Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Ianuarie 2012

Veronica mă invită să răspund la leapşa despre copilărie, care m-a scuturat un pic, am cam uitat de începuturile mele, aşa că nişte fibrilaţii anamnetice au venit numai bine. Ba chiar a trebuit să mă buzunăresc ca să pot ieşi basma curată  din adulteria asta (vârsta adultă!:)) cu răspunsuri la întrebările de mai jos:

1. Aproape toţi copiii erau alintaţi de părinţi cu anumite diminutive sau apelative. Unde am copilărit eu îmi amintesc de apelative ca Ţuchi, Ţuţu, Bubu. Mulţi dintre ei au rămas cu aceste nume, iar astăzi nu sunt tocmai fericiţi. A existat vreun apelativ care să te urmărească din copilărie? Crezi că aceste nume pot traumatiza?

Da, există un apelativ, dar nu diminutival, ci poate mai rău, unul…neromânesc. Se potrivea , însă, cu firea mea băieţoasă. Prietenii apropiaţi şi familia  aşa îmi spun şi acum, Tedi. E mai fain, mai familiar, îmi face uşoară  detaşarea de mult prea pretenţiosul meu prenume, cu care nu m-am obişnuit   niciodată. Hotărât lucru: Teodora nu e un nume cu care să strigi un copil decât  dacă are norocul să fie bătrân din naştere, adică o variantă feminină a lui Benjamin Button. N-a fost să fie!  🙂

2. Care este cea mai veche amintire?

 Prima amintire intensă şi prelungă e mai mult tactilă, cu  privirea legată şi senzaţie de vertij de pe vremea când am fost operată la ochi. Nu mai ştiu ce vârstă aveam, dar a fost o experienţă cu întuneric impus, exact ca varianta negativă a becului invaziv în ochii deţinutului. Orbecăiala m-a epuizat şi deprimat.

3. Dar cea mai frumoasă?

Cea mai frumoasă amintire din copilărie se amestecă bine cu spaima. A fost o bucurie făcută la rece, cu frisoane de nerăbdare: îl aşteptam pe Moş Crăciun. După ce am bâguit poezia cu pricina, eu şi sora mea cea mare am primit un set de discuri cu poveştile lui Creangă şi ale lui Ispirescu. Era mare brânză pe vremea lui Ceauşescu!

4. Ai avut un animal de companie în copilărie? Cum ţi-l aminteşti acum? Ne spui o poveste cu el?

Niciun animal. Nicio veste. Nici(o)  poveste!

5.Cum te vedeau prietenii în copilărie? Dar vecinii?

Cum mă vedeau…o ochelaristă supărăcioasă şi mâncăcioasă. Nu prea puneam capul la de-a v-aţi ascunselea; în schimb, vecinii mă vedeau ca pe unul dintre  copiii de muncitori care nu respecta orele de linişte impuse la avizierul de lângă cutiile poştale. Îi jenam şi ei mă dojeneau. Dumnezeu ne-a dat tuturor nervi de oţel să ne suportăm reciproc. Încă ne salutăm pe stradă.

postat de Teodora

Anunțuri

Read Full Post »

Materialul a apărut în Poesis International, nr. 7.

 

În Motocicleta de lemn, recentul volum al lui Ştefan Manasia, care include ciclurile Ceva dinspre umanitate, Antwerpen, Ostroveni.Viaţa şi contactele şi Alevin, se produce o scurtcircuitare premeditată a lumii, care permite surprinderea într-o impresionantă panoramă post-apocaliptică de tip ready-made  a lumii globalizate, atât de bine scanată în aglomerarea propriilor reziduuri. Totul arată ca după un purgatoriu planetar, în care se mai resimt puternicele contracţii eschatologice ale lumii post-tehnologice. Avantajul acestei poetici radicale, cu o puternică deplasare de accent pe tranzitivitate, este că denunţă hibridizarea monstruoasă a realului, cu acei „zombies” şi „lipitorile” lui „dialectice”: „Să nu mai vrei/ să nu poţi/să vrăjeşti/ Scrie de-acum/poezie/ dur/ primitiv/ poem social/ Silex/ în cloaca/ multiplă/ înfigi//Răscolindu-i/ maţele/ sîngele/ fecalele/ spaima”. În asemenea context, motocicleta, un adevărat reper iconic al nonconformismului, devine opţiunea pentru reprezentarea unei nomadităţi reacţionare, care împiedică aderenţa la lumea ticsită de mutanţi  nonidentitari, dar şi cantonarea în limitele formulei pur confesive. Anacronică, fetiş „de lemn” din perspectivă post-apocaliptică, ea măcar rămâne perfect recognoscibilă în contextul schizoid al simulacrelor şi al combinărilor de tot soiul, al perverselor încrucişări politice, genetice, industriale, etnice, etice şi culturale: „privirile Chriştilor/ cu alură de Rambo”, „tinichigiu afro/asiatic incert”, „european self-distructiv”, „romchinezi/ chinezoaice de Prahova/în colanţi leopard/ adolescent senect/ activînd foamea”, „roşii wolteneşti”, „castraveţi plastifiaţi”, „refugiat irakian/ devorat de mistere”. Ipostaza de rider permite o colonizare vizuală din mers, neinvazivă (opusă colonialismului atroce din Congo de la începutul sec. XX) şi conferă legitimitate poetică zonelor periferice ale unui imaginar distopic, desenate de „arhipelaguri şi mlaştini hi-fi”, „smârcuri obeze” sau „suburbiile trash”. Poemele se înscriu într-un câmp discursiv a cărui tensiune este generată, pe de o parte, de realul care se ocultează galopant cu bitum, moloz, beton şi  membranele cyber ale Hidrei sau Morpho-Electrei, iar pe de alta, de acţiunea de demistificare a poeziei, care militează pentru umanitate, adevăr şi frumuseţea disidentă, crudă, dureroasă, sălbatică a tot ceea ce a reuşit să scape globalizării şi exotismului, aşa cum este cazul oamenilor Toda, „ultimii anarhi”: „O mie de ani/de albit conturile/de lustruit arcadele/bicepşii/statuile/ treptele şi mînerele/ cultura/ dantura/ dialectul ca o boală de gît/ şi o abia strunită/ melancolie suicidară//Pentru că ei au mutilat/ pe cîteva continente/ triburi de-o frumuseţe/ umilitoare/ în palate şi/ în pivniţe şi în lagăre/ Au extras magenta / Coborîrii de pe cruce/ sîngele negru/ mai albastru/ ca al regelui Leopold”.

