Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘Yasunari Kawabata’

 Cum mi-a plăcut foarte mult Oraşul imperial, am vrut să citesc şi altceva de autorul japonez. Am dat peste un volum mai vechi din colecţia Biblioteca pentru toţi, cu alte două romane: Stol de păsări albe şi Vuietul muntelui.

Am regăsit aceeaşi notaţie impresionistă fină, aceeaşi percepţie sublimată a naturii, după specificul unei picturi tradiţionale, cu linii delicate şi nuanţe străvezii. Aceeaşi proiecţie estetizantă, aceeaşi feminitate emanând din linia gâtului, din conturul fragil al umerilor, din pieptănătura perfect mulată după ovalul de porţelan al chipului şi, bineînţeles, asocierea cu plante, arbori şi aranjamente florale, totul pe un fond de melancolie accentuată, dar indefinibilă, de emoţie refulată sub aparenţa unei linişti banale. În ambele romane, bărbatul este nevoit să ia act de propria interioritate, să îşi cearnă cu atenţie emoţiile şi să le 49368tempereze, în ciuda bogăţiei lor ireductibile, sub aparenţe sociale şi morale.

 În Stol de păsări albe, tânărul Kikuji Mitani se implică într-o relaţie erotică cu fosta amantă a tatălui său, d-na Ota. O altă fostă “relaţie”,  dar pe o perioadă mult mai scurtă, pe nume Chikako Kurimoto, matroana tipică, vulgară şi indiscretă, încearcă să îi aranjeze căsătoria cu o anumită fată. El nu face decât să reia, la nivel afectiv, modul de viaţă ambiguu al tatălui său: este atras spontan de mai matura d-nă Ota, cu care se şi culcă, dar şi de fiica ei, Fumiko. Nici ipotetica soţie, Yukiko, nu îl lasă indiferent, deşi îl deranjează ideea unei căsătorii aranjate. Monogamia devine discutabilă, ba chair imposibilă într-o lume interioară asaltată continuu de  frumuseţe şi feminitate. Atracţia faţă de femei este sublimată întotdeauna şi se explică mai degrabă printr-o nevoie estetică decât una sexuală. Sau şi una, şi alta. Cam neinspirată şi artificială mi s-a părut  sinuciderea d-nei Ota pe motivul imoralităţii legăturii amoroase cu fiul fostului iubit. Apoi, cealaltă, posibila soţie, dispare din peisaj la fel de subit cum apăruse. Aşa că toată atenţia lui Kikuji este „forţată” de împrejurări să se îndrepte spre Fumiko, însă atracţia dintre ei nu ajunge până în pragul concretului… Morţile succesive (familia lui Kikuji, apoi d-na Ota) fac ca legăturile sale cu femeile sau doar încercările de a le stabili să fie marcate de o fatalitate difuză.

Există la Kawabata o stare stranie, ambiguă a spiritului, în care contrariile nu se pot separa. Ura faţă de fosta amantă se neutralizează rapid, mila sau dispreţul se temperează cu o anumită înţelegere sau resemnare iar dorinţele se suspendă undeva între ardoarea asumării şi expectativă. Linia fermă a unei decizii irevocabile nu există. Kawabata se teme de radicalism şi asta arată cât de fragilă este exitenţa umană şi cât de labile sunt personajele.

Mult mai bine construit şi mai profund este Vuietul muntelui, cu trimitere la notaţia impresionistă, la tulburătorul amalgam interior al unui sexagenar, Shingo, care asistă la dezintegrarea lentă a propriei familii: fiica, Fusako, se desparte de soţ şi revine la casa părinţilor împreună cu cele două fetiţe, complet dezorientată,  căsnicia fiului, Shuichi, se înrăutăţeşte de la o zi la alta din cauza relaţiei lui extraconjugale, pe care nici măcar nu catadicseşte să o ascundă iar din relaţia cu soţia a dispărut orice urmă de pasiune.  

Simţi la tot pasul că scriitura stă pe un vulcan al insatisfacţiei care emite vapori toxici, dar nu erupe niciodată, pentru că viaţa personajelor se înscrie în tiparul unei enervante (pentru mine!) resemnări şi al puternicei interiorizări. Răbufnirea ar produce un prim-plan discordant pentru ansamblul tabloului familial sau social. Toţi se complac în această situaţie, nimeni nu discută adevăruri din pragul uşii şi nu se ia nici o iniţiativă.Toată familia se mulţumeşte cel mult să îşi exprime nemulţumirea pe la colţuri, în şoaptă sau, în cel mai bun caz, subiectul se abordează  pe ocolite, prin insinuări.

