Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘poemul de sâmbătă’

Acum câteva zile am primit, de la un bun prieten,  un frumos dar:  volumul „:până mereu” al lui Gabriel Daliş (Charmides, 2010), o  selecţie de poeme pe care le-aş numi <cu substanţă> sau <de revelaţie>, ivite din exerciţiul reflexiv al întrebărilor „fără răspuns”, dar „iubite cu duşmănie”,  înghiocate într-un limbaj cu minimum de referent exterior. De multe ori când pui mâna pe un volum de poezie de după 2000, te aştepţi să dai de un discurs de frondă, puternic racordat la tranzitoriul obiectual al experienţei cotidiene. Dar nu, aici, în „: până mereu”, nu dai de nimic experimental sau „trendy” dintr-un motiv simplu: prizării la „vremi”, la realitatea consumistă îi este preferată o cu totul altă miză, de factură clasică: forţa vizionară a poemului, de care poetul se lasă „cutreierat” până la oase. N-am putut să nu observ aceeaşi traversare temător-obosită, dar în acelaşi timp înfiorată mistic, a cărnurilor, aceeaşi regresie interioară pe care am întâlnit-o şi în Reverenţa lui Florin Partene. În ambele cazuri, scopul este acelaşi: nevoia de recuperare a intimităţii eului. Pentru una mai de modă veche, aşa ca mine, e o bucurie adevărată să constat că poezia – sau cel puţin o parte a ei – pare că se reliteraturizează (sau doar mi se pare?). 🙂

autoportret

: sunt tot mai orb când e vorba de oameni.
văd numai ferestre vechi prăbuşindu-se
din pereţi
pe străzi înguste
pline de ceilalţi oameni.
par un înviat
trezit pe o streaşină.
m-am închegat în mine
ca sângele sub o căzătură,
dorm într-un pat înfricoşător şi adânc
şi niciun vis şi nicio parte trează.
îmi place să mă ascund
şi îmi place să caut
sunt ca un câine mare şi alb
abia găsit.

daliile
poezia e o ruptură                                                                    
(I)

: am scris poemul, m-am temut şi am plâns
parcă întâlnisem un copac înalt.

dorm noaptea în pădure, desculţ
pe un zid părăsit. dacă mi-e teamă,
sunt rău cu mâinile
şi le izbesc de copaci.
vor veni iarăşi oamenii
să mă caute după semne de sânge.
fiecare în visul lui, şir indian înspre
dimineaţă.

imagine: Van Gogh, Rondul prizonierilor, luată de aici

postat de Teodora

P.S. Nu degeaba l-am alăturat pe Gabriel Daliş lui Florin Partene; aceeaşi „formaţie” apare şi pe afişul bibliotecii de poezie de pe blogul lui un cristian/miculftiriadi. Nu am observat acest lucru decât abia după ce am dat drumul postării.

Anunțuri

Read Full Post »

How fortunate the man with none*

You saw sagacious Solomon
You know what came of him,
To him complexities seemed plain.
He cursed the hour that gave birth to him
And saw that everything was vain.
How great and wise was Solomon.
The world however did not wait
But soon observed what followed on.
It’s wisdom that had brought him to this state.
How fortunate the man with none.

You saw courageous Caesar next
You know what he became.
They deified him in his life
Then had him murdered just the same.
And as they raised the fatal knife
How loud he cried: you too my son!
The world however did not wait
But soon observed what followed on.
It’s courage that had brought him to that state.
How fortunate the man with none.

You heard of honest Socrates
The man who never lied:
They weren’t so grateful as you’d think
Instead the rulers fixed to have him tried
And handed him the poisoned drink.
How honest was the people’s noble son.
The world however did not wait
But soon observed what followed on.
It’s honesty that brought him to that state.
How fortunate the man with none.

Here you can see respectable folk
Keeping to God’s own laws.
So far he hasn’t taken heed.
You who sit safe and warm indoors
Help to relieve our bitter need.
How virtuously we had begun.
The world however did not wait
But soon observed what followed on.
It’s fear of god that brought us to that state.
How fortunate the man with none.

