S-a spus că poeziile lui Dan Coman seamănă foarte mult între ele. Este adevărat că toate cele incluse în volumul antologic d great coman (Vinea, 2007) – în care sunt incluse primele două volume publicate anterior, anul cârtiţei galbene (Timpul, 2003; Vinea, 2004)şi ghinga(Vinea, 2005) – abordează, aproape obsesiv, tensiunea izbirii de materialitatea limitelor în momentul confruntării cu strania realitate a psihicului. Aşa cum “un lucru pentru el însuşi nu înseamnă nimic” (avertisment), eul şi sinele său suferă permutări pentru a se valoriza reciproc, pentru a se arăta ochiului ca forme concrescute volumetric, cam în acelaşi fel în care o lipitoare se fixează atât cu piciorul ei fals, cât şi cu ventuza în propria musculatură. Eul se lansează într-o răsucire suprafirească pe dinăuntru, într-o imersie îngreunată la început de densitatea de nămol a propriilor viscere, germeni teriomorfi ai „iepurelui vietnamez care încalecă inima”, ai „meduzei roşii”, ai „pisicii sălbatice”, ai celor „zece căţei roşii ai magdalenei”, ai „labradorului negru”, ai „peştelui sălbatic” care îşi depune icrele în creier sau în cer, ai „peştilor răpitori ai sângelui”, ai „berbecului mărunt cu coarnele fosforescente” înfipte în plămânii vizionarului, ai „liliecilor spânzuraţi de gene”. Intrările şi ieşirile repetate prin “cele zece cărnuri” produc o lărgire a câmpului de conştiinţă, dar şi o uzură a barierei organice până la totala ei flexibilizare: “faţa îmi intră cu putere în interiorul capului şi înspăimântă cârtiţa/ acum pielea ce înveleşte pe dinăuntru capul meu alb este cu adevărat albă/ acum pielea aceasta este lumina ochilor mei.” (aniversarea, 2). Din punct de vedere psihic, imersia corespunde unui proces de asimilare treptată a unor conţinuturi inconştiente care se înscriu în uriaşa dimensiune instinctuală sau instinctivă pe care o voi numi… subterana fiinţei: “port în cap o cârtiţă galbenă/ cu fiecare zi mai grasă mai adânc săpând.”(aniversare).
S-a afirmat, de asemenea, că discursul lui Dan Coman seamănă cu cel al unui profet, însă această somare a limitelor derutează tocmai prin faptul că nu are nimic din caracterul predictiv, ritualic sau sacrificial al lamentării biblice, din contră: eul îşi asumă -într-o admirabilă încordare ofensivă- efortul efracţiei în limburile cărnii ca un scufundător profesionist care doreşte să stabilească un record al plonjării la cea mai mare adâncime, dar nu a apei, ci a însuşi pământului de sub ea. De aceea, nu există în rândurile lui nici urmă din zborul cu care ne-a obişnuit tiparul evaziunilor -şi al evazărilor- poetice. Această forţă voluntară de călire a fiinţei înăuntrul ei înseşi este unică în poezia noastră şi insularizează la modul cel mai re(g)al prezenţa poetică intensă a lui Dan Coman. El a înţeles că dialectica sinelui nu poate fi experimentată dacă nu ne deţinem şi de-ţinem, în acelaşi timp, pe de-a-ntregul. Indiferent că este vorba de boala “cu capul de vidră” sau de o mare, mare spaimă, eul nu are de suferit nici în integritatea, nici în integralitatea sa, şi asta datorită forţei tita(i)nice care îl face să reziste surpărilor malurilor sale de pământ: “acum mâinele mele se apucă de tăblia patului / şi picioarele mele se apucă de tăblia patului/ şi cineva peste măsură de puternic/ e zguduit de spaimă înlăuntrul trupului meu” (veştile din gersa-către cordoba, 7). Prin uimitoarea imagine a celui întins ca o prelată asupra sa însuşi din refuzul de a se lăsa minimalizat, eul îşi poate obiectiva şi lua în derâdere stările stânjenitoare (“nu spun nimic. nu privesc. înlăuntrul meu ruşinea şi spaima/ sub forma unei maimuţe albastre îmi dau prilej pentru hohot”- aniversarea, 10). Alteori, în timp ce îşi contemplă “splendidele mâini”, nu-şi poate stăvili elanul de a se izbi cu putere de podea (magdalena) sau chiar acela de a levita printr-o gimnastică inedită, atipică, apneumatică, în fapt o abilă manevră de resorbţie a cărnii: “mă prind bine de mâini. mă prind bine de umeri. cu mişcări precise / încep să mă rotesc până ce ajung deasupra biroului /(…)/ mişcările mele seduc până la sânge toate fiinţele lumii.” (aniversarea, 9). Iată cum convenţionalul raport suflet-trup suferă o alter(c)are atât de radicală, încât interiorul răvăşit, “zguduit” nu se poate prevala de umilirea primită prin lecţia de rezistenţă tocmai din partea organicului, cu “ochii mai vii decât mintea” (superbul cap al prietenului dinlăuntrul capului meu), cu evidenţa sfidătoare a trupului, “singurul lucru al meu”(trupul anului).
