Obstacolul lui Don Quijote

Don Quijote a fost abordat plastic de mulţi artişti, în maniere diferite (Gustave Dore, Picasso, Ocampo, Dali…). Totuşi, nimeni nu a surprins cu o tuşă atât de fermă şi de deconcertantă obstacolul din calea cavalerului , aşa cum a făcut-o Daumier, cel mai aproape de punctul în care legătura dintre ficţiune şi realitate îşi arată adevărata fragilitate. În imaginea de mai sus, cele două planuri sunt foarte clar delimitate în spaţiul plastic. Quijote, imunizat de obicei în aura colorată şi diafană propriei iluzii, se îndreaptă către un prim-plan dezolant, o vale a plângerii  în care moartea se arată aşa cum e: cu greutatea  unui  cadavru, ca o răspântie a materiei. Orice eufemizare la nivel cromatic este respinsă de albul inuman, neutru. Se observă că tonurile şi aşa anemice care îi circumscriu pe cei doi prieteni se topesc la jumătatea drumului. Interacţiunea la nivel vizual între lumea  iluziei, cu ambiguitatea ei, plasată în fundal (căreia i-a fost  teamă  dintotdeauna de linia despărţitoare,  de conturul dur, definitiv)  şi realitatea brută din prim-plan activează tensiunea intrinsecă a imaginii. Degeaba Quijote pare pregătit cu scutul şi suliţa pentru a înfrunta, cu binecunoscuta-i naivitate, noul duşman. Până şi cadrul imaginii s-a strâmtat într-atât, încât orice evitare sau ocolire a fatalităţii este derizorie.

imagine: Honore Daumier, Don Quijote şi catârul mort

P. S: Am mai găsit o reprezentare foarte faină cu celebrul cavaler de la Mancha aici.   🙂

postat de Teodora

Read Full Post »

Reprezentarea lui Don Quijote

Revizuirea. Apetitul resemantizarii. Fascinatia inceputului. O simte oricine atunci cand se pregateste sa puna capat unei fraze. Gestul iti ramane suspendat in aer. Eziti intre nedeterminare si delimitare. Recitesti in zig-zag sau de la coada la cap,  cauti pretexte pentru imperfectiunile tale pentru a mai zabovi asupra textului, pentru a-l ajusta si chiar pentru a-l continua, chiar si in chip artificios. Dar  de multe ori nu ai inspiratie. Poti umple, dar nu se leaga, nu ai fluenta inumana a Seherezadei. Ai de ales intre a astepta poate toata viata „fraza buna”, visata de anumiti scriitori, si nerabdare. Cand iti pierzi rabdarea, pui punct. Iti pecetluiesti renuntarea cu propria mana. De aceea imi place mie atat de mult Don Quijote, in special in desenul acesta al lui Kapusta: nu se grabeste niciodata, amana finalul, imun la punct, la samburele lui grafic. E o miraculoasa reversibilitate in felul lui de a scrie. Nu ii e teama de revizuiri tocmai pentru ca desconsidera nonsalant granita dintre realitate si fictiune, acel prag interzis care se va neutraliza intr-un spatiu de sinteza,  meandric, inter-zis. Iesirea curajoasa din sine prin aventura nu este altceva decat predispozitia constanta de a fictionaliza. „Ratacind prin lume ca printr-un text nesfarsit ce trebuie citit, interpretat si descifrat, cavalerul tristei figuri transforma fiecare <fapt> intr-o <reprezentare>: morile in uriasi, pastorii in armate dusmane.(…) Drumul cavalerului de la Mancha e o poteca ingusta intre realitate si reprezentare, este unul dintre firele complicatei urzeli pe care se construieste imaginarul occidental. Cavalerul, <un privitor nebun>, este inainte de orice un produs si un izvor nesecat de fictiuni. ” (Victor Ieronim Stoichita, Efectul Don Quijote, Humanitas, 1995, p.6)

Desenul lui Kapusta surprinde perfect esenta lui Don Quijote, pe care Gustave Dore o ratase  dintr-o citire prea literala a cartii. Dore  imi place si el foarte mult, are calitati exceptionale de ilustrator, un desen extraordinar de viguros, insa Don Quijote l-a pus in fata dilemei reprezentarii unui talc care se pare ca i-a scapat in unele ilustratii, in special cea cu papusile. Oricum, Dore si Kapusta se completeaza, pana la urma.  De observat ca ambii artisti au subliniat plastic unicitatea cavalerului prin deformarea manierista, prin alungirea pana la contractare a trupului  celui bolnav de iluzie.

 

 

 N: Mi-am adus aminte abia acum de Octavio Ocampo, dupa ce am dat drumul postarii. Si reprezentarea asta surprinde, prin dubla imagerie, raportul complex dintre realitate si fictiune, devenit, cultural, „efectul Don Quijote”. Un profil unic, un cumul al propriilor fantasme.

postat de Teodora

Read Full Post »