alt poem leneş

… ca un copil capricios, care amână data naşterii cu o zi. Ăsta este pretextul pentru lenea de sâmbătă care atrage, bineînţeles, remuşcarea de azi, de duminică. Stranie experienţa celor nouă luni de sarcină din cartea Ioanei Nicolaie, Cerul din burtă! Carnea nu mai izolează fonic exteriorul de interior din momentul în care femeia îşi va împărţi intimitatea cu o altă fiinţă, la început cât un bob de strugure. Înăuntru se aude TOT, aşa că viitoarea mamă are şi senzaţia perplexă a unei totale expuneri pe dinăuntru: „Brusc ştiu că suntem ascultaţi, că şi muşchii pot fi un fel de timpane. Încetişor ne năpădeşte ruşinea. Cît de ignoranţi sîntem, ce plini de sine!”. Noua morfologie a gravidei este cea a unei case în mers iar stările, extrem de amestecate, de la afecţiune  („În burtă, pumnişorii se luptă cu frica”) la teamă („Am să încasez lovituri pe tăcute”) se suprapun peste indicaţiile şi recomandările medicale, în special cele referitoare la restricţiile alimentare. Aşa cum în burtă încap o nouă fiinţă şi un nou univers prin forţa convexă a epidermei („sunt rotundă de-acum, mă tot răscroiesc”), aşa şi  cu celelalte părţi ale corpului: se dovedesc extrem de încăpătoare pentru toate senzaţiile noi: „cumpărăturile mi-au încăput într-un ventricul”, „toamna-i o pilulă zdrobită, de calciu”, „în mine va creşte -un spital”.

Ioana Nicolaie, Oglindă (vol. Cerul din burtă, Polirom,2010)

Am un corp şi-ncep să mi-l aflu. Nu-i mitoman, e doar un sac fără fund. Cînd fuge-i un geamăt cu gura pansată. Am un corp şi-o uitată răbdare.
Vintrele se vor despica de durere. Ceasul va fi cît camioane întregi. Clipa va semăna cu deşerturi de foame. Ziua va fi un şir de perfuzii. Căzînd din tavan ca din cer.

Uit vara cu blugii ei sugrumaţi. Uit catastife, hîrţoage. Fac slalom într-un sertar. Congelatoru-l feliez în comprese de gheaţă. În sărbătoarea-ncepută bate un clopot. Vecinii au cîrpe cu care îl şterg. Şi poate şi-un fel de tarif.
Fac exerciţii, cad peste coapse. Sînt totuşi mobilă; în abdomen sticleşte efortul. În abdomen e-un cort şi-un mărunt povărniş. Fac sport, de parcă aş sparge bolţari. Şi geamuri abia deschise în muşchi.

postat de Teodora

Read Full Post »

Lansări şi lume bună la Bookfest Sibiu

Prima ediţie a Bookfest la Sibiu este promiţătoare pentru că vom avea parte de lume aleasă şi de cărţi ce îţi frig mâinile, abia ieşite de prin tipografii.  Sâmbătă, la standul de la târg, o să fie ce n-a văzut Parisul: alături de cei care ne pun cărţile Humanitas în mâini (de 20 de ani), adică Gabriel Liiceanu, Lidia Bodea şi Denisa Comănescu, o să ne putem întâlni cu Ruxandra Cesereanu, Mircea Cărtărescu şi Dan C. Mihăilescu, dar şi cu dragii noştri sibieni, Veronica D. Niculescu, Dumitru Chioaru şi, inevitabil, Radu Vancu.   🙂

Read Full Post »

Poemul de sâmbătă

Între duritatea de pumnal a conştiinţei şi vălul thanatic al părului, al apei sau al mucegaiului, între ancora memoriei şi mareea somnolentă a materiei  se înscrie poezia lui Paul Celan din volumul Mac şi memorie, apărut mai demult la Paralela 45 (2006) şi care, spre plăcuta noastră surpriză, se vinde constant. Imaginile acelea suprarealiste ale lui Dali cu celebrele forme moi, susţinute de proptele pentru a se evita o dezintegrare totală, se potrivesc perfect.  Totuşi, pentru ofelizarea atât de evidentă a imaginarului poetic din Mac şi memorie, am ales Munch.

Raza nopţii

Cel mai luminos ardea părul iubitei mele de seară: 
îi trimit sicriul din lemnul cel mai uşor.
El e împresurat de valuri, ca patul viselor noastre la Roma;
poartă, ca mine, o albă perucă şi vorbeşte dogit:
rosteşte ca mine, cînd dau liber la inimi.
El ştie un cînt franţuzesc de iubire, pe care toamna cîntam,
cînd la drum mă aflam în Ţara tîrzie şi scrisori scriam dimineţii.

O luntre frumoasă-i sicriul, cioplit în lemnăria simţirilor.
Şi-i mergeam pe sînge-n aval, cînd mai tînăr eram decît ochiu-ţi.
Acum eşti tînără tu, ca o pasăre moartă-n zăpadă de martie,
acum el vine spre tine şi cîntă-al său cînt franţuzesc.
Voi sunteţi uşori: îmi dormiţi pîn’ la sfîrşit primăvara.
Eu sînt mai uşor:
cînt în faţa străinilor.

trad. de George State

imagine: E. Munch, Madonna

postat de Teodora

Read Full Post »

poemul leneş

Mi-a plăcut tare mult ideea lui Alexandru cu poemul despre lene. Eu o să postez un poem care a uitat de sâmbătă şi abia a catadicsit să treacă în duminică. Poemul leneş, care va să zică. Cine putea fi mai potrivit decât  Constantin Acosmei, al cărui eu nu iese decât foarte rar din casă, pentru care viaţa înseamnă un consum minim de energie  iar poezia, un minimalism al limbajului, cu o perfectă dizolvare în ironie a marilor teme. Dar ce leneş  genial al poeziei poate fi!

Palinodie

nu sînt curios să trăiesc
nici să mor
– nu cereţi argumente
nici înveşmîntarea ideii
în materie sensibilă –

şi încă vă mai spun:
„ruşinea este singura sursă
de energie
ce îmi alimentează viaţa”
viaţa mea – cît hăul.
mi-e lene să mă sinucid

dar ce rost mai are
să vă şantajez
cu sinceritatea mea

decît să ridic două degete
ca să răspund corect
la întrebările profunde
ale existenţei
mai bine – două degete
să mi le bag pe gît)

Tot despre lene, mi-a venit în minte şi varianta mai virulent-polemică a lui Dostoievski din Însemnări din subterană, conform căreia starea pură a conştiinţei e inerţia. Totul merge până-ntr-atât, încât bietul Schiller  e dat de pământ cu sublimul lui cu tot, fără pic de remuşcări:

„O, dacă aş sta degeaba numai din lene! Doamne, cât de mult m-aş stima atunci! M-aş stima tocmai fiindcă măcar lene sînt în stare să am în mine; măcar o însuşire, parcă pozitivă, ar exista în mine, iar eu aş fi sigur de ea. Întrebare: ce-i cu ăsta? Răspuns: e un leneş. Deci eşti definit cu precizie, deci se poate spune ceva despre tine. „Leneş!” – păi ăsta-i un titlu, o menire, e o carieră, rogu-vă. Nu glumiţi, aşa-i. Aş fi atunci membru de drept al celui mai select club şi singura mea ocupaţie ar fi că m-aş stima perpetuu. (…)

Şi eu mi-aş alege o carieră; aş fi leneş şi mâncău, dar nu unul simplu, ci unul sensibil la tot ce e frumos şi sublim. Cum vă place? Visez de mult la asta. La cei patruzeci de ani ai mei, <frumosul şi sublimul> mi-au scos peri albi; dar asta la patruzeci de ani, pe cînd atunci – o, atunci ar fi fost altfel! De îndată mi-aş găsi şi activitatea corespunzătoare, şi anume: să beau în sănătatea a tot ce e frumos şi sublim. Aş fi profitat de fiecare prilej pentru ca mai întâi să vărs o lacrimă în pocal, iar apoi s-o beau pentru tot ce e frumos şi sublim; în fleacurile cele mai dezgustătoare şi indiscutabile aş fi găsit frumosul şi sublimul. M-aş fi făcut lăcrimos, precum un burete ud.”

A! Ar mai fi cineva care ar avea acces liber în acest „club select”: Andrei Pleşu. Odată l-am auzit într-un interviu făcând indirect apologia lenei : „Pentru mine, mişcarea fizică e un atentat la viaţă.”    🙂

postat de T.

Read Full Post »

De ce citim?

Răspunde Mircea Cărtărescu, de profesie mircea cărtărescu.

mihaela audiobookurilor

Read Full Post »

Iată cine vine la librărie!

Chestie de zile mari. Acum ceva timp vine în librărie o tânără domniţă. Bălaie, cochetă, la vreo 18 ani sau ceva mai mult. Sigură, mă întreabă dacă am dicţionar de învăţat limba italiană. Uşor derutat de cerinţă, îi pun unul în mână, care avea doar mărunta calitate de a oferi varianta lingvistică italiană, nu şi pe aceea de-a o învăţa limba respectivă. Pe moment pare mulţumită, aşa că mă îndepărtez. După o vreme, se întoarce destul de încruntată şi îl apelează pe colegul meu ce se afla în apropiere. Este derutată! Nu înţelege şi basta: de ce, pe de-o parte, avem un cuvânt, iar după semnul egal sunt înşiruite o groază. De ce nu este clar şi nu se ştie exact ce înseamnă cuvântul respectiv?! Colegul împietreşte. Nu este sigur că înţelege nedumerirea clientei ofensate de ridicolul cărţii şi face eroarea să pronunţe cuvântul sinonime. Dom’şoara nu este sigură dacă trebuie să îi tragă o palmă neruşinatului care foloseste cuvinte d’alea cu ea, aşa că îi aruncă o privire în care se amestecă dispreţul cu superioritatea. Nu am înţeles nimic din ce a cerut ea. Bietele fiinţe ce mişună printre cărţi nu au avut capacitatea de a percepe nevoia stringentă de a cumpăra (şi aici încerc că citez cât mai exact): “Un dicţionar cu un di’ăla de o parte (cuvânt, completează timid colegul!) – a, da, cuvânt, şi cu un singur din ăsta … cuvânt, pe partea asta.” Simplu ca bună ziua. Să înţeleagă omul, nu să trebuiască să ghicească care e varianta corectă, că doar n-o fi la Vrei să fii miliardar, ce dracu’. Încercăm să băgăm pe gâtul clienţilor tot felul de rebuturi care nu se vând!

postat de Marian Coman

Read Full Post »

Poemul de sâmbătă

O POEZIE PE LUNĂ. Asta înseamnă că, de acum încolo, la începutul fiecărei luni, poezia va fi la loc de cinste chiar în librărie, expusă în formatul pe care îl vedeţi, pentru ca publicul interesat să îi cunoască mai bine pe cei care scriu chiar în oraşul lor. Proiectul este susţinut de Librăriile Humanitas, Clubul Astra – Cenaclul Filialei Sibiu a Uniunii Scriitorilor din România – şi editura A.T.U. din Sibiu.

Read Full Post »

Despre răul absolut

M-am tot lovit, în ultima perioadă, de subiectul holocaust, am tot fost bântuit de imagini, personaje şi exasperări, aşa că m-am gândit să exhib câteva dintre ele. Fără pretenţii, fără comentarii, fără concluzii care îmi sunt inaccesibile.

A mai vorbi despre banalitatea răului a devenit, paradoxal, banal. Puţine sunt astăzi  subiectele asupra cărora postmoderna noastră conştiintă să cadă de acord, dar acesta este, cred, unul dintre ele. Asumarea lui totală, după ce gulagul socialist s-a alăturat holocaustului nazist iar genocidele şi dictaturile Asiei, Africii , Americii Centrale şi de Sud au devenit locuri comune, nu ne-a imunizat. Deşi aproape cotidiană, întâlnirea cu răul, absolutizat în crime de masă, continuă să ne angoaseze, să ne crispeze, să ne des-fiinţeze. Nu putem accepta decât teoria; practica ne omoară.  Aşadar, două secvenţe.

