Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Mai 2009

P1010064S-a spus că poeziile lui Dan Coman seamănă foarte mult între ele. Este adevărat că toate cele incluse în volumul antologic d great coman (Vinea, 2007) – în care sunt incluse primele două volume publicate anterior, anul cârtiţei galbene  (Timpul, 2003; Vinea, 2004)şi ghinga(Vinea, 2005) – abordează, aproape obsesiv, tensiunea izbirii de materialitatea limitelor în momentul confruntării cu strania realitate  a psihicului. Aşa cum “un lucru pentru el însuşi nu înseamnă nimic” (avertisment), eul şi sinele său suferă permutări pentru a se valoriza reciproc, pentru a se arăta ochiului ca forme concrescute volumetric, cam în acelaşi fel în care o lipitoare se fixează atât cu piciorul ei fals, cât şi cu ventuza în propria musculatură. Eul se lansează într-o răsucire suprafirească pe dinăuntru, într-o imersie îngreunată la început de densitatea de nămol a propriilor viscere, germeni teriomorfi ai „iepurelui vietnamez care încalecă inima”, ai „meduzei roşii”, ai „pisicii sălbatice”, ai celor „zece căţei roşii ai magdalenei”, ai „labradorului negru”, ai „peştelui sălbatic” care îşi depune icrele în creier sau în cer, ai „peştilor răpitori ai sângelui”, ai „berbecului mărunt cu coarnele fosforescente” înfipte în plămânii vizionarului, ai „liliecilor spânzuraţi de gene”. Intrările şi ieşirile repetate prin “cele zece cărnuri” produc o lărgire a câmpului de conştiinţă, dar şi o uzură a barierei organice până la totala ei flexibilizare: “faţa îmi intră cu putere în interiorul capului şi înspăimântă cârtiţa/ acum pielea ce înveleşte pe dinăuntru capul meu alb este cu adevărat albă/ acum pielea aceasta este lumina ochilor mei.” (aniversarea, 2). Din punct de vedere psihic, imersia corespunde unui proces de asimilare treptată a unor   conţinuturi inconştiente care se înscriu în uriaşa dimensiune instinctuală sau instinctivă pe care o voi numi… subterana fiinţei: “port în cap o cârtiţă galbenă/ cu fiecare zi mai grasă mai adânc săpând.”(aniversare).
S-a afirmat, de asemenea, că discursul lui Dan Coman seamănă cu cel al unui profet, însă această somare a limitelor derutează tocmai prin faptul că nu are nimic din caracterul predictiv, ritualic sau sacrificial al lamentării biblice, din contră: eul îşi asumă -într-o admirabilă încordare ofensivă- efortul efracţiei în limburile cărnii ca un scufundător profesionist care doreşte să stabilească un record al plonjării la cea mai mare adâncime, dar nu a apei, ci a însuşi pământului de sub ea. De aceea, nu există în rândurile lui nici urmă din zborul cu care ne-a obişnuit tiparul evaziunilor -şi al evazărilor- poetice. Această forţă voluntară de călire a fiinţei înăuntrul ei înseşi este unică în poezia noastră şi insularizează la modul cel mai re(g)al prezenţa poetică intensă a lui Dan Coman. El a înţeles că dialectica sinelui nu poate fi experimentată dacă nu ne deţinem şi de-ţinem, în acelaşi timp, pe de-a-ntregul. Indiferent că este vorba de boala “cu capul de vidră” sau de o mare, mare spaimă, eul nu are de suferit  nici  în integritatea, nici în integralitatea sa, şi asta datorită forţei tita(i)nice care îl face să reziste surpărilor malurilor sale de pământ: “acum mâinele mele se apucă de tăblia patului / şi picioarele mele se apucă de tăblia patului/ şi cineva peste măsură de puternic/ e zguduit de spaimă înlăuntrul trupului meu” (veştile din gersa-către cordoba, 7). Prin uimitoarea  imagine a celui întins ca o prelată asupra sa însuşi din refuzul de a se lăsa minimalizat, eul  îşi poate obiectiva şi lua în derâdere stările stânjenitoare (“nu spun nimic. nu privesc. înlăuntrul meu ruşinea şi spaima/ sub forma unei maimuţe albastre îmi dau prilej pentru hohot”- aniversarea, 10). Alteori,  în timp ce îşi contemplă “splendidele mâini”, nu-şi poate stăvili elanul de a se izbi cu putere de podea (magdalena) sau chiar acela de a levita printr-o gimnastică inedită, atipică, apneumatică, în fapt o abilă manevră de resorbţie a cărnii: “mă prind bine de mâini. mă prind bine de umeri. cu mişcări precise / încep să mă rotesc până ce ajung deasupra biroului /(…)/ mişcările mele seduc până la sânge toate fiinţele lumii.” (aniversarea, 9). Iată cum convenţionalul raport suflet-trup suferă o alter(c)are atât de radicală, încât interiorul răvăşit, “zguduit” nu se poate prevala de umilirea primită prin lecţia de rezistenţă tocmai din partea organicului, cu “ochii mai vii decât mintea” (superbul cap al prietenului dinlăuntrul capului meu), cu evidenţa sfidătoare a trupului, “singurul lucru al meu”(trupul anului).
