţă ale celor ce au cunoscut-o, încerci s-o înţelegi, dar, chiar când i-ai refăcut fiecare mişcare şi cuvânt, motivaţiile ei îţi scapă printre degete, nu ştii cine e, dar o presimţi ca pe o siluetă nefastă la capătul tuturor cărărilor pe care dai s-o apuci.

Şi, când o declari învinsă definitiv, îţi dă o ultimă lovitură, exilându-te pentru totdeauna, nu numai dintr-un loc, ci din chiar amintirile tale.

Doamnelor şi domnilor, Rebecca, deja moartă la începutul romanului lui Daphne du Maurier: a trăit cum a avut chef, a murit în propriii ei termeni şi a reuşit ca inclusiv după aia să dea peste cap vieţile celor lăsaţi în urmă.

***

bola

Jack Nicholson – Daryl Van Horne („Vrajitoarele din Eastwick”)

E impertinent si fermecator, inteligent, cult si amuzant. Ranjeste scandalos si irezistibil. Terorizeaza o comunitate de nesuferiti. Trezeste la viata senzualitatea unor femei misto, aducand-o la punctul de fierbere. Si daca are chef, poate sa si zboare. Gotta love the horny little devil.

 

***

Khronos

Amon Goeth: shoot her.
Reiter: Herr Kommandant! i’m only trying to do my job!
Amon Goeth: ja, i’m doing mine.

unul din cei mai simpatici sonati ai cinema-ului autohton, SS Hauptsturmführer Amon Göth, indeplineste mare parte din criteriile care tind catre raul absolut: e ofiter SS intr-o fabrica a mortii, la cafeaua de dimineata impusca 2-3 evrei si da dovada de un narcisism atroce: [touching his reflection in a mirror] Amon Goeth: i pardon you.

***

Adina

Jean Baptiste Grenouille, esenta parfumierului lui Suskind imi bantuie tractul olftacto-cerebelos de vreo cativa ani buni. lucru datorat in mare masura faptului ca JBG e un personaj negativ apartinand tagmei eterogenului, un homuncul spasmodic, filiform, un gollum dandy, care in ciuda apetitului sau atroce e un personaj indragibil, are grija de victimile sale, iar crima e mai degraba o imbalsamare, un experiment de laborator alchimic cu reactii, precipitari, osmoze dirijate liric. scopul sau artistic, inglobator, epigonic, cabalist, de a crea perfectiunea intr-o sticluta de parfum glossy dilueaza mijloacele, granitele deontologicului, iar ceea ce ramane in urma faldurilor falfainde ale acetui prestidigitator e o miasma bahica, instrumentul unui magnetism animal de care cu greu te poti dispensa. era sa zic ca mai ca l-as lua acasa, dar neah, vreau sa ii simt putoarea de la departare 🙂

***

Milf & Petrov

cel mai coios bandit dintre banditi e fara indoiala El Indio. daca ma gandesc la personaje negative cu sange-n instalatie, pentru ca un personaj negativ fara sange-n pula nu poate fi decat un fel de pacalici [vezi Pinguinul din Batman], asta e primul care-mi vine in minte. betivul nevrotic, nebarbierit, viril, agresiv, supercarismatic, interpretat magistral de Gian Maria Volonte in capodopera For a Few Dollars More a lui Sergio Leone, da lectii despre cum ar trebui sa arate un barbat tuturor metrosexualilor, emolailor si hipsterilor autocastrati care ne-au invadat viata. uitati-va la ochii lui! [secundele 52-54]. si cand te gandesti ca Volonte a acceptat rolul doar pentru bani, nestiind ca avea sa-l faca nemuritor!

***

Zamoca

e greu de ales un [anti]erou fiindca cei care impresioneaza, cei pe care ni-i amintim sunt cei care evolueaza, ceea ce face exercitiul si alegerea in sine confusing. primul care mi-a venit in minte este The Decider, dar acesta sustine ca este, de fapt, pozitiv. urmatorul a fost Zorg. scena in care el face apologia principiului de „creative destruction” este nu numai mal-epica, ci si vag prevestitoare.

