Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘Ovidiu Nimigean’

Vei izbucni în limba mea ciudată

Ce i-a rostit pe da şi nu deodată?  (Ovidiu Nimigean)

jorge-mayetartist: Jorge Mayet

Anunțuri

Read Full Post »

În ultima vreme, am parte de o poezie care redescoperă realul fără emfază narcisistă (unde mai pui că revelaţia autoscopică avea loc, uneori, chiar în roşul instabil al menstrei). Citind postoi parovoz. confesiunile dogmatistei (Charmides Ninpress, 2009), mi-au reţinut atenţia cele două analogonuri ale eului poetic: stânca şi trenul. Unul static, reflexiv („stânca din mijlocul camerei sunt eu”), altul dinamic, tranzitiv, cu forţa rectilinie a denotaţiei. Numai că titlul volumului Postoi parovoz , ca şi cel al primului ciclu de poeme, atrage atenţia tocmai prin deturnarea trenului ca vector de forţă semantică de la „indeterminarea flotantă”: Postoi parovoz (Stai, trenule). Una peste alta, trenul cu pricina îmi aduce aminte de cel al lui Ioan Groşan; nici acesta nu staţionează niciodată în gară, iar eforturile protagonistului (i-am uitat numele!) se concentrează, fizic şi nu numai, pe oprirea lui. Mai mult decât atât: când în sfârşit opreşte, un straniu miros de trandafiri  marchează saltul definitiv din banalitate în miezul ficţional al povestirii.

Revin la Moni Stănilă: şi în poezia ei se caută acele „halte” care înscriu, de fapt, potenţialul revelatoriu al fiinţei umane. În aceste zone, limbajul devine mult mai greu, mai încărcat de semnificaţie iar eul câştigă, în chiar proprii ochi, consistenţă, ceea ce îl face mai uşor reperabil în zonele neutre ale existenţei: “doar geanta pe care o târâi după mine/ mă ajută să nu mă pierd/ printre pietonii oraşului” (mănuşa); “îmi amintesc gustul ploii/ imediat după oprirea trenului/ totul e atât de atent de calm/ de parcă ar exista o luciditate/ în încordarea noastră” (dimineaţa cu tine); „mă dezleg de sacii recunoştinţei” (dezlegări). Dacă tot se zice că un poet îl explică pe altul, am găsit un pasaj extrem de asemănător, luat din Rădăcina de bucsau a lui Ovidiu Nimigean:

Mi-am instalat materialitatea cu o anumită sfială şi aş păstra-o cît mai mult în inerţia ei. Ca pe un bagaj.

sau:

Singurul reper (dar tocmai pe acela mă strădui să-l eludez), rămîne materialitatea propriu-zisă a trupului şi a obiectelor din preajmă. Mai departe începe tărâmul ameninţător al reţelei din care nu fac parte decît ca absenţă, cu idolii ei simbolici mai contondenţi decît funcţionarii în carne şi oase care-i reprezintă şi cu legile ei necruţătoare.


Chiar şi atunci când exerciţiul autoscopic scoate la lumină ipostaza reificată a eului (cea de „dosar nerăsfoit”, de exemplu), acesta rămâne tot timpul serios, pe un fundal constant al liniştii şi al nopţii, în care pândirea prin limbaj a inefabilului pare posibilă: „am săpat lângă părul din spatele grădinii/ şi am aşteptat ploaia/ ca să umple gropniţa cu apă dulce/ /portocalele de pe masă sunt sferele/ care ne fac fericiţi anul ăsta/ – colorate imperfecte – / taie-le în bucăţi egale/ fericirea de azi e ultima raţie/ /mâine o să ne batem pe umăr/ şi o să ne spunem/ca în oricare altă zi gata prânzul/ şi în tăcere părăsesc încăperea/ / ar trebui să rămână aşa – de fiecare/ dată/ ar trebui să ne hotărâm/ întâlnirile pe străzi/ mâinile tale îmi opresc respiraţia/ degetele mele îţi caută vena/ /la masa din târgu jiu o să ne spunem/ ultimele cuvinte” (cântec). De multe ori ai impresia că citeşti micropoeme juxtapuse în spaţiul unuia singur, care ar fi putut deveni veritabile haikuuri prin discreţia tensiunii dintre material şi spiritual, anterioară marilor revelaţii: “mirosul din apropiere anunţă/ ciorba mulţimilor înghesuite-n cantină”; „privirea noastră e mai largă/ vedem totul şi simţim puţin”; „ca două ciocănele frica ne bate în spate/ ne înghite pădurea”; “în patul meu doarme un bărbat cu faţa la perete/ inutil ca o culoare în noapte”; „la masa din tîrgu jiu o să ne spunem/ ultimele cuvinte.”