* from Mother Courage and Her Children by Bertolt Brecht

Cum  nu ştiu deloc germană, m-am gândit să compensez acest neajuns cu o transpunere muzicală a versiunii în engleză de către Dead can Dance, care face ca pds-ul de astăzi, de fapt o mostră dramaturgică, să fie şi citibil, şi ascultabil.   🙂

Read Full Post »

Când auzi de Nicolae Tzone te gândeşti imediat la Vinea, editura care promoveazăgeorgia o keefe poezie contemporană. Şi cine ar fi fost mai potrivit pentru o asemenea sarcină dacă nu un om care scrie el însuşi poezie? Am văzut în librărie volumul său, capodopera maxima, şi m-am gândit ce noroc chior am avut să-l găsesc la raft. După cum ştiţi,  Vinea este cam scumpă la vedere -dar asta… o cu totul altă poveste, legată de politica de marketing la care chiar nu mă pricep. La privilegiul norocului se adaugă şi grafica excepţională realizată de Mihaela Şchiopu.

Am ales un poem în care este tematizată privirea însăşi, printr-un soi de anamorfoză radicală (ochiul spart) ce permite poetului să se apropie de un fond visceral, halucinant al lumii. Orbita devine cadrul, rama unei imagini de facturăO keeffe, summer, 1944 suprarealistă, cu o dinamică cinematică ce răstoarnă raporturile obişnuite dintre lucruri.

Nicolae Tzone, ochi spart cu piatra [vol. capodopera maxima, Vinea, 2007]

am spart ochiul cu piatra şi abia după aceea am privit

retina distrusă faţa rănită masca de spânzurat fîlfîiau ca nişte drapele

dar ochiul spart privea clipa din ochi prin spărtura scobită cu piatra

şi lumina şi sângele ochiului spart alergau pe lungi plaje-mpietrite pe care

dormeau prunci graşi cenuşii

pe coapsele lor dormeau la rândul lor şiruri nesfârşite de peşti graşi cenuşii

şi ochiul meu spart avea limba colorată de de la cerneala gâlgâitoare a trupului

şi ochiul meu spart avea dinţii cenuşii de la limfa cenuşie a pietrei

şi viaţa mea era aidoma morţii în sensul că nimic nu mişca în carnea în boziile

în ceţurile orizontului

puteai începe călătoria în toate direcţiile puteai azvârli cu zimţii creierului

în toate extremităţile

întunericul sclipea strălucea peste tot cu încrâncenare lumina înnegrea deja

totul în jur

bezna era şi albă şi neagră cerul era şi în guşa înaltului era şi sub podea

sub praf sub ţărână

dacă săpai apă dădeai de buzele morţii dacă săpai după fructe dădeai

de maţele pietrei

dacă miroseai nimicul te îmbăta ca o vodcă tare făcută din rămăşiţe de oase

şi maţe roşii de draci

dacă muşcai muşcai din tine însuţi şi te găseai viermănos şi putred ca un fruct

prea copt prea ruginit prea bătrân

ochiul spart cu piatra se-mbolnăvea apoi de somn şi dormea ca un bolovan

în retina rănită

treceau peste el cavalcade de călăreţi ciudaţi căci oamenii erau caii

şi caii erau călăreţii

priveliştea era bravant delirantă prin urmare oamenii musculoşi alergau năuci

cu armăsarii grei în spinare

şi patrupedele de pe umerii călăriţilor îşi loveau cu virulenţă între ele capetele

ca şi când capetele sforăitoare şi-nsângerate de cal ar fi fost săbii

ascuţite şi neiertătoare

războiul dura la nesfârşit oamenii călăriţi nu oboseau caii călăreţi nu mureau

*

am spart ochiul cu piatra şi abia după aceea am privit.

duminică, 11 august, 2001

postat de Teodora Coman

Read Full Post »