Ochiul iese din obişnuita lui pâlnie şi devine, prin introversie, elementul cel mai potrivit pentru un vizionar: un vizor cu dublă intrare. Ceea ce se observă dinăuntru în afară e destul de limpede -cel puţin ca formă, ca semnificant- însă dinspre exterior înspre interior se resimte prezenţa unui domeniu străin, incomensurabil ( “peste măsură de puternic”) care spionează şi incomodează prin indistincţie, prin pete neclare sau obscurităţi semiterestre. Forţa viziunii lui Dan Coman pulverizează rezistenţa materiei în care e fixat “vizorul” într-o asemenea măsură, încât ceea ce se afla dincolo se dilată de-a dreptul în propriul creier şi îl locuieşte – ba chiar înlocuieşte, în multe cazuri: “(boala, n.n.) scuipând printre dinţi ca o pisică sălbatică/ lepădându-şi blana şi lipindu-şi carnea rece de frunte/ devenind una cu capul meu.”(veştile din gersa, 3). Prin această întoarcere a mănuşii existenţiale, dormitorul e o replică vizuală a unui principiu interior, o cavernă protejată de structura concentrică a „celor zece cărnuri” iar teodora, ghinga sau “femeia bolnăvicioasă” reprezintă proiecţii ale abisului lăuntric, ale laturii vegetative neinhibate, ale stării naturale originare, aşa cum putem citi în poemul 2 din ciclul veştilor din gersa (către cordoba): “o femeie tâmpită care-şi freacă oasele de oasele mele/ şi care scrâşneşte din dinţi cu dinţii mei . / îi imit mişcările îi torn apă clocotită peste obraz o stâlcesc în bătaie./ nicio reacţie. / o femeie bolnăvicioasă care nu-mi dă pace să mă plimb /(…)/ transpiră prin pielea mea şi-mi atinge trupul folosindu-se de mâinile mele. /(…)/ şi încă mai rău: noaptea târziu mă împinge ca pe un cărucior în faţa biroului/ şi mă pune să scriu/ şi în vreme ce scriu se răsuceşte în mine mai ceva ca în mormânt” . Lectura poemelor lui Dan Coman devine cu atât mai solicitantă cu cât circuitul fiinţei se înscrie în vertij, într-o bandă a lui Moebius în care interiorul şi exteriorul, contiguitatea şi distanţa, miezul şi învelişul, solidul şi lichidul, agregările şi dezagregările materiei organice, rutele şi de-rutele acesteia se relativizează în mod halucinant în imagini precum “peştii ceaiului” sau “delfinii cafelei”, glasul care „atârnă în afara mea/ moale şi alb ca trupul pudrat al unei fetiţe” , „cele şapte glasuri mai mari decât merele” care „se decojesc pe inimă” . În acelaşi regim psihic aspaţial, plăsmuirile creierului devin la fel de concrete ca şi placenta acestuia (“coapsele teodorei în locul creierului meu” sau felina ca traiectorie arcuită a gândului lansat prin şi în carne), figuri stranii marca Dali se separă de propria umbră şi păşesc în vidul propriei respiraţii, peştii îşi lasă icrele în cer sau în creier, o femeie îşi plimbă câinele pe deasupra grădinii. Eul glisează la infinit pe această relativitate, astfel că la început totul pare demonstraţia de iluzionism a unui om-gumă. Plin de sine, de propria omnipotenţă, el pretinde că îşi “poate scărpina cu limba pielea dinăuntrul capului”, că îşi poate “înălţa trupul deasupra capului” (magdalena). Iată o altă mostră de sfidare încrezătoare a marginilor: “ eu pot să-mi strecor mâna prin gât tot mai sus înspre păr să-mi întorc capul pe dos şi să privesc cu fundul ochilor cum se sperie (…) cârtiţa galbenă”. Reprezentaţia începe ca o laudă, dar se termină în acelaşi efort de… reprezentare, de răsucire vizionară: “îmi lipesc ochiul stâng de tăblia mesei/ şi apăs până ce cu un efort surprinzător/ ochiul acesta înspăimântat se îndreaptă spre mine” (poem pentru MhM, 4).
Fără a ajunge vreodată la o unitate interioară, eul multiplicat ca un zeu indic îşi resimte acut anima în ipostazele nocturne, iraţional – feminine. Acest aspect reiese foarte clar din poemul viol, care trebuie citit ca o tentativă radicală de refacere a anthropos-ului în toată consistenţa lui paradoxală, anthropos pe care Jakob Boehme îl numea “fecioara masculină”. Singurul privilegiu pe care şi-l poate oferi scufundătorul în semnul său de pământ este repausul temporar pe „braţele ghingăi” sau abandonarea trupului cu pielea întinsă către nadir şi zenit, ca boul – ce-i drept, jupuit – al lui Rembrandt, dar plin de un aur clarobscur inconfundabil: „un cal cu picioarele trei sferturi în mijlocul pământului mă trage înspre mijlocul pământului/ şi un cal cu picioarele trei sferturi în mijlocul cerului mă trage înspre/ mijlocul cerului./ astfel nemişcat propriul meu corp se odihneşte pentru mine câteva ore.” (somnul de după-amiază). Poate că, metonimic, acest uriaş exponat carnal înzestrat cu lumină proprie este, preţ de câteva clipe, sufletul însuşi.
postat de T.
![anselm_kiefer_gallery_main_2[1]](https://insemnaridinsubterana.wordpress.com/wp-content/uploads/2009/05/anselm_kiefer_gallery_main_21.gif "anselm_kiefer_gallery_main_2[1]")
Insemnari din subterana 