„Mă veţi întreba: ce este lehamitea? Lehamitea este durerea pricinuită de pierdere. Pentru tine lumea şi-a pierdut orice sens, lumea şi oamenii din ea, şi rămîi numai tu, faţă în faţă cu lumea, iar pe de altă parte tu eşti la fel de capabil să exişti în lume ca şi fantoma lui Banquo din Macbeth (…) Ori de cîte ori cineva face avansuri marii fericiri, se expune şi riscului de a cădea în starea de lehamite.
Dodge-ul meu nou şi elegant era cel mai autentic incubator de lehamite. Deşi era destul de comod, deşi mergea ca un ceas, deşi călătoream cu viteză în maximum de confort şi priveam panorama minunată, asemeni cuplului de americani din reclama Dodge-ului, în curînd starea de lehamite a devenit sufocantă. Stăteam congelaţi într-o amabilitate distantă. Ne dureau obrajii de atîtea zâmbete. Fiecare ar fi fost gata să îşi dea viaţa pentru celălalt. În disperare de cauză, am vîrît mîna pe sub rochia ei, dar chiar şi un gest atît de inofensiv şi de casnic a fost întîmpinat cu aceeaşi politeţe înfricoşătoare. Aş fi dat orice să opresc maşina şi să mă dau cu capul de bordură. Şi unde mai pui că eram liberi să facem fie asta, fie orice altceva. Noi însă goneam fără oprire – un vîrtej mărunt de disperare străbătînd lumea asemenea acelui sîmbure de calm din centrul unui uragan.” – Walker Percy, pp. 122-123. [În original, The Moviegoer, 1961)
În Motocicleta de lemn, recentul volum al lui Ştefan Manasia, care include ciclurile Ceva dinspre umanitate, Antwerpen, Ostroveni.Viaţa şi contactele şi Alevin, se produce o scurtcircuitare premeditată a lumii, care permite surprinderea într-o impresionantă panoramă post-apocaliptică de tip ready-made a lumii globalizate, atât de bine scanată în aglomerarea propriilor reziduuri. Totul arată ca după un purgatoriu planetar, în care se mai resimt puternicele contracţii eschatologice ale lumii post-tehnologice. Avantajul acestei poetici radicale, cu o puternică deplasare de accent pe tranzitivitate, este că denunţă hibridizarea monstruoasă a realului, cu acei „zombies” şi „lipitorile” lui „dialectice”: „Să nu mai vrei/ să nu poţi/să vrăjeşti/ Scrie de-acum/poezie/ dur/ primitiv/ poem social/ Silex/ în cloaca/ multiplă/ înfigi//Răscolindu-i/ maţele/ sîngele/ fecalele/ spaima”. În asemenea context, motocicleta, un adevărat reper iconic al nonconformismului, devine opţiunea pentru reprezentarea unei nomadităţi reacţionare, care împiedică aderenţa la lumea ticsită de mutanţi nonidentitari, dar şi cantonarea în limitele formulei pur confesive. Anacronică, fetiş „de lemn” din perspectivă post-apocaliptică, ea măcar rămâne perfect recognoscibilă în contextul schizoid al simulacrelor şi al combinărilor de tot soiul, al perverselor încrucişări politice, genetice, industriale, etnice, etice şi culturale: „privirile Chriştilor/ cu alură de Rambo”, „tinichigiu afro/asiatic incert”, „european self-distructiv”, „romchinezi/ chinezoaice de Prahova/în colanţi leopard/ adolescent senect/ activînd foamea”, „roşii wolteneşti”, „castraveţi plastifiaţi”, „refugiat irakian/ devorat de mistere”. Ipostaza de rider permite o colonizare vizuală din mers, neinvazivă (opusă colonialismului atroce din Congo de la începutul sec. XX) şi conferă legitimitate poetică zonelor periferice ale unui imaginar distopic, desenate de „arhipelaguri şi mlaştini hi-fi”, „smârcuri obeze” sau „suburbiile trash”. Poemele se înscriu într-un câmp discursiv a cărui tensiune este generată, pe de o parte, de realul care se ocultează galopant cu bitum, moloz, beton şi membranele cyber ale Hidrei sau Morpho-Electrei, iar pe de alta, de acţiunea de demistificare a poeziei, care militează pentru umanitate, adevăr şi frumuseţea disidentă, crudă, dureroasă, sălbatică a tot ceea ce a reuşit să scape globalizării şi exotismului, aşa cum este cazul oamenilor Toda, „ultimii anarhi”: „O mie de ani/de albit conturile/de lustruit arcadele/bicepşii/statuile/ treptele şi mînerele/ cultura/ dantura/ dialectul ca o boală de gît/ şi o abia strunită/ melancolie suicidară//Pentru că ei au mutilat/ pe cîteva continente/ triburi de-o frumuseţe/ umilitoare/ în palate şi/ în pivniţe şi în lagăre/ Au extras magenta / Coborîrii de pe cruce/ sîngele negru/ mai albastru/ ca al regelui Leopold”.
