Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘Ştefan Manasia’

double bonobo

Bonobo

Detest până la indiferenţă literaţii –

adevărate hernii ale umanităţii -, pozele

făcute la crematoriu, narcisismul

luminiscent – tangerine colour -,

senzaţia că pot evolua doar obturând canalul

de comunicare al altuia, practicînd violul,

canibalismul primatelor.

dac-ar putea ar declanşa hemoragia stelară,

cît să-i observăm de pe modulul nostru

securizat, la solstiţiul de vară. Şi

să le recuperăm paginile. Literele

din steroizi. Să le criogenizăm în pereţii

Depozitului Galactic Comun – după secoli de

pace şi segregaţi, la sfîrşitul Erei maşinilor-sepie,

domniei simbioţilor degeneraţi…

– –

Bonobo

Vegetalele nu alungă dezgustul.

Fructele parfumate nu taie greaţa.

Orezul purifică trupul dar norii portocalii

ai amintirii plutesc deasupra boturilor noastre,

ca nişte umbre inverse, ucigaşe. Am învăţat

să nu ne răzbunăm, să nu ne plângem morţii.

Tired, so tired of you, am învăţat să-ţi

respectăm dreptul de-a te ghetoiza

în matrioşka albastră,

carbonică, asemenea acelora pe care i-ai infiltrat

prin gigantice explozii. Plînsul lor jupoaie venele

şi-ţi însemnează copiii, pe veci!

                                         Ştefan Manasia, Bonobo sau cucerirea spaţiului, Charmides, 2013

Read Full Post »

Materialul a apărut în Poesis International, nr. 7.

 

În Motocicleta de lemn, recentul volum al lui Ştefan Manasia, care include ciclurile Ceva dinspre umanitate, Antwerpen, Ostroveni.Viaţa şi contactele şi Alevin, se produce o scurtcircuitare premeditată a lumii, care permite surprinderea într-o impresionantă panoramă post-apocaliptică de tip ready-made  a lumii globalizate, atât de bine scanată în aglomerarea propriilor reziduuri. Totul arată ca după un purgatoriu planetar, în care se mai resimt puternicele contracţii eschatologice ale lumii post-tehnologice. Avantajul acestei poetici radicale, cu o puternică deplasare de accent pe tranzitivitate, este că denunţă hibridizarea monstruoasă a realului, cu acei „zombies” şi „lipitorile” lui „dialectice”: „Să nu mai vrei/ să nu poţi/să vrăjeşti/ Scrie de-acum/poezie/ dur/ primitiv/ poem social/ Silex/ în cloaca/ multiplă/ înfigi//Răscolindu-i/ maţele/ sîngele/ fecalele/ spaima”. În asemenea context, motocicleta, un adevărat reper iconic al nonconformismului, devine opţiunea pentru reprezentarea unei nomadităţi reacţionare, care împiedică aderenţa la lumea ticsită de mutanţi  nonidentitari, dar şi cantonarea în limitele formulei pur confesive. Anacronică, fetiş „de lemn” din perspectivă post-apocaliptică, ea măcar rămâne perfect recognoscibilă în contextul schizoid al simulacrelor şi al combinărilor de tot soiul, al perverselor încrucişări politice, genetice, industriale, etnice, etice şi culturale: „privirile Chriştilor/ cu alură de Rambo”, „tinichigiu afro/asiatic incert”, „european self-distructiv”, „romchinezi/ chinezoaice de Prahova/în colanţi leopard/ adolescent senect/ activînd foamea”, „roşii wolteneşti”, „castraveţi plastifiaţi”, „refugiat irakian/ devorat de mistere”. Ipostaza de rider permite o colonizare vizuală din mers, neinvazivă (opusă colonialismului atroce din Congo de la începutul sec. XX) şi conferă legitimitate poetică zonelor periferice ale unui imaginar distopic, desenate de „arhipelaguri şi mlaştini hi-fi”, „smârcuri obeze” sau „suburbiile trash”. Poemele se înscriu într-un câmp discursiv a cărui tensiune este generată, pe de o parte, de realul care se ocultează galopant cu bitum, moloz, beton şi  membranele cyber ale Hidrei sau Morpho-Electrei, iar pe de alta, de acţiunea de demistificare a poeziei, care militează pentru umanitate, adevăr şi frumuseţea disidentă, crudă, dureroasă, sălbatică a tot ceea ce a reuşit să scape globalizării şi exotismului, aşa cum este cazul oamenilor Toda, „ultimii anarhi”: „O mie de ani/de albit conturile/de lustruit arcadele/bicepşii/statuile/ treptele şi mînerele/ cultura/ dantura/ dialectul ca o boală de gît/ şi o abia strunită/ melancolie suicidară//Pentru că ei au mutilat/ pe cîteva continente/ triburi de-o frumuseţe/ umilitoare/ în palate şi/ în pivniţe şi în lagăre/ Au extras magenta / Coborîrii de pe cruce/ sîngele negru/ mai albastru/ ca al regelui Leopold”.