Nu e de mirare că instinctul protector al lui Shingo se canalizează spre gingaşa lui noră, Kikuko, pe care o îndrăgeşte mai mult chiar decât pe propriii copii. În multe momente, sentimentele sale nemărturisite faţă de ea ating o intensitate nepermisă pentru statutul său.

 hiroshige-mountainTot subiectul romanului avansează în funcţie de aceste fluxuri şi refluxuri interioare: valuri succesive de dezamăgire, de emoţie puternică, apropiată de iubirea trăită în tinereţe cu sora actualei soţii, vise ciudate cu iubite moarte şi copii avortaţi, în care se regăsesc elementele dezirabile în starea de trezie, refluxurile cauzate de propria pasivitate faţă de fiul ingrat şi nepăsător, dispreţul şi înstrăinarea faţă de vârstnica şi nefeminina sa soţie, impresiile stăruitoare lăsate de anumite obiecte, în special flori şi copaci precum cireşii, pinii şi arţarii (ca o paranteză: nu degeaba impresionismul european a luat naştere în urma familiarizării cu stampele japoneze, cu notaţia fină şi subiectivă a detaliului, cu surprinderea  caracterului tranzitoriul al lumii, favorizat de vremea schimbătoare din diferite momente ale zilei, în special lucrările lui Utagawa  Hiroshige, 1797- 1858). De altfel, scrierile lui Kawabata fac constant trimiteri la artişti japonezi, aşa cum e cazul poetei Yosano Akiko sau al pictorului Watanabe Kazan, cu corbul singuratic şi premonitoriu, care îl afectează atât de mult pe  Shingo. Iată ce adâncime poate căpăta unul dintre momentele sale de contemplaţie:

 “Această comparaţie a florii-soarelui cu un cap de om îi venise deodată, pe negândite, dar după ce rosti cuvintele, greutatea florii îi apăru ca un lucru concret. Petalele formau o coroană, un ciucure ornamental, dar cea mai mare parte a florii, tot centrul ei, era plin de o mulţime de seminţe alungite, încărcate de miez, însă liniştite şi aşezate la rând, fără a evoca nici dezordine, nici învrăjbire.

 Floarea era mai mare decât un cap de om; această impresie de volum organizat putea să trezească o comparaţie cu un creier, iar aceea a unei puteri naturale avea pentru el sensul unui simbol de virilitate. Nu ştia cum sunt împărţite organele bărbăteşti şi femeieşti pe acest capitul al florii, dar pentru bătrân el simboliza o forţă bărbătească.”         

Finalul deschis, atât de tipic lui Kawabata, prelungeşte scriitura în propria ei potenţialitate. Pentru el, lumea romanului este prea complexă pentru a se preta la ingrata soluţie a unui sfârşit. Scriitura odată încheiată ar sili personajele la o reducţie pe care însăşi structura lor interioară, sufletul uman în general, o refuză. Nu ştim dacă Shuici şi Kikuko îşi depăşesc problemele de căsnicie, deşi, la un moment dat, lucrurile par să se amelioreze odată cu ruptura lui Shuichi de amantă. Totul se suspendă într-o relativitate mocnind fără întrerupere, ca “vuietul muntelui”.

  N: Cum nu am prea găsit imagini de Watanabe Kazan (alt japonez care a recurs la sinucidere, ca şi Kawabata însuşi -după toate aparenţele!- profund afectat de gestul radical al prietenului său, Mishima), în special cea cu corbul aşteptând pe creanga unui copac uscat, am ales  reproducerea cu munţi de mai sus după Utagawa Hiroshige ca  dovadă a sensibilităţii nipone. Gasiti un material foarte bun despre Hiroshige aici:

 Un fabulos pictor japonez – Utagawa Hiroshige 1797-1858

Observatii – Utagawa Hiroshige

Yasunari Kawabata, Stol de păsări albe, Vuietul muntelui, Ed. Minerva, BPT, 1973

postat de Teodora Coman

Read Full Post »

Yasunari-Kawabata-Vechiul-oras-imperial-poza-t-P-n-2-3101În timp ce citeam în jurnalul Galei despre Japonia şi despre ceremonia ceaiului verde (usucha!) din Kyoto, respectată cu sfinţenie în toţi paşii ei ritualici, mi s-a deşteptat dorinţa de a scrie câte ceva despre Kawabata, primul scriitor japonez laureat al Premiului Nobel în 1968. Spre deosebire de Murakami, atipic şi complet occidentalizat, Kawabata oferă tot ceea ce ai aştepta de la un romancier cu specific oriental: fineţea de stampă a scriiturii, farmecul discreţiei într-o lume infuzată de nostalgie din cauza disoluţiei inevitabile a  ceea ce era odată tradiţional în Japonia, în special ceremoniile sacre la vechile sanctuare şi materialele textile unicat ţesute manual din care se confecţionau inconfundabilele kimonouri, simţul estetic extrem de dezvoltat ce pare a curge în venele personajelor la fel de natural precum sângele.