de pe copertă maniera lui grafică foarte fină şi suplă. Trecând de la una la alta, poemul îmi aduce aminte de una dintre melodiile lui Leonard Cohen, în care se cântă aceeaşi atingere sublimă cu mintea: And you touch her perfect body with your mind…
se rezistă prin cultură
din punct de vedere moral, cel puţin, între ieri şi azi, între acum zece ani şi prezent nu a intervenit nimic esenţial. Asta explică de ce Perjovschi este un artist atât de prizat la realitate, de combativ la adresa imposturii şi de consecvent cu propriile concepţii despre rolul adevărat, activ al artei. De fapt, este un analist mult mai lucid, mai ironic şi mai inventiv decât cei cu patalama şi discursuri aride, pe care îi vezi toată ziua la televizor. Nimic nu îi scapă atenţiei: „integrarea” în Europa, terorismul, fenomenul mediatic, capitalismul sălbatic, Roşia Montana, comunismul, instituţia securităţii, consumismul, criza valorilor, revoluţia, pe care le surprinde în formule de multe ori aforistice şi în desene cu poantă sclipitoare, dar amară. De exemplu, problema integrării este abordată printr-o siluetă care cade la pământ, lovită de o stea desprinsă din cercul ” magic”, emblema Uniunii Europene.
Recent, am terminat de citit o carte . De fapt, nu aş numi-o carte . Este o confesiune, un document care ar trebui să fie parcurs de toţi, dar, mai ales, de cei care vor să ştie nu doar despre viaţa celor care au fost deţinuţi ai tenebroaselor închisori comuniste, ci şi despre cei care îi aşteptau afară, cu sufletele îndoite, dar, totuşi sperând că lucrurile nu vor putea fi mai rele sau nu vor mai continua…din păcate, au continuat timp de 45 de ani….ani lungi, dureroşi pentru cei care au luat parte la ororile regimului comunist, direct sau indirect . Pentru că suferinţa acestora nu s-a raportat strict la ei, ci şi la cei apropiaţi lor . Deci a fost o suferinţă dublă !
asta emană poemele din Dactilografa de noapte (Casa de Pariuri Literare, 2010), reeditare a volumului din 1996. Era firesc ca şi simţul claustrării să se ascută la maximum, căci fiecare vitrină adaugă -sau confirmă- încă un perete neştiut la acvariul existenţei noastre, care acum, retrospectiv, poate fi văzut în ansamblu, fără a i se contesta nicio clipă frumuseţea. Şi totuşi, ceea ce surprinde la Nora Iuga nu este neapărat prizonieratul, revolta (pirografică, în cazul Angelei Marinescu, fascinată de explozia din Zabriskie Point), nici abandonul sau resemnarea, ci uşurinţa cu care îşi consolidează interioritatea. Încărcătura imensă a amintirilor este tractată din beznă în spaţiul recognoscibilului, al memoriei, neafectat de „urâţenia creierului”. Eul se remontează tot timpul, umbrela evazată a fiinţei lui găseşte spiţe de rezervă, de autosusţinere în propriul trecut. Cu ajutorul lor se fixează punctele de fugă în realul ameninţat de spectrul inevitabil al sfârşitului lent (ca o Veneţie scufundându-se în splendoarea propriilor ape) graţie cărora fluxul confesiv îşi dă sieşi o consistenţă aproape tridimensională. Liniile converg şi diverg spontan în aceeaşi imagine, pentru că pe poetă nu o interesează delimitarea între ceea ce a fost, între tinereţea definitiv pierdută, şi ceea ce a mai rămas, ci tocmai suprapunerea, porţiunile intersectate, aglomerarea solidară de detalii şi imagini, cam aşa cum puii fragili de găină se înghesuie unii în alţii pentru a putea supravieţui. Vedem imagini juxtapuse ale eului la diferite vârste făcând front comun în faţa disoluţiei pe care riscă să o instituie uitarea, adevăratul infern al oricărei fiinţe cu adevărat vii. Prin poezie se poate coagula, deci, această frumoasă disidenţă a memoriei, cu atât mai mult cu cât „bătrâna ridicolă” îşi probează extraordinara acuitate vizuală, susţinută de ironie şi autoironie, dar se şi dezice de imaginea celor care au substituit propria viaţă cu un surogat, cu o „lume în loc de lume”: „abia mai târziu am aflat/ că se poate minţi din lipsă de întâmplări/ mă gîndesc la bătrânii domni/ care merg încet/ şi nu ajung niciodată/la umbrele lor tremurătoare/ ca perdelele în ceainărie/ mă gîndesc la întîlnirile pierdute/ şi înlocuite cum te-ai trezi/ într-o veneţie scufundată/ şi ai vedea magii venind din răsărit/ şi după aceea/ suspendarea dreptului la vorbitor/ cînd iese la lumină lumea paralelă/ lumea în loc de lume/ cea în care nu se ascultă/ şi nu se bate din palme„.
Insemnari din subterana 