***

Joker

Nurse Ratched. nu mi’a trebuit mult sa ma gandesc la personajul negativ preferat. Nurse Ratched. Randle McMurphy din Zbor Deasupra Unui Cuib de Cuci a luptat impotriva sistemului de tip Big Brother si a pierdut. Nurse Ratched. manipulare, umilire, degradare. Nurse Ratched. a te hrani cu privirea unui om infrant. Nurse Ratched. a distruge psihicul unui om, insa a’i pastra constiinta de sine. a’l face constient de faptul ca mai e doar 1% dintr-o fiinta umana. Nurse Ratched. terapie medicamentoasa si prin electrosocuri. Nurse Ratched. metafora?

Read Full Post »

despre eclipsă

Ce asemănare între Eclipsa lui Antonioni şi ideea tabloului lui Magritte…

I se reproşează lui Antonioni că hiperestetizează, că picturalizează excesiv pelicula. Dacă mă gândesc doar la Blow up sau The red desert, aşa va fi părând. Pe alb-negru, însă, se vede clar că nu poate fi vorba de aşa ceva. Geamul, perdeaua, grilajul devin filtre vizuale în proximitatea cărora se resimte spectrul cuplului Tristan-Isolda. Nu degeaba cei doi, interpretaţi de Vitti şi Delon, se sărută prin sticlă…

De multe ori nici nu mai e nevoie de o prezenţă obiectuală exterioară: obstacolul poate fi chiar părul femeii. Îi e dat ca, în momentele cele mai importante din viaţa ei, să se eclipseze. Vălul de nuntă şi vălul de doliu. O cagulă eufemi(ni)zată.

În tabloul lui Toulouse Lautrec, chipul metresei Carmen Gaudin se închide în el însuşi.

Am însă la îndemână, aşa, ca o răzbunare, sublimarea thanatică a lui Munch.

Şi, bineînţeles, Pink Floyd:

 

Read Full Post »

însemnare pe blow up

Cred că îmbătrânesc: revin din ce în ce mai des la tot ceea ce am descoperit cu mulţi ani în urmă. Blow up al lui Antonioni m-a terminat şi încă îl consider unul dintre cele mai bune filme făcute vreodată. Pe lângă raportul ciudat între vizibilul de multe ori ostentativ (haine viu colorate, trendy) şi invizibil, m-a frapat excepţionala congruenţă a ficţiunii.  Nu neapărat puterea imaginii de a dezvălui adevărul, de a surprinde gestul semnificant (deşi nici asta nu e de lepădat!), ci felul în care fotograful taciturn şi ceata de mimi gălăgioşi, fără absolut nicio legătură între ei la începutul filmului, ajung să adopte regulile aceluiaşi joc. Culmea este că lumea ficţională se articulează auditiv, prin pasarea „mingii de tenis” (şi ea o convenţie), într-un film în care miza pare a fi exclusiv cea vizuală iar realitatea, o dimensiune în care în cea mai mare din timp se pozează (din toate punctele de vedere!).

Read Full Post »

pentru afreuda

Read Full Post »

În ultima vreme, am parte de o poezie care redescoperă realul fără emfază narcisistă (unde mai pui că revelaţia autoscopică avea loc, uneori, chiar în roşul instabil al menstrei). Citind postoi parovoz. confesiunile dogmatistei (Charmides Ninpress, 2009), mi-au reţinut atenţia cele două analogonuri ale eului poetic: stânca şi trenul. Unul static, reflexiv („stânca din mijlocul camerei sunt eu”), altul dinamic, tranzitiv, cu forţa rectilinie a denotaţiei. Numai că titlul volumului Postoi parovoz , ca şi cel al primului ciclu de poeme, atrage atenţia tocmai prin deturnarea trenului ca vector de forţă semantică de la „indeterminarea flotantă”: Postoi parovoz (Stai, trenule). Una peste alta, trenul cu pricina îmi aduce aminte de cel al lui Ioan Groşan; nici acesta nu staţionează niciodată în gară, iar eforturile protagonistului (i-am uitat numele!) se concentrează, fizic şi nu numai, pe oprirea lui. Mai mult decât atât: când în sfârşit opreşte, un straniu miros de trandafiri  marchează saltul definitiv din banalitate în miezul ficţional al povestirii.