Discursul este la fel de sofisticat şi de eficient precum un megautilaj de reciclare de ultimă generaţie, care permite reconversia  celor mai detestabile şi nocive elemente în substanţă poetică, printr-un soi de baleiaj moral şi estetic. Abia acum este posibilă recuperarea, sortarea şi restaurarea în limbaj a reziduurilor prin recategorizarea lor ontologică. Livrescul are o poziţie privilegiată în acest efort concentrat de recuperare: „Aleg Wells nu Jules Verne/ Aleg Călăreţul fără cap// strecurîndu-mi-se în inimă din comoditate (un vis)/…/ printre stelele Carului Mare face opturi tăcute/ supersonicul pilotat de Bolaño/ apoi tunetul motoarelor îmi străbate venele/pe fundul unui lac”. Vocea din poeme nu e a unui prezicător, ci a unui post-zicător, al cărui individualism se subordonează unui megadiscurs existenţial, profetic, cu timbru extrem de percutant, vizionar, care desecretizează marile erori de proiectare, construcţie şi evoluţie a umanităţii, concepute de un “Dumnezeu nepotrivit”. Logosul Lui “prăpădit” parcă ar fi suferit eşecul unui Mailer notice failure în timpul redirecţionării către propriul Sender, după ce lumea l-a rejectat violent: „Sub sorii artificiali/ În amiaza bimilenară/ După războaiele chimice/ După islamizare/ Şi reconquista/ Cînd bioroboţii vor fi fugit din hangarele Trustului/ După Contact/ După pisicile telepat/ După planetele-spongier/ După invaziile dureroase ca Roentgenul/ După nimic/ După ce Informaţia/ se va fi-ntors/ prin membrana/ expiatoare/ la Dumnezeu”.

În ciuda tonalităţii tranşante, reacţionare, Ştefan Manasia îşi exprimă încrederea într-o poezie de atitudine, care nu se fereşte deloc de ghena existenţială, ci, ca un homeless cu un uimitor instinct de selecţie, caută cu răbdare exigentă în deşeuri pentru a despuia realul de balastul indistinct, pentru a găsi şi (re)integra, în spaţiul ei, valorile subiective uitate sau considerate desuete (tabloul imaginaţiei, nostalgia, visul). La nivel macroexistenţial, umanitatea –sau, mai bine zis, ce a mai rămas din ea – este traversată de raza X de o uimitoare amplitudine a viziunii poetului, prin care se detectează simulacrul şi impostura la toate nivelurile de existenţă.  Asemenea încredere în poezie, împărtăşită cu prieteni „naivi” din generaţii diferite, provine din imanenţa ei reconstructivă, reparatorie. Într-o lume cu „senzori obosiţi”, poezia reacţionează cu o acurateţe uimitoare la cea mai slabă pâlpâire a poeticului, prezentă în grade diferite în cele mai nepoetice şi mai crude dintre lumi.

postat de Teodora

Read Full Post »