Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Martie 2011

Ieri, la ora 17.00, librăria era ticsită de lume ce aştepta să o vadă şi să o asculte pe Alteţa Sa Regală, Principesa Margareta a României, care a lansat şi la noi Cartea regală de bucate. Unul dintre cele mai de succes evenimente pe care le-am găzduit.

fotografii de Silvana Armat

Mâine, adică duminică, la ora 11.00, o să primim vizita unei alte personalităţi: Horaţiu Mălăele.

Anunțuri

Read Full Post »

Se funcţionează pretutindeni, când neîntrerupt, când discontinuu. Se respiră, se încălzeşte, se mănâncă. Se micţionează şi se fornichează. Ce eroare s-a comis, însă, spunându-se Se. Peste tot e vorba de maşini(…): maşini de maşini, cu asamblările şi conexiunile lor (…). Sânul e o maşină care produce lapte, iar gura, o maşină cuplată la această maşină. (…) Aşa se face că toţi suntem nişte bricoleuri; fiecare cu micile lui maşini.”

 

Nu trebuie să înfigi cuţitul până la plăsele în real ca să-l dezavuezi, nici să-ţi contorsionezi strigătul de furie pentru a proba efectul seismic al cuvintelor. E suficient să atingi cu vârful lui o priză ca să constaţi că se produce un scurtcircuit. Omul a devenit atât de concret, că reţeaua de artere e un mănunchi de cabluri care se cuplează electric la lume. Toate fiinţele din volumul de debut semnat de val chimicumilirea animalelor – sunt nişte ‘maşini dezirante’, construite perfect pe descrierea pe care le-o fac Deleuze şi Guattari. Într-o asemenea dimensiune, dominată de totalitarismul mimetic al maşinii şi al gonflabilei (playgirl), în care originalul e ‘umilit’ de simulacru, a vorbi la persoana I ori a te distinge în funcţie de sex devine un nonsens. Instanţele discursive se artificializează, devenind la fel de sintetice ca răţuştele de plastic din baie iar cosmetizarea lumii, cu ochi deja bionici, cu ţesuturi deja din celuloid, se reduce la o ajustare standardizată făcută fie cu instrumentele chirurgiei estetice, fie cu tehnologie industrială de ambalare şi conservare: „în visare, creierul e un butoi de conservant/ de care a fost interzis să te atingi”.

 

Poezia devine o formă de exhibare de tipul how is made, o linie de dezasamblare şi reasamblare  în limbaj a componentelor realităţii, cu impersonalitatea ei maşinală („aristocratica lipsă de milă”), în care până şi oamenii sunt adunaţi de pe plajă în pungi de plastic, ca nişte deşeuri. Poemele surprind paradoxul omului-bricoleur: „totul funcţionează în acelaşi timp, dar prin hiatusuri şi rupturi, intermitenţe şi scurtcircuite, distanţe şi fragmentări, într-o sumă care nu-şi reuneşte niciodată părţile într-un întreg„. Dorinţa însăşi, ieşită din sfera idealului, nu este altceva decât fluxul continuu care asigură funcţionalitatea maşinii: „felia a fost înghiţită de prăjitorul de pâine/ înainte de a ajunge în noi/ şi pofta niciodată săturată/ pofta de creier o ştie numai prăjitorul de creiere”.

 

Ciudate mai sunt ‘zilele cu femeia chimică’, ale cărei emoţii, de cele mai multe ori substituite de sarcini sau funcţii setate manual, se verifică  vizual prin variaţiile cromatice ale intensităţii termice de pe un ecran! Totul se trece prin „malaxorul/ de regurgitări ale amabilităţilor şi călcatului pe inimă”, dar fără vehemenţa mesajului cu care ne-a obişnuit  The Wall. Motivul e simplu: instalarea în artificialitate pare inevitabilă adaptării la  exterioritate. Totul este privit  lucid, cu  un amestec simulat de irealitate şi amuzament. Prin pierderea umanităţii, se respiră artificial, se priveşte artificial („alunec cu greu în costum, banda vizorului mă strânge”) iar ritmul cardiac se mecanicizează: „nevoia de a şti că în întuneric/ ar trebui să pornească un motor/ şi niciodată o inimă”. Idealul lumii postindustriale triumfă: totul merge, totul funcţionează.