angus mcbean, the third eye Ochiul iese din obişnuita lui pâlnie şi devine, prin introversie, elementul cel mai potrivit pentru un vizionar: un vizor cu dublă intrare. Ceea ce se observă dinăuntru în afară e destul de limpede -cel puţin ca formă, ca semnificant- însă dinspre exterior înspre interior se resimte prezenţa unui domeniu străin, incomensurabil ( “peste măsură de puternic”) care  spionează şi incomodează prin indistincţie, prin pete neclare sau obscurităţi semiterestre. Forţa viziunii lui Dan Coman pulverizează rezistenţa materiei în care e fixat “vizorul” într-o asemenea măsură, încât ceea ce se afla dincolo se dilată de-a dreptul în propriul creier şi îl locuieşte – ba chiar înlocuieşte, în multe cazuri: “(boala, n.n.) scuipând printre dinţi ca o pisică sălbatică/ lepădându-şi blana şi lipindu-şi carnea rece de frunte/ devenind una cu capul meu.”(veştile din gersa, 3). Prin această întoarcere a mănuşii existenţiale, dormitorul e o replică vizuală a unui principiu interior, o cavernă protejată de structura concentrică a „celor zece cărnuri” iar teodora, ghinga sau “femeia bolnăvicioasă” reprezintă proiecţii ale abisului lăuntric, ale laturii vegetative neinhibate, ale stării naturale originare, aşa cum putem citi în poemul 2 din ciclul veştilor din gersa (către cordoba): “o femeie tâmpită care-şi freacă oasele de oasele mele/ şi care scrâşneşte din dinţi cu dinţii mei . / îi imit mişcările îi torn apă clocotită peste obraz o stâlcesc în bătaie./ nicio reacţie. / o femeie bolnăvicioasă care nu-mi dă pace să mă plimb /(…)/ transpiră prin pielea mea şi-mi atinge trupul folosindu-se de mâinile mele. /(…)/ şi încă mai rău: noaptea târziu mă împinge ca pe un cărucior în faţa biroului/ şi mă pune să scriu/ şi în vreme ce scriu se răsuceşte în mine mai ceva ca în mormânt” . Lectura poemelor lui Dan Coman devine cu atât mai solicitantă cu cât circuitul fiinţei se înscrie în vertij, într-o bandă a lui Moebius în care interiorul şi exteriorul, contiguitatea şi distanţa, miezul şi învelişul, solidul şi lichidul, agregările şi dezagregările materiei organice, rutele şi de-rutele acesteia se relativizează în mod halucinant în imagini precum “peştii ceaiului” sau “delfinii cafelei”, glasul care „atârnă în afara mea/ moale şi alb ca trupul pudrat al unei fetiţe” , „cele şapte glasuri mai mari decât merele” care „se decojesc pe inimă” . În acelaşi regim psihic aspaţial, plăsmuirile creierului  devin la fel de concrete ca şi placenta acestuia (“coapsele teodorei în locul creierului meu” sau felina ca traiectorie arcuită a gândului lansat prin şi în carne), figuri stranii marca Dali se separă de propria umbră şi păşesc în vidul propriei respiraţii, peştii îşi lasă icrele în cer sau în creier, o femeie îşi plimbă câinele pe deasupra grădinii. Eul glisează la infinit pe această relativitate, astfel că la început totul pare demonstraţia de iluzionism a unui om-gumă. Plin de sine, de propria omnipotenţă, el pretinde că îşi “poate scărpina cu limba pielea dinăuntrul capului”, că îşi poate “înălţa trupul deasupra capului” (magdalena). Iată o altă mostră de sfidare încrezătoare a marginilor: “ eu pot să-mi strecor mâna prin gât tot mai sus înspre păr să-mi întorc capul pe dos şi să privesc cu fundul ochilor cum se sperie (…) cârtiţa galbenă”. Reprezentaţia începe ca o laudă, dar se termină în acelaşi efort de… reprezentare, de răsucire vizionară: “îmi lipesc ochiul stâng de tăblia mesei/ şi apăs până ce cu un efort surprinzător/ ochiul acesta înspăimântat se îndreaptă spre mine” (poem pentru MhM, 4).