Revin la Moni Stănilă: şi în poezia ei se caută acele „halte” care înscriu, de fapt, potenţialul revelatoriu al fiinţei umane. În aceste zone, limbajul devine mult mai greu, mai încărcat de semnificaţie iar eul câştigă, în chiar proprii ochi, consistenţă, ceea ce îl face mai uşor reperabil în zonele neutre ale existenţei: “doar geanta pe care o târâi după mine/ mă ajută să nu mă pierd/ printre pietonii oraşului” (mănuşa); “îmi amintesc gustul ploii/ imediat după oprirea trenului/ totul e atât de atent de calm/ de parcă ar exista o luciditate/ în încordarea noastră” (dimineaţa cu tine); „mă dezleg de sacii recunoştinţei” (dezlegări). Dacă tot se zice că un poet îl explică pe altul, am găsit un pasaj extrem de asemănător, luat din Rădăcina de bucsau a lui Ovidiu Nimigean:

Mi-am instalat materialitatea cu o anumită sfială şi aş păstra-o cît mai mult în inerţia ei. Ca pe un bagaj.

sau:

Singurul reper (dar tocmai pe acela mă strădui să-l eludez), rămîne materialitatea propriu-zisă a trupului şi a obiectelor din preajmă. Mai departe începe tărâmul ameninţător al reţelei din care nu fac parte decît ca absenţă, cu idolii ei simbolici mai contondenţi decît funcţionarii în carne şi oase care-i reprezintă şi cu legile ei necruţătoare.


Chiar şi atunci când exerciţiul autoscopic scoate la lumină ipostaza reificată a eului (cea de „dosar nerăsfoit”, de exemplu), acesta rămâne tot timpul serios, pe un fundal constant al liniştii şi al nopţii, în care pândirea prin limbaj a inefabilului pare posibilă: „am săpat lângă părul din spatele grădinii/ şi am aşteptat ploaia/ ca să umple gropniţa cu apă dulce/ /portocalele de pe masă sunt sferele/ care ne fac fericiţi anul ăsta/ – colorate imperfecte – / taie-le în bucăţi egale/ fericirea de azi e ultima raţie/ /mâine o să ne batem pe umăr/ şi o să ne spunem/ca în oricare altă zi gata prânzul/ şi în tăcere părăsesc încăperea/ / ar trebui să rămână aşa – de fiecare/ dată/ ar trebui să ne hotărâm/ întâlnirile pe străzi/ mâinile tale îmi opresc respiraţia/ degetele mele îţi caută vena/ /la masa din târgu jiu o să ne spunem/ ultimele cuvinte” (cântec). De multe ori ai impresia că citeşti micropoeme juxtapuse în spaţiul unuia singur, care ar fi putut deveni veritabile haikuuri prin discreţia tensiunii dintre material şi spiritual, anterioară marilor revelaţii: “mirosul din apropiere anunţă/ ciorba mulţimilor înghesuite-n cantină”; „privirea noastră e mai largă/ vedem totul şi simţim puţin”; „ca două ciocănele frica ne bate în spate/ ne înghite pădurea”; “în patul meu doarme un bărbat cu faţa la perete/ inutil ca o culoare în noapte”; „la masa din tîrgu jiu o să ne spunem/ ultimele cuvinte.”

Poemele mi-au adus în prim-plan o fiinţă extrem de atentă la ritmuri, ecouri sau timbruri greu reperabile, aşa cum sunt paşii enigmatici  sau chemările ancestrale ale cocoşilor profetici. Încordarea auditivă are loc, în mod paradoxal, cu mâna aşezată pe o carte, ceea ce face ca poeticul să se înscrie în dialectica rostirii şi a scrierii, a abstractului şi a concretului: „în oraşul ăsta/ pe strada Frunzei/ aud un cocoş cu ţipăt puternic/ mâinile mele înţepenesc pe carte” (strigătul cocoşului); „ţin cartea închisă pe genunchi/ e ca un mers de-a lungul meselor la beţie” (mănuşa). Această sete de semne răzbate până şi în momente dintre cele mai prozaice: “mâine îmi voi deschide telefonul şi mailul /aşteptând să se întâmple ceva” (să spui o poveste); „desenul fumului e singura mişcare/ ondulată în îngrămădirea/ de aici/ la umbră  – gheaţa/ la soare – viaţa şi iarba” (piesă nordică). Scrisul însuşi tinde să recupereze mult din solemnitatea sa ontică, realizându-se în taină („pe ascuns”)  ca atribut al celor aleşi, ca o intimitate cu metafizicul .