În esenţă, ni se oferă reversul unei lumi trecute complet pe pilot automat iar  ‘autenticismul’ se vede subminat de aut-tehnicism.

voi trăi întruna într-una:
o jumătate prefăcută, o jumătate distrată
cu jucăria grefată la inimă:
/mai multe jucării emoţionale legănându-se
deasupra unui pătuţ care scârţâie
adormitor/

postat de Teodora

Read Full Post »

Dacă Kafka ar fi scris Un veac de singurătate, atunci  Macando ar fi fost Dobrin City din Zona Sinistra. Adam Bodor creează o lume stranie, absurdă, sufocantă, populată de pesonaje prăbuşite într-o zonă a animalităţii şi bântuită de fenomene inexplicabile precum teribilul guturai tungust. Cartea nu are construcţia tipică unui roman; de altfel, nu există nici un fir epic propriu-zis pentru că ‘povestea’ se poate rezuma simplu. Personajul principal, Andrej Bodor, soseşte în Dobrin City – principala aşezare din Zona Sinistră – în căutarea fiului său vitreg, ultima legătură de familie pe care o mai are. Acesta este izolat într-o „rezervaţie” pentru o crimă pe care ar fi comis-o iar Andrej plănuieşte să aranjeze fuga lor peste graniţă.  Un roman mozaic, construit din scurte povestiri, care compun un ansamblu ce devine coerent doar în momentul în care te desprinzi de particular şi realizezi că personajul este însăşi Sinistra.  Un loc plasat în vecinătatea unei graniţe, o graniţă geografică neprecizată unde românii, maghiarii, germanii, rutenii şi ruşii par a fi cu toţii într-o ţară străină, dar şi o graniţă a subzistenţei; un loc guvernat de reguli speciale în care un comandant militar este atotputernic iar interdicţia strictă se amestecă absurd cu absenţa regulilor sociale.

Sinistra, cu un cer veşnic cenuşiu, musteşte sub ploi şi ninsori şi totul pare transformat sub umezeală, mucegai, igrasie, mirosuri fetide, sudoare, scursuri dintre cele mai ciudate, putregaiuri, într-o materie ce şi-a pierdut conturul. Nimic nu mai pare să îşi păstreze atributele: culorile, consistenţa, gustul se pierd într-o masă amorfă. Aşa cum spaţiul geografic şi lingvistic este incert, până şi materia şi-a pierdut structura iniţială. Decăderea zonei este totală: din vechea exploatare minieră au mai supravieţuit doar câteva clădiri ruinate şi o linie de cale ferată pe care se mai circulă cu o drezină; locuinţele sunt mizere, drumurile desfundate şi orice urmă de confort pare ireală. Singura constanţă rămâne „spirtul denaturat” pe care locuitorii Sinistrei îl beau după ce îl filtrează cu ajutorul unor texturi şi substanţe ciudate, de la fructe până la pământ.

Oamenii, locuiţi mai degrabă de instincte decât de sentimente, au căpătat trăsături animalice: „Ce femeie scundă, gârbovită şi ştearsă mai era Coca Mavrodin-Mahmudia, cuibărită adânc în faldurile pelerinei, părea un fluture de noapte. Parcă şi ochii ei erau din piele, nici nu clipea, mă aţintea doar cu nările întunecate, din încâlcitura incoloră a părului, din tampoanele de vată gălbui din urechi aburea mirosul de gândaci.” Acest portret aparţine ei, comandantului vânătorilor de munte (cei care controlează Sinistra) şi este unul dintre cele mai umane. Vânătorii alcătuiesc un circ al ciudaţilor iar Adam Bodor, priceput animator, aduce personajele în faţă pe rând, cu fiecare capitol, pentru a le prezenta diformităţile, umbrele şi debilităţile. Figuri triste, deformate de alcool şi mizerie, incapabile de empatie, chiar şi atunci când este vorba de moarte, fără a fi însă lipsite de intuiţii şi reflexe ale inteligenţei. Toţi sunt efigii ale unei prăbuşiri definitive, ale unei lumi bolnave, devorată de nelinişte. Intimitatea vieţii este abolită nu de vreo autoritate orwelliană, ci de dispariţia pudorii, de comportamentul zoologic al unor oameni pentru care sexualitatea şi excretarea sunt transparentizate până în vecinătatea patologicului.