Prima apare în romanul-document (nu ştiu cum să îi spun altfel!) al lui Dieter Schlesak: Capesius, farmacistul de la Auschwitz, o carte în care documentul istoric dublează actul ficţional în care stenogramele proceselor nazismului, interviurile şi mărturiile supravieţuitorilor calibrează discursul literar. Aici am întâlnit unele dintre cele mai sinistre descrieri ale ororilor Auschwitzului. O să reiau declaraţia unui tânăr medic german, strălucit doctorand venit în lagăr pentru că domeniul lui de studiu privea subnutriţia, mai exact modul în care corpul se comportă în astfel de situaţie. Aici, obiectul de studiu era la îndemână. La proces declară senin, răspicat: „Dacă mă interesa cineva din cauza unui proces înaintat de inaniţie, atunci îi spuneam sanitarului să îmi rezerve bolnavul şi să mă anunţe când era programat să fie ucis cu injecţii. Când venea acel moment, bolnavii selectaţi  erau aduşi în bloc şi puşi de vii pe masa de disecţie. Mă duceam la masă şi îi întrebam pe bolnavi amănuntele care mă interesau pentru cercetarile mele: de exemplu, greutatea înainte de arestare, cât au slăbit în lagăr şi alte asemenea lucruri. După ce aflam aceste lucruri, venea sanitarul şi ucidea pacienţii cu o injecţie în zona inimii. Eu nu am făcut niciodată injecţii mortale.” El era, nu-i aşa, simplu cercetător, obiectiv, raţional, profesionist şi nevinovat. Crima se petrecea sub ochii săi, fără să îl maculeze.

A doua este tot legată de Auschwitz şi aparţine lui Primo Levi. El povesteşte  în cartea Mai este oare acesta un om? cum, după o selecţie, adică după ce deţinuţii defilau dezbrăcaţi prin faţa doctorilor care hotărau care mai merită să mai ocupe paturile din barăci şi care nu urmau să fie gazaţi, aude ceva din patul unui coleg. Acesta îi mulţumea lui Dumnezeu pentru că a nu a fost trimis la crematorii.  Nu conta că altcineva era în locul său, supravieţuise.  Levi nu se iartă: scrie, după ani de zile, bântuit: „Dacă aş fi fost Dumnezeu, aş fi scuipat pe rugăciunea lui”.

Sunt două perspective răsturnate; doctorul neamţ are vocaţia schizoidă a nevinovăţiei, pe când  deţinutul ce supravieţuieşte este înecat de vinovăţie. Care este locul eticului într-o situaţie precum Auscwitzul, cum se judecă vinovăţia?  Cum mai pot suporta normalitatea vieţii de după acei supravieţuitori, membri ai aşa-numitelor „comandouri Canada”, evrei care aveau sarcina de a-şi conduce în sălile de gazare coetnicii şi de a incinera apoi cadavrele?  Nu îmi pot imagina, dar un posibil răspuns îl da Giorgio Agamben în Ce rămâne din Auschwitz: lagărul şi grozăviile sale nu pot fi circumscrise judecăţii morale. El nu are aplicaţie dincolo de gardurile de sârmă ghimpată. O lectură obigatorie despre limitele eticului.

Nota. Am avut bucuria de a-al avea oaspete al librariei pe Dietrer Schlesak care şi-a lansat cartea şi la noi în toamna anului trecut . Din păcate nu am mai gasit pozele.

postat de Marian Coman

Read Full Post »

Măsurarea lumii – Daniel Kehlmann

Recent mi-a căzut în mâini, dacă se poate spune aşa, o recomandare literară venită din partea unui prieten: cartea Măsurarea lumii a lui Daniel Kehlmann . Evident, scepticul de mine se gândea:  de ce mi-ar plăcea o carte ale cărei subiecte ţin de lumea ştiinţei, mai exact de matematică – în care nu am excelat niciodată- şi de geografie, de care nu am fost foarte atras deoarece mi-a plăcut mai mult istoria.