Fără a ajunge vreodată la o unitate interioară, eul multiplicat ca un zeu indic îşi resimte acut anima în ipostazele nocturne, iraţional – feminine. Acest aspect reiese foarte clar din poemul viol, care trebuie citit ca o tentativă radicală de refacere a anthropos-ului în toată consistenţa lui paradoxală, anthropos pe care Jakob Boehme îl numea “fecioara masculină”. Singurul privilegiu pe care şi-l poate oferi scufundătorul în semnul său de pământ este repausul temporar pe „braţele ghingăi” sau abandonarea trupului cu pielea întinsă către nadir şi zenit, ca boul – ce-i drept, jupuit – al lui Rembrandt, dar plin de un  aur clarobscur  inconfundabil: „un cal cu picioarele trei sferturi în mijlocul pământului mă trage înspre mijlocul pământului/ şi un cal cu picioarele trei sferturi în mijlocul cerului mă trage înspre/ mijlocul cerului./ astfel nemişcat propriul meu corp se odihneşte pentru mine câteva ore.” (somnul de după-amiază). Poate că, metonimic, acest uriaş exponat carnal înzestrat cu lumină proprie este, preţ de câteva clipe, sufletul însuşi.

postat de T.

 

Anunțuri

Read Full Post »

Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, la a 16-a ediţie, se află sub semnul Inovaţiei. Una dintre cele mai spectaculoase, spunem noi, prefaceri este aceea că, pentru prima dată, Libraria Humanitas va găzdui evenimente din cadrul FITS. Toate spectacolele-lectură ale acestei ediţii dar şi alte evenimente (spectacol de teatru, teatru radiofonic, lansari de carte), se vor perinda prin „subterana” noastră.

Duminicã, 31 mai, ora 11:30
     Incendii de Wajdi Mouawad (CAN), traducerea Zeno Fodor

Luni, 1 iunie, ora 11:30
     Sfârşitul lumii de Astrid Saalbach (DNK), traducerea Ana-Stanca Tabarasi

Marţi, 2 iunie, ora 11:30
     Scorpionul de Esber Yagmurdereli (TUR), traducerea Azel Mavi Anton

Miercuri, 3 iunie
ora 11:00
     Teatru radiofonic Made in Poland de Przemystaw Wojcieszek, traducerea Cristina Godun, adaptarea radiofonicã Ilinca Stihi, coordinator Crenguţa Manea
ora 11:30
     Pumpgirl de Abbie Spallen (IRL), traducerea Dan Sociu

Joi, 4 iunie
ora 11:30
     Atelier de Vlad Zografi (ROU), traducerea în englezã Dan Sociu şi Ionuţ Sociu
ora 20:00
     Oscar şi Buni Roz dupã Eric Emmanuel Schmitt, „One Woman Show” cu Diana Fufezan.