Poemele mi-au adus în prim-plan o fiinţă extrem de atentă la ritmuri, ecouri sau timbruri greu reperabile, aşa cum sunt paşii enigmatici  sau chemările ancestrale ale cocoşilor profetici. Încordarea auditivă are loc, în mod paradoxal, cu mâna aşezată pe o carte, ceea ce face ca poeticul să se înscrie în dialectica rostirii şi a scrierii, a abstractului şi a concretului: „în oraşul ăsta/ pe strada Frunzei/ aud un cocoş cu ţipăt puternic/ mâinile mele înţepenesc pe carte” (strigătul cocoşului); „ţin cartea închisă pe genunchi/ e ca un mers de-a lungul meselor la beţie” (mănuşa). Această sete de semne răzbate până şi în momente dintre cele mai prozaice: “mâine îmi voi deschide telefonul şi mailul /aşteptând să se întâmple ceva” (să spui o poveste); „desenul fumului e singura mişcare/ ondulată în îngrămădirea/ de aici/ la umbră  – gheaţa/ la soare – viaţa şi iarba” (piesă nordică). Scrisul însuşi tinde să recupereze mult din solemnitatea sa ontică, realizându-se în taină („pe ascuns”)  ca atribut al celor aleşi, ca o intimitate cu metafizicul .

Spre deosebire de douămiişti mult mai vizuali, care compensează de multe ori viziunea cu tele-viziunea, Moni Stănilă mizează pe interioritate cu atât mai mult cu cât urechea a fost dintotdeauna, pentru om, mediatoarea adevărurilor fundamentale. Cu divinitatea s-a comunicat direct prin auz, iar poeta ştie acest lucru graţie studiilor teologice pe care le-a urmat: “mi-am dat seama că în buricele degetelor/senzorii lucrează mai repede/că oamenii sunt decorativi/ şi niciodată n-o să spui/ că privirea electrocutează” (să spui o poveste); „astăzi – în momentul cel mai adânc/ din noapte – strivesc sita ferestrei/ înaintea ochilor văd Karsul înzăpezit”.


În ciuda liniştii „de stâncă”, eul feminin nu accede decât intermitent la fondul metafizic al existenţei, precipitat la nivelul expresiei poetice în termeni vagi, eufemistici precum cineva sau ceva (“toată munca nefăcută din jur /aşteptând eu însămi ca să înceapă cineva– să mă pună în ordine”); îl presimte în spatele dihotomiilor niciodată anulate de actul univoc al alegerii. Totul se suspendă într-o aşteptare cu iz hieratic, de spiritualitate slavă şi iconografie bizantină, în care gesturile cele mai familiare se consumă catabazic, cu minimum de energie sau de referent exterior, aproape ritualic. Acest <aproape> confirmă relativismul disjunctiv profund al realului: “s-ar putea să mai stau pe banca asta/ sub castanii furioşi/ sau s-ar putea să mă întorc//s-ar putea să urc spre Siberia/ nici o piedică nu mă mai poate opri/ prin mine/ furia trece încărcată de câmpuri magnetice/ nimeni nu mă poate convinge/ am să despic în două drumurile/ ca să alăptez puiul de leu” (sub castani). O stranie indeterminare face ca până şi limbajul să penduleze între o subiectivitate domoală (persoana I) şi regimul impersonal al unor adevăruri mai degrabă presimţite decît simţite. De multe ori, momentele de intimitate sunt proiectate pe o peliculă exterioară: „dă-mi mîna şi hai să ne privim ca-n filme/ e cazul să fim mai serioşi.” Chiar şi atunci când are acces la fondul adânc al lucrurilor, eului îi lipseşte codul mistic de descifrare. E ca şi cum s-ar afla în faţa unei ecografii: o vede foarte bine, dar nu o poate interpreta sau traduce, motiv pentru care preferă să o menţină în zona inefabilului pentru a nu-i afecta integralitatea.

Moni Stănilă recurge la un fel de autoiniţiere prin cenzurarea câmpului vizual, prin evitarea  corpului grafic al cuvintelor din dorinţa de a le restitui fiinţa sonoră iniţială. Ea pare să îşi asume ipostaza unui Pann feminin din convingerea că esenţa Logosului este eminamente orală; el poartă amprenta inimitabilă a Tatălui. Tiparul este un fel de rigor mortis a rostirii (Derrida vorbeşte în a sa Farmacie a lui Platon de „rigiditatea cadaverică a semnului scris”). De altfel, privirea solicitată de semnul scris impune totdeauna o minimă şi inevitabilă distanţă între subