„Într-o zi sau într-o noapte – între zilele şi nopţile mele, ce deosebire poate fi? – am visat că pe pardoseala temniţei se află un fir de nisip. Am adormit din nou, indiferent; am visat că mă trezesc şi că văd două fire de nisip. Am adormit din nou; am visat că firele de nisip se făcuseră trei. S-au înmulţit aşa până au umplut cu totul temniţa şi se făcea că eu muream sub apăsarea acelei emisfere de nisip. Am înţeles că visez; cu un uriaş efort, m-am deşteptat. Deşteptarea a fost zadarnică. Inumerabilul nisip mă sufoca. Cineva îmi spuse: Nu te-ai trezit cu adevărat, ci numai într-un vis anterior. Acest vis se află înăuntrul altuia şi tot aşa la infinit, şi infinită e şi suma firelor de nisip. Drumul pe care va trebui să-l străbaţi înapoi este interminabil şi vei muri înainte de a te fi trezit cu adevărat. (…) Din nesfârşitul labirint de visuri m-am întors în aspra temniţă ca în propria-mi casă. I-am binecuvântat umezeala, i-am binecuvântat jaguarul, am binecuvântat bătrânu-mi trup plin de dureri, am binecuvântat bezna şi piatra.” (Borges, Scriptura zeului)
P.S. Inception, o variantă soft a Matrix-ului, ar fi putut fi foarte fain dacă ar fi abordat
tensiunea subconştientului cu alte mijloace decât bietele arme de foc… Ideea este excelentă, promite foarte mult şi îţi creează aşteptări foarte mari, dar filmul e dedesubtul a ceea ce ar fi putut fi. Vizual vorbind, da, efecte speciale impresionante (asta este una dintre imaginile care chiar m-a lăsat cu gura căscată!), dar rămân la convingerea că psihicul labirintic e proiectat prea futurist, prea urbanizat. Eu, una, nu mă regăsesc ca interioritate, fie ea cât de abisală, sub forma asta, a metropolei, ci în imaginile bătătorite cu deşerturile descurajante. Sau cu prăpăstii. Nu (numai) cu evidenţa ostentativă a tehnicii de ultimă oră manipulezi eficient dinamismul subtil al unui vis sau implantarea unei idei. Ideea asta, cu psihicul care poate fi modificat la comandă digitală, mă enervează, nu ţine. Nu degeaba a zis Borges că ‘literatura nu-i altceva decât un vis dirijat’. Dacă aş fi fost Nolan, aş fi furat simplitate şi coerenţă de la Borges.
Problema raportului dintre film şi literatură, dintre text şi varianta ecranizată rămâne în picioare. Sunt, totuşi, unele filme ale căror imagini aneantizează cuvintele (Kim Ki-duk, Terrence Malick, Antonioni, Kurosawa, maeştri ai nuanţelor şi ai prelucrării vizuale a simbolurilor). E ciudat că scriitorii au adoptat -şi adaptat- cu succes perspectiva cinematografică în scrierile lor, pe când regizorii care au încercat ecranizări pretenţioase ale marilor cărţi rareori s-au ridicat la nivelul modelului literar. Iată şi o explicaţie:
„Nu înţeleg cum afirmă unii că literatura s-ar fi epuizat, că nu mai e nimic nou de spus, că puţini sunt cei interesaţi de literatură. Atâta vreme cât o considerăm un mecanism, da, poate că nu se mai poate inventa o structură cu totul originală. Însă literatura înseamnă infinit mai mult. Lumea e plină de lucruri surprinzătoare, care nu au mai fost dezvăluite. Nu trece o zi fără să întâlnesc o întâmplare ce merită povestită (…).
Nici măcar industria filmului, de care literaţilor le e frică, nu poate detrona literatura. Atât filmul, cât şi literatura, cel puţin în privinţa tehnicilor de creaţie, se completează reciproc. Regizorii şi scriitorii “se fură” între ei, fac schimb de perspective, îşi împart publicul. Filmul, însă, nu are destul timp pentru a zăbovi asupra nuanţelor, se grăbeşte să ajungă la final, să-ţi demonstreze ceea ce şi-a propus. Întotdeauna sunt oameni interesaţi de nuanţe, oameni capabili să sesizeze diferenţele care dau un sens existenţei. La urma urmei, ajungem la adevărul lui Sterne: nu lucrurile sau întâmplările sunt importante, ci opiniile despre ele. Şi nu cunosc alt mod mai potrivit de a-ţi prezenta opiniile decât prin literatură.” (Florin Lăzărescu, Şase moduri de a-ţi aminti un cal).
Read Full Post »