Vineri, 5 iunie, ora 11:30
     Everyman de Goran Stefanovski (MKD), traducerea Ioana Ieronim.

Sâmbãtã, 6 iunie
ora 11:00
     Conferinţã: Mari scriitor strãini în colecţia Raftul Denisei, Editura Humanitas Fiction, prezintã Denisa Comãnescu, director general al Edituri Humanitas Fiction
ora 11:30
     Nevinovãţie de Dea Loher (DEU), traducerea Victor Scoradeţ

(mai mult…)

Read Full Post »

hristos rastignit

Romanul lui Nikos Kazantzakis, Hristos răstignit din nou (în prima traducere în limba română, titlul era: Hristos răstignit a doua oară) este fără îndoială o capodoperă prin dimensiunea tragică a  credinţei asumate ca destin.  

Într-un sat numit Lykovrysi, situat în Grecia începutului de secol XX (aflată încă sub stăpânirea otomană), o veche tradiţie cerea ca, după Paşte, să se aleagă din rândul membrilor comunităţii cei care vor trebui, timp de un an de zile, să se transpună în pielea personajelor din Noul Testament. Preotul Gregorios îl alege pe păstorul Manolios în rolul lui Isus iar  prietenilor săi, Mihelis, Iannakos şi Kostandis le revin următoarele identităţi biblice: Petru, Ioan şi Iacov. Pentru ca “distibuţia” să fie completă, boierul Michelis, avarul moş Ladas – amândoi membrii ai sfatulu – şi măcelarul sunt numiţi Pilat, Caiafa, respectiv Iuda. Din acest moment, destinul fiecărui personaj se coagulează implacabil. Cei patru prieteni încearcă să îşi reaşeze viaţa pe valori creştine prin asumarea noilor identităţi. Când locuitorii unui sat distrus de turci ajung în Lykovrysi în căutare de adapost şi hrană, sunt alungaţi de cei care fac parte din sfatul satului (“popa Grigoris” fiind, în mod paradoxal, cel mai vehement). Singurul sprijin pentru cei nevoiţi să pribegească vine din partea lui (mai mult…)

Read Full Post »

Luni, 25 mai, la ora 18.00 va avea loc dezbaterea cu tema: RĂUL. Discuţiile vor avea drept punct de plecare celebrul şi controversatul experiment al psihologului Philip Zimbardo de la Standford University. În acest experiment se dorea observarea modificării comportamentului unor persoane obişnuite, atunci când sunt puse în situaţii deosebite. El a luat un grup de voluntari pe care i-a împarţit aleatoriu  în deţinuţi şi gardieni şi a replicat condiţiile unei închisori. Programat pentru două săptămâni experimentul a trebuit să fie stopat după câteva zile pentru că abuzurile şi violenţa au depăşit cu mult aşteptările.  Va modera prof. univ. Mihai Turcu de la Catedra  de Psihologie a Facultăţii de Ştiinţe.

monstrul fericitcopertNedumeriri

Marţi, 26 mai, la ora 17.00 vom gazdui o dublă lansare de carte.   Radu Vancu cu cartea Monstrul fericit (Ed. Cartier) Ovidiu Baron cu Nedumeriri (Ed. Infoart media).  Îi vor prezenta Veronica D. Niculescu şi Dragoş Varga.