Subiectul, în esenţă foarte simplu, gravitează în jurul tinerei Chieko, fata care creşte într-o familie de mici proprietari ai unui magazin de stofe pentru kimonouri din Kyoto,  despre care află că nu sunt părinţii ei naturali. Dilema interioară a identităţii are loc pe fundalul încercărilor meşteşugarilor şi artizanilor tradiţionali de a face faţă concurenţei venite din afară, odată cu deschiderea Japoniei către Occident. Drama individuală a fiecărui personaj mocneşte surd, mai ales în interiorul fetei extrem de sensibile cum e Chieko, de o frumuseţe aparte, care preferă să se îmbrace numai cu veşminte tradiţionale croite după modelele uşor demodate ale tatălui adoptiv, Sata Takichiro. Acesta suferă şi el în tăcere din două motive: lipsa de inspiraţie pentru crearea unor modele originale care să îi atragă clienţi (în mod paradoxal, Chieko încearcă să îi stimuleze inspiraţia oferindu-i albume cu picturile lui… Paul Klee!) şi bătrâneţea instalată destul de prematur, care îl face să se retragă  temporar la o mănăstire de maici. Cu totul întâmplător, Chieko îşi întâlneşte sora geamănă, Naeko (de a cărei existenţă habar nu avea) la una dintre sărbătorile oraşului şi ajunge să afle mai multe despre adevărata ei familie. Chiar şi aşa, nu se produce o dramă în sensul acut de criză, de ruptură, de bulversare a ordinii existenţiale, căci fetele stabilesc destul de repede o legătură afectivă puternică iar părinţii adoptivi, Takichiro şi Shige, sunt dispuşi să o accepte pe Naeko în mijlocul lor.  Parfumul vremurilor trecute se menţine atât prin firea nostalgică şi introvertită a personajelor, cât şi prin aerul ceremonios, reţinut care marchează orice încercare de socializare sau chiar de manifestare a sentimentului de iubire. Hideo este unul dintre puţinii tineri care preferă să ţeasă cu trudă un obi –  obibrâul special pentru kimonou- decât să îşi mărturisească făţiş iubirea faţă de Chieko.  Numai că Chieko este atrasă de vechiul ei prieten din copilărie, Shin’ichi, aşa că obi-ul va ajunge la geamăna Naeko.

Cu toate aceste informaţii, scriitura avansează printr-un efect de învăluire, de menţinere a discreţiei, aşa cum muntele de la marginea oraşului Kyoto, vechea capitală imperială,  îşi rezervă la înălţimile pure o ceaţă permanentă, aproape atemporală, indiferent de anotimp. În primul rând, textul a avut nevoie de multe note explicative de subsol cu referinţe istorice care te depăşesc, cu nume de împăraţi şi de dinastii, cu ritualuri şi sărbători cu denumiri vegetative (toamna bambusului, de ex.), cu repere geografice imposibil de reţinut. În al doilea rând, rămân destul de multe incertitudini, probabil din  plăcerea draperiei, a „culiselor” sau a  arierplanurilor epice niciodată mărturisibile: nu afli în ce condiţii Chieko a fost abandonată sau înfiată şi nici cauza concretă a morţii mamei naturale; apoi, lacrimile curg întotdeauna pe furiş, în singurătate, cele mai multe dintre cuvinte sunt mai degrabă  reprimate decât rostite iar  trecutul lui Sata Takichiro poate fi doar intuit sau ghicit în funcţie de câteva repere mai puţin onorante (gheişe, dansatoare maiko, pe scurt, cartierul de plăceri), însă niciodată pe deplin cunoscut. Aşadar, exteriorizarea gândurilor în care se cufundă personajele este un proces extrem de bine cenzurat, realizat în doze raţionalizate, într-o homeopatie inversă. La asta se adaugă procedeul integrării perfecte a figurii în peisaj, a resorbţiei acesteia în fundal după regulile de armonie cromatică şi compoziţională a unei picturi japoneze în care se valorifică bidimensionalitatea. Nici măcar suferinţa nu iese în relief, totul se nivelează prin reţinere sau camuflare. În plus, toate personajele au ochi de estet şi excelează în contemplarea cireşilor înfloriţi din Omuro, a lalelelor din Grădina Botanică sau a muntelui Sugiyama, cu pădurile de arţari şi cedri scăldate în nuanţe  fin observate  de la un anotimp la altul. Toţi întreţin cultul unei frumuseţi clasice, picturale, aşa cum e cazul prietenei lui Chieko, Masuko, ce remarcă farmecul protagonistei în timpul unei plimbări: “Chimonoul ăsta în culori obişnuite îţi scoate şi mai mult în relief frumuseţea, prin contrast cu verdele crud. Dacă ai purta un chimono în culori vii, ai arăta şi atunci încântător, fără îndoială.” Finalul însuşi rămâne suspendat în peisaj, deschis ca o melancolie persistentă şi indefinibilă…

Yasunari Kawabata, Vechiul oraş imperial, Humanitas Fiction, 2009, colecţia Raftul Denisei, trad. din japoneză şi note de Anca Focşeneanu

N: Pentru o mai bună concretizare a peisajului  japonez am ales câteva reproduceri după  lucrările celebrului pictor Tawaraya Sotatsu (sec. al XVII-lea)  la care se face referire şi în roman.

koetsu_callig_sotatsu_art-pine_trees_and_calligraphy

utsu02

sotatsu[1]Lotos und Wasservogel

 9324-004-90D36656

postat de Teodora Coman

Read Full Post »