Abia am aşteptat să îi vedem pe Veronica D. Niculescu şi pe Emil Brumaru, coautori care demonstrează, aşa cum zicea şi Radu Vancu, că teoriile generaţioniste nu au niciun fundament. Am avut ocazia să ascultăm reţeta inedită a scrierii Basmului prinţesei Repede-Repede. Cum a început totul? Cine a avut ideea unei scriituri aparent convenţionale, în care poezia să fuzioneze atât de firec cu proza?
Ei bine, totul a început de la un schimb de replici pe mail şi pe blogurile personale, dintr-o autentică dispoziţie ludică. Veronica nu se gândea nici măcar o clipă că experienţa “epistolară” în mediul virtual cu Emil Brumaru va deveni substanţa unei cărţi. Cel care a dat tonul a fost chiar “hobbitul” iar Veronica a dezvoltat versurile inconfundabile ale maestrului în bucăţi de proză. Dacă în poezie ritmul spunerii este mult mai rapid, proza are o desfăşurare mai lentă, trebuie să parcurgă spaţiul dens al propriilor rânduri. Poate tocmai din această conştiinţă a două paradigme cu două timpuri diferite a luat naştere basmul în care două lumi se află în afara normalităţii temporale: într-una din ele, totul curge foarte lent, permiţând melancoliei să se dilate în voie, pe când în ţara lui Pitic cel Bun – cel care nu are câtuşi de puţin atributele eroului tipic de basm!- totul se desfăşoară foarte rapid, astfel încât nu e vreme nici măcar de tristeţe. Din această cauză, Angelo Mitchievici s-a referit la scriitură ca la un basm “cu două viteze”.Taina prinţesei Repede-Repede este derularea basmului însuşi, reparcurgerea lui de la coadă la cap.
Pe lângă inventivitatea autorilor, vizibilă în crearea unor personaje stranii şi simpatice precum Ciupercuţ, balaurul care se îndrăgosteşte de o elevă sau Ciupercuţ însuşi, îndrăgostit de un Căţeloi, există şi această componentă metaficţională, în cadrul căreia până şi lectura poate avea două tempo-uri diferite. Ea poate fi extrem de rapidă pentru cititorul superficial care de regulă renunţă repede la o carte, pentru care subiectul este anume expus – foarte pe scurt!- la început, şi mult mai lentă, ca o reală degustare pentru cel realmente sedus de puterea incantatorie a cuvintelor. Emil Brumaru era convins că acest rezultat al scrierii la două mâini se va publica, mai înainte ca această problemă să fie pusă, ipotetic, în discuţie. Pentru el, totul a curs cu uşurinţă datorită calculatorului: scria zilnic sau aproape zilnic iar Veronica adapta proza „din mers” după versurile primite continuu. Ceea ce pentru năstruşnicul “hobbit” părea floare la ureche, asumarea şi transpunerea narativă a conceptului unui basm scris în doi i-a revenit, de facto, Veronicăi. Proza ocupă mult mai mult spaţiu decât versurile brumării, brumariene, brumăreşti…
Trebuie să recunosc că m-a dezamăgit puţin discursul parcimonios al lui Bogdan Creţu, căruia i-a revenit sarcina de a prezenta basmul. A observat, însă, că pe măsură ce Pitic Bun se apropie de castelul prinţesei Repede-Repede, schimburile de replici din scrisori devin din ce în ce mai “fierbinţi”. Că tot veni vorba de replici, acest basm are ceva cu totul şi cu totul inedit: valorifică, în cadrul ficţiunii, corespondenţa “erotică” dintre cele două personaje, mijlocită de mesagerul Ciupercuţ.
Ideea impusă de cei care au luat cuvântul după mărturisirile celor doi autori a fost cea de “brumarizare” a lumii basmului, care nu ar trebui în niciun caz să impună restricţii de lectură sau să se reducă la o simplă tensiune sexuală. Toată lumea a fost de acord că avertismentul “pentru adulţi” pur şi simplu nu se susţine, chiar dacă a fost adăugat de unul dintre autori. Bănuim că ştiţi care: cel mai pudic dintre ei.
A, încă ceva: să nu supralicitaţi simbolistica! Ciupercuţ e Ciupercuţ, Pitic Bun , aşijderea. Să nu căutaţi altceva în spatele lor, aşa cum au încercat anumiţi critici. Bucuraţi-vă de literalitate, chiar dacă în pasta epică au fost mixate discret elemente livreşti, aşa cum bine a remarcat Radu Vancu.
postat de Teodora Coman
Insemnari din subterana 