Read Full Post »

jucaria_mortuluiConstantin Acosmei, Jucăria mortului: poezia stilizabilă

Poate că la nimeni dintre poeţii de astăzi nu este atât de important albul paginii, care implică o metodă creativă prin reducţie, prin folosirea mai mult a gumei de şters decât a instrumentului de scris. Deşi ascunsă în momentul tipăririi poemului finisat, tăietura este, poate,  faza cea cea  mai sinceră, mai intimă în procesul de construire. De aceea,  valorizarea albului paginii din volumul Jucăria mortului apărut în 2007 la editura Vinea trebuie înţeles ca un limbaj epurat, periferic, ca o fobie mută faţă de pletorism. Dacă majoritatea poeţilor aştern rânduri, Constantin Acosmei preferă să le resoarbă, să le reducă la minimum. Parantezele care securizează şi izolează grafic poemele indică tocmai caracterul de extract, de mostră cizelată din masa redundantă a limbii.  Nu se caută marile gesturi, marile teme şi marile experienţe decât pentru a le demistifica:  “(dar ce rost mai are/ să vă şantajez/ cu sinceritatea mea– Palinodie)” sau pentru a le trece la subsolul paginii, în registrul „minor”  rezervat, de obicei, notelor explicative. Toate poemele lui Constantin Acosmei se citesc în regim de… subterană subversivă.

Imun la ceea ce se află “dincolo”, ochiul preferă apropierea aproape fizică de stratul cotidianului considerat rezidual sau ignobil,  ca de mucilagiu: cel al al salivelor, al sângelui curs din măsele, al vomei, al urinei, al gumei de mestecat încleiate în timpul somnului. Totul este înregistrat cinematic, într-un decor minimalist, fără concursul înşelător sau deformator al senzaţiilor:”fără multă milă mă uit (…)”.  (mai mult…)

Read Full Post »

Ioana ParvulescuAlex Stefanescu

Joi, 21 mai, ora 17,

Librãria Humanitas din Sibiu va  fi gazda unui dublu eveniment. Şi asta nu doar pentru că seria întâlnirilor intitulate „De vorbă cu … ” este asociată cu o lansare de carte.  De această dată, avem parte de doi invitaţi: Ioana Pârvulescu şi Alex Ştefănescu, fiecare dintre ei cu câte o carte nou-nouţă, lansată, în premieră, la Sibiu: Întoarcere în secolul 21, respectiv Cum te poţi rata ca scriitor. Câteva metode sigure. Două sute cincizeci de cărţi proaste


“Deşi e viaţa mea aici, nu cred că există vreo pagină care să-mi aparţină numai mie. Suntem cu toţii în ea. Cumva, cartea aceasta seamănă cu secolul în care s-a născut: e plină de nelinişte, deşi n-a uitat încă de tot să râdă.” – Ioana Pârvulescu despre noua sa carte Întoarcere în secolul 21

“În momentul în care m-am hotărât să scriu o carte (bună) despre cărţile proaste care invadează librăriile, m-am gândiţ bineînţeles, şi la un titlu. La Editura Humanitas m-am prezentat cu titlul Două sute cincizeci de cărţi proaste. Gabriel Liiceanu, în al cărui fel de a fi gravitatea se asociază cu spiritul ludic, mi-a propus un subtitlu parodic-ceremonios, de tratat filozofic: Câteva metode sigure de a te rata ca scriitor. Ulterior, Lidia Bodea a revizuiţ cu o delicată fermitate, ansamblul titlu-subtitlu, şi a ajuns şi la o nouă formulă: un titlu plus două subtitluri. Am îmbrăţişat-o imediat (formula) şi am scris cu voluptate pe pagina de gardă:  Cum te poţi rata ca scriitor.  Câteva metode sigure .Două sute cincizeci de cărţi proaste” – Alex Ştefănescu

Read Full Post »

 

Crestinismul contemporan

Seria dezbaterilor Librãriei Humanitas continuã luni, 18 mai, orele 17.00, cu o temã adaptatã vremurilor tulburi în care trãim : Creştinismul contemporan . Viziunea anglicanã şi ortodoxã a misiunii azi .

De la Facultatea de Teologie din cadrul Oxford University va fi prezent          Revd. Canon Hugh Wybrew, iar Pr. Conf. Dr. Constantin Necula va vorbi din partea Facultãţii de Teologie „Andrei Şaguna” a Universitãţii „Lucian Blaga din Sibiu .

 

Read Full Post »

Older Posts »