Zona Sinistra este o carte de atmosferă, violentă, amară, dar excepţional de bine scrisă şi închegată. Un autor original, pe care l-aş plasa, poate, în vecinătatea lui Boris Vian şi neapărat ilustrat de  George Grosz.

postat de Marian

Read Full Post »

Primul semn al unui text bun sau foarte bun este calitatea de a mi se lăsa citat. Dacă îmi place cu adevărat ce citesc, mă ia impulsul de a  nota fragmente cu graba cu care încerci senzaţia că l-ai prins pe Dumnezeu de picior. De multe ori ajung să transcriu răzleţ doar câteva rânduri sau o poezie-două, adică exact ceea ce dă caracterul de excepţie a unui volum inegal cu sine. De data asta, mi-am dat seama că eram pe cale să transcriu o parte însemnată din noul volum al lui Dan Sociu, foarte, foarte echilibrat, cu poeme unul mai bun decât celălalt, grupate pe trei cicluri: cu gura uscată de ură, apă de vis. studiu de caz şi pavor nocturn. O domolire sapienţială a luat locul notaţiei fruste din Fratele păduche şi Cîntece excesive. În locul amfetaminelor  care îţi dau impresia falsă a imunizării în faţa lumii printr-o dispoziţie temporar euforică, Dan Sociu îşi (re)ascute simţul realului până la strălucirea şi precizia unei lame de cuţit, remediul rece şi concret pentru pavor nocturn, adică teama patologică de somn, însoţită de trezire bruscă, anxietate, spaimă şi plâns. Probabil că fobia asta vine din traversarea, mai mult la  orizontala patului de spital, a unor limburi delimitate de tuburi de dren. Nu ştiu nimic despre viaţa lui Dan Sociu, dar bănuiesc că  referirile la diversele substanţe terapeutice, majoritatea cu efect neurotransmiţător (dopamină, bupropion, noradrenalină, oxitocină, vasopresină) sau la spălături stomacale  fac din boală un clar reper autobiografic. De altfel, vindecarea este ideea centrală a volumului şi înseamnă tocmai refacerea contactului nemediat cu propriul sine şi cu lumea.

Poezia nu este un simplu supliment nutritiv, ci un medicament a cărui amăreală e invers proporţională cu eficienţa lui. Ingerăm tot felul de substanţe, mai puţin pe aceea care poate să transparentizeze la maximum mesajul, să reaprindă fosforările vizionare ce au  pândit dintotdeauna poezia, chiar dacă uneori discret şi intermitent. Îmi place tare mult ideea de poezie ca s ubstanţă de contrast care curge prin interstiţiile realului, care demască excrescenţele retorice, bolile închipuite sau ascunse ochiului liber  şi fără de care diagnosticul corect de dinaintea vindecării nu poate fi stabilit.

 

dacă nu te vindecă de tot nu te vindecă deloc
pedalez printre copaci, mă brutalizez
să ţin hormonul fericirii la suprafaţă. aş putea trece
direct prin ei, în mişcările mele fără viitor

***

aş vrea să-ţi pot vorbi
cu blîndeţe
ca şi cum ferestrele
casei noastre
ar da înspre mare
şi zilele ni le-am petrece
privindu-ne
şi seara ai picta
sau ai ţese
şi prietenii ar veni la noi înotînd
şi organele noastre
şi-ar fi uitat de tot
activităţile fasciste
şi viaţa noastră ar fi curată
ca un cuţit de măcelărie
proaspăt şters
***

proastele-şi fac unghiile horoscopul
tu şi cînd te simţi elegantă că ninge
aştepţi să fii pedepsită
aştepţi să-ţi sune apa neagră-n cap
momentele tale cele mai bune
înţepenesc pe loc
ca o cizmă-n noroi
întinde-te lîngă mine
lîngă peretele public
s-aşteptăm cum aşteaptă
lucrurile alea scîrboase
la prima vedere
dar care apoi fierte sau arse
te-ajută să treci ziua
s-aşteptăm un fel de bunăvoinţă
care să ne jumulească
şi să ne treacă prin foc
şi capătul nopţii
să ne-nghită ca
pe otrăvuri prietenoase.