Spre deosebire de douămiişti mult mai vizuali, care compensează de multe ori viziunea cu tele-viziunea, Moni Stănilă mizează pe interioritate cu atât mai mult cu cât urechea a fost dintotdeauna, pentru om, mediatoarea adevărurilor fundamentale. Cu divinitatea s-a comunicat direct prin auz, iar poeta ştie acest lucru graţie studiilor teologice pe care le-a urmat: “mi-am dat seama că în buricele degetelor/senzorii lucrează mai repede/că oamenii sunt decorativi/ şi niciodată n-o să spui/ că privirea electrocutează” (să spui o poveste); „astăzi – în momentul cel mai adânc/ din noapte – strivesc sita ferestrei/ înaintea ochilor văd Karsul înzăpezit”.


În ciuda liniştii „de stâncă”, eul feminin nu accede decât intermitent la fondul metafizic al existenţei, precipitat la nivelul expresiei poetice în termeni vagi, eufemistici precum cineva sau ceva (“toată munca nefăcută din jur /aşteptând eu însămi ca să înceapă cineva– să mă pună în ordine”); îl presimte în spatele dihotomiilor niciodată anulate de actul univoc al alegerii. Totul se suspendă într-o aşteptare cu iz hieratic, de spiritualitate slavă şi iconografie bizantină, în care gesturile cele mai familiare se consumă catabazic, cu minimum de energie sau de referent exterior, aproape ritualic. Acest <aproape> confirmă relativismul disjunctiv profund al realului: “s-ar putea să mai stau pe banca asta/ sub castanii furioşi/ sau s-ar putea să mă întorc//s-ar putea să urc spre Siberia/ nici o piedică nu mă mai poate opri/ prin mine/ furia trece încărcată de câmpuri magnetice/ nimeni nu mă poate convinge/ am să despic în două drumurile/ ca să alăptez puiul de leu” (sub castani). O stranie indeterminare face ca până şi limbajul să penduleze între o subiectivitate domoală (persoana I) şi regimul impersonal al unor adevăruri mai degrabă presimţite decît simţite. De multe ori, momentele de intimitate sunt proiectate pe o peliculă exterioară: „dă-mi mîna şi hai să ne privim ca-n filme/ e cazul să fim mai serioşi.” Chiar şi atunci când are acces la fondul adânc al lucrurilor, eului îi lipseşte codul mistic de descifrare. E ca şi cum s-ar afla în faţa unei ecografii: o vede foarte bine, dar nu o poate interpreta sau traduce, motiv pentru care preferă să o menţină în zona inefabilului pentru a nu-i afecta integralitatea.

Moni Stănilă recurge la un fel de autoiniţiere prin cenzurarea câmpului vizual, prin evitarea  corpului grafic al cuvintelor din dorinţa de a le restitui fiinţa sonoră iniţială. Ea pare să îşi asume ipostaza unui Pann feminin din convingerea că esenţa Logosului este eminamente orală; el poartă amprenta inimitabilă a Tatălui. Tiparul este un fel de rigor mortis a rostirii (Derrida vorbeşte în a sa Farmacie a lui Platon de „rigiditatea cadaverică a semnului scris”). De altfel, privirea solicitată de semnul scris impune totdeauna o minimă şi inevitabilă distanţă între subiect şi obiect, însă aceasta poate fi compensată prin redescoperirea tactilităţii, a cuvântului viu, în starea lui de physis: “mi-am dat seama că în buricele degetelor/senzorii lucrează mai repede/că oamenii sunt decorativi/ şi niciodată n-o să spui/ că privirea electrocutează” (să spui o poveste). Măcar tactilitatea oferă iluzia contiguităţii cu fondul adânc al lucrurilor- şi aici îl las iarăşi pe Ovidiu Nimigean:

Mă furnică vîrfurile degetelor , ca şi cum aş mai avea puţin, cîţiva microni, pînă la atingerea realităţii invizibile a adevărului însuşi. (Într-adevăr, miza romanului este spiritualistă, nu mizerabilistă, însă despre asta o să spun câte ceva altă dată.)

Imagini: Marko Ivan Rupnik (n. 1954, teolog şi artist sloven renumit pentru mozaicurile sale realizate prin respectarea vechilor reguli de compoziţie a iconografiei), la care Moni Stănilă face referire într-unul dintre poeme.

Read Full Post »