Trecând în revistă principalele evenimente din viaţa lui Carl Friedrich Gauß, celebrul matematician, fizician şi astronom, cel care a dezvoltat o întreagă teorie a numerelor, în  Disquisitiones Arithmeticae, dar şi din viaţa lui Alexander von Humboldt, cel care a impus geografia, prin cercetările sale, ca ştiinţă de sine stătătoare, cartea relevă ambiţia oamenilor dintoteauna, aici foarte bine reprezentaţi de cei mai sus menţionaţi, de a măsura lumea, de a ştii exact din ce este ea compusă, cum este compusă, care este începutul şi care este sfârşitul .

Fiecare, însă, o face în felul său : Gauß printr-o muncă intelectuală susţinută, printr-o cunoaştere aprofundată a numerelor, numere care, în final, îi vor oferi o soluţie de măsurare a lumii ; iar Humboldt care apelează la empiric, la experienţa imediată şi la faţa locului, experienţă care îi dă ocazia de examinare a lumii la nivelul vieţii şi a tot ceea ce reprezintă ea, atât biologic şi cultural, cât şi geografic .

Amâdoi îşi dedică viaţa cercetării lumii, pentru ei acest lucru este, poate, cel mai important, şi anume să ştie cum poate fi lumea măsurată . Dar dincolo de acest lucru, ei sunt., până la urmă, nişte oameni ale căror vieţi nu sunt tocmai nişte plimbări în parc . Ursuzul Gauß nu poate suferi multă lume în jurul lui, preferând momentele de singurătate, iar Humboldt este mult prea preocupat de călătoriile sale de cunoaştere pentru a mai putea fi atent la propria viaţă . Aici intervine fatalitatea : merită oare ca, pentru ştiinţă, să îţi sacrifici viaţa, familia ? Ca om de ştiinţă te poţi oare mulţumi cu faima pe care ţi-o dau cercetările tale dacă această faimă nu este împărtăşită cu cineva drag ? Pentru că, în fond, suntem oameni şi, oricât de preocupaţi am fi de vieţile noastre, de grijiile noastre, la un moment dat ai nevoie de cineva drag care să te susţină şi pe care să îl simţi aproape .

Cartea îţi oferă ocazia să îţi pui multe întrebări despre tine, despre cum te poţi raporta vis-à-vis de lumea în care trăieşti şi te face să îţi dai seama că oricât de mult ar încerca omenirea să măsoare lumea sau să o cunoască în totalitate, niciodată, nimeni nu va reuşi acest lucru şi asta pentru că misterul Universului trebuie să rămână mister, iar omul trebuie să rămână om, nu se poate da drept Dumnezeu, nu poate fi atoatecunoscător .

Postat de Vladimir .

Read Full Post »

poemul de sâmbătă

Poetul adevărat se înhamă la muncă. La poezia lui. E un fel de Sisif, un voluntar al propriei poveri. Un eu-phoric sau purtător de sine. Povara a ajuns una cu el, ca un fel de tumoră benignă exterioară, enormă, imposibil de înlăturat chirurgical fără să i se pună purtătorului viaţa în pericol. Aşa că „meşterul” s-a obişnuit cu traiul ăsta siametic.

Nichita Danilov, Despre poezie

Tata avea o vorbă: trăia în micul nostru
tîrg un mare meşter şelar
pe nume Iohann
care atunci cînd meşterea un ham
îl încerca mai întâi pe el.
Îşi încălţa cizmele noi,
îşi lua vesta, pălăria de fetru,
ceasul de buzunar cu lanţ de argint:
hainele lui de sărbătoare –
se înhăma apoi la o trăsură veche, bizară
pe care o ţinea închisă în magazie
şi o pornea pe deal
din Podul de Fier
până în tîrgul Cucului şi înapoi
– o groază de copii se ţineau după dânsul –

şi dacă nu-i rodeau cusăturile pieptul
punea hamul şi pe cal.
Unde mai întâlneşti astăzi oameni ca el?

imagine: Tesura, „Man dragging a man shaped like a cube” Sper să vă placă şi celelalte desene pe care le veţi găsi pe site.          🙂

Read Full Post »