***

ce muncă face şi ea – m-a sunat noaptea
din gardă să vin pînă la capătul străzii unde
e densitatea cea mai mare de cîini şi în telefon
de undeva din spate pe un coridor se auzea urletul
sacadat al unei femei care probabil compensa
pentru vocea iubitoare din capul ei care se
încăpăţînează să tacă – ce muncă dar măcar ştie
diferenţa dintre o suferinţă reală şi una isterică
ştie cu ce se mănîncă fobiile
halucinaţiile gîndirea dublă halucinoza în vreme
ce noi ceilalţi ne trezim în unele nopţi speriaţi
ca nişte copii şi credem că e de la păcatele noastre.

postat de Teodora

Read Full Post »

„Într-o zi sau într-o noapte – între zilele şi nopţile mele, ce deosebire poate fi? – am visat că pe pardoseala temniţei se află un fir de nisip. Am adormit din nou, indiferent; am visat că mă trezesc şi că văd două fire de nisip. Am adormit  din nou; am visat  că firele de nisip se făcuseră trei.  S-au înmulţit aşa până au umplut cu totul temniţa şi se făcea că eu muream sub apăsarea acelei emisfere de nisip. Am înţeles că visez; cu un uriaş efort, m-am deşteptat. Deşteptarea a fost zadarnică. Inumerabilul nisip mă sufoca. Cineva îmi spuse: Nu te-ai trezit cu adevărat, ci numai într-un vis anterior. Acest vis se află înăuntrul altuia şi tot aşa la infinit, şi infinită e şi suma firelor de nisip. Drumul pe care va trebui să-l străbaţi înapoi este interminabil şi vei muri înainte de a te fi trezit cu adevărat. (…) Din nesfârşitul labirint de visuri m-am întors în aspra temniţă ca în propria-mi casă. I-am binecuvântat umezeala, i-am binecuvântat jaguarul, am binecuvântat bătrânu-mi trup plin de dureri, am binecuvântat bezna şi piatra.” (Borges, Scriptura zeului)

P.S. Inception, o variantă  soft a Matrix-ului, ar fi putut fi foarte fain dacă ar fi abordat tensiunea subconştientului cu alte mijloace decât bietele arme de foc…  Ideea este excelentă, promite foarte mult şi îţi creează aşteptări foarte mari, dar filmul e dedesubtul a ceea ce ar fi putut fi. Vizual vorbind, da, efecte speciale impresionante (asta este una dintre imaginile care  chiar m-a lăsat cu gura căscată!), dar rămân la convingerea că psihicul labirintic e  proiectat prea futurist, prea urbanizat. Eu, una, nu mă regăsesc ca interioritate, fie ea cât de abisală, sub forma asta, a metropolei, ci în imaginile bătătorite  cu deşerturile descurajante. Sau cu prăpăstii. Nu (numai) cu evidenţa ostentativă a tehnicii de ultimă oră manipulezi eficient dinamismul subtil al unui vis sau implantarea unei idei. Ideea asta, cu psihicul care poate fi modificat la comandă digitală, mă enervează, nu ţine. Nu degeaba a zis Borges că ‘literatura nu-i altceva decât un vis dirijat’. Dacă aş fi fost Nolan, aş fi furat simplitate şi coerenţă de la Borges.