Discursul este la fel de sofisticat şi de eficient precum un megautilaj de reciclare de ultimă generaţie, care permite reconversia  celor mai detestabile şi nocive elemente în substanţă poetică, printr-un soi de baleiaj moral şi estetic. Abia acum este posibilă recuperarea, sortarea şi restaurarea în limbaj a reziduurilor prin recategorizarea lor ontologică. Livrescul are o poziţie privilegiată în acest efort concentrat de recuperare: „Aleg Wells nu Jules Verne/ Aleg Călăreţul fără cap// strecurîndu-mi-se în inimă din comoditate (un vis)/…/ printre stelele Carului Mare face opturi tăcute/ supersonicul pilotat de Bolaño/ apoi tunetul motoarelor îmi străbate venele/pe fundul unui lac”. Vocea din poeme nu e a unui prezicător, ci a unui post-zicător, al cărui individualism se subordonează unui megadiscurs existenţial, profetic, cu timbru extrem de percutant, vizionar, care desecretizează marile erori de proiectare, construcţie şi evoluţie a umanităţii, concepute de un “Dumnezeu nepotrivit”. Logosul Lui “prăpădit” parcă ar fi suferit eşecul unui Mailer notice failure în timpul redirecţionării către propriul Sender, după ce lumea l-a rejectat violent: „Sub sorii artificiali/ În amiaza bimilenară/ După războaiele chimice/ După islamizare/ Şi reconquista/ Cînd bioroboţii vor fi fugit din hangarele Trustului/ După Contact/ După pisicile telepat/ După planetele-spongier/ După invaziile dureroase ca Roentgenul/ După nimic/ După ce Informaţia/ se va fi-ntors/ prin membrana/ expiatoare/ la Dumnezeu”.

În ciuda tonalităţii tranşante, reacţionare, Ştefan Manasia îşi exprimă încrederea într-o poezie de atitudine, care nu se fereşte deloc de ghena existenţială, ci, ca un homeless cu un uimitor instinct de selecţie, caută cu răbdare exigentă în deşeuri pentru a despuia realul de balastul indistinct, pentru a găsi şi (re)integra, în spaţiul ei, valorile subiective uitate sau considerate desuete (tabloul imaginaţiei, nostalgia, visul). La nivel macroexistenţial, umanitatea –sau, mai bine zis, ce a mai rămas din ea – este traversată de raza X de o uimitoare amplitudine a viziunii poetului, prin care se detectează simulacrul şi impostura la toate nivelurile de existenţă.  Asemenea încredere în poezie, împărtăşită cu prieteni „naivi” din generaţii diferite, provine din imanenţa ei reconstructivă, reparatorie. Într-o lume cu „senzori obosiţi”, poezia reacţionează cu o acurateţe uimitoare la cea mai slabă pâlpâire a poeticului, prezentă în grade diferite în cele mai nepoetice şi mai crude dintre lumi.

postat de Teodora

Read Full Post »

nu mai e casa din basmele ruseşti care se învârtea de la est la vest şi invers, dar am noroc cu tehnologia care mi-o întoarce pe toate feţele cât ai zice peşte, o ia de fundaţie şi o răstoarnă cu susul în jos ca pe un sac, o  pîrleşte cu o undă laser care rade totul în materie de rozătoare. M-am suit pe un dulap cu trei picioare şubrede şi al patrulea aproape retezat, în scrâşnetele pereţilor despuiaţi de tapete şi tavane false ca de pansamente neschimbate, smulse profesionist, dintr-o sigură mişcare. O voce din off îmi promite multe soluţii de ultimă generaţie: acoperiş cu ţiglă bramac, scocuri noi, vopsele adezive şi substanţe antimucegai, toate pentru o mai bună respiraţie a zidăriei cu răni  indecent expuse… Şi apare soarele alb, virtual şi tolerant, care glisează pe derma impură a lumii  ca un disc demachiant. Totul în doar 3 minute.

imagini: Tim Walker

postat de Teodora

Read Full Post »

Dedesubturi

Mă las instigată de frumuseţea care nu îşi găseşte locul şi roieşte, înconjurată de păsări, doar pentru a se evaza în sensul acelor de cearsornic, mereu acoperită cu volanele unei rochii şi cele ale cerului.

foto: Norman Parkinson

postat de Teodora

Read Full Post »

Am scos de prin nişele cutate ale minţii cei mai  uitaţi şi înghesuiţi ani, le-am apretat  învelişurile demodate, i-am pus pe umeraşe şi am încercat să fac un pic de lumină prin arborele meu geneanalogic. Am stat şi m-am încălzit la pâlpâirile lampioanelor colorate, fiindcă ştiu că, peste puţin timp, mi se va întâmpla din nou acelaşi lucru: voi plonja cinematic, cu încetinitorul, să nu mă pot lovi. din minte în inimă.  fără  muchii de cameră, fără unghere  de vinovăţie. inima e o placentă pentru  adulţi.

foto: Tim Walker

postat de Teodora

Read Full Post »