Problema raportului dintre film şi literatură, dintre text şi varianta ecranizată rămâne în picioare. Sunt, totuşi, unele filme ale căror  imagini  aneantizează cuvintele (Kim Ki-duk, Terrence Malick, Antonioni, Kurosawa, maeştri ai nuanţelor şi ai prelucrării vizuale a simbolurilor). E ciudat că scriitorii au adoptat -şi adaptat- cu succes perspectiva cinematografică în scrierile lor, pe când regizorii care au încercat ecranizări  pretenţioase ale marilor cărţi rareori s-au ridicat la nivelul modelului literar. Iată şi o explicaţie:

„Nu înţeleg cum afirmă unii că literatura s-ar fi epuizat, că nu mai e nimic nou de spus, că puţini sunt cei interesaţi de literatură. Atâta vreme cât o considerăm un mecanism, da, poate că nu se mai poate inventa o structură cu totul originală. Însă literatura înseamnă infinit mai mult. Lumea e plină de lucruri surprinzătoare, care nu au mai fost dezvăluite. Nu trece o zi fără să întâlnesc o întâmplare ce merită povestită (…).

Nici măcar industria filmului, de care literaţilor le e frică, nu poate detrona literatura. Atât filmul, cât şi literatura, cel puţin în privinţa tehnicilor de creaţie, se completează reciproc. Regizorii şi scriitorii “se fură” între ei, fac schimb de perspective, îşi împart publicul. Filmul, însă, nu are destul timp pentru a zăbovi asupra nuanţelor, se grăbeşte să ajungă la final, să-ţi demonstreze ceea ce şi-a propus. Întotdeauna sunt oameni interesaţi de nuanţe, oameni capabili să sesizeze diferenţele care dau un sens existenţei. La urma urmei, ajungem la adevărul lui Sterne: nu lucrurile sau întâmplările sunt importante, ci opiniile despre ele. Şi nu cunosc alt mod mai potrivit de a-ţi prezenta opiniile decât prin literatură.” (Florin Lăzărescu, Şase moduri de a-ţi aminti un cal).

Read Full Post »

Nora Iuga, Spitalul manechinelor, Casa de pariuri literare, 2010

punct

un măr
un cuţit
mîna mea corupe materia
mîna mea e şarpele
acestui paradis

o simplă impresie a pielii

mortul meu drag înveseleşte-mă
sînt un căţel speriat
tras dintr-un vis în alt vis
unde plouă şi ninge
şi nimeni nu mai vrea să se joace
cu mine
mă uit la televizor la filme
în care oamenii dansează
fac dragoste se-mbată atîtea lucruri pe care eu
nu mai pot să le fac
mă refugiez în creier
în alcovul ereziilor mele
unde e cald şi bine
dar uite că şi creierul
se repetă devine plicticos
ca o simplă impresie a pielii
în după amiaza măruntă simt
mîncărimea civilizaţiei
un ultim şi irepetabil orgasm al mileniului
toţi bolnavii frumoşi ai europei
cu drogurile lor cu HIV-ul lor
cu aiurioarele lor eşarfe orange
„şi întreg viitorul deja înăuntru în ei!”
cum spunea don Alvaro la vremea lui
într-o altă poveste
dinţatele roţi ale progresului
mă taie felie cu felie
dar atît de aproape că văd încă valchiriile
şi cîmpiile elizee şi edenul
cu gropile lui parfumate
ieri în iarba înaltă cum
intrai tu în mine şi toate zgomotele
se opreau la marginea pădurii
ah, poezie terapie de şoc
cînd nu mai ajută la nimic
decît gluga trasă pe ochi
cînd din cupoanele de organdi înflorat
îşi scoate capul un şobolan cu ochi albaştri
şi totul se întîmplă în afara mea
într-un imens magazin cu raioanele închise
şi totul explodează la ora cinci
cînd începe serialul la televizor
adică începe viaţa adică îţi vin musafiri
începe iubirea perversă masturbarea
cu întîmplările celorlalţi
contemplarea vapoarelor în portul Le Havre
şansoneta pe care o cînta o femeie necunoscută
lumea spărgîndu-se în cristale roşii
şi creierul speriat şi singur în încordarea lui
ca pumnul mic al unui cecen răzvrătit

Of,  „cortina de sticlă”! (aşa numeşte Bogdan Ghiu televiziunea în Evul Media…)
postat de Teodora

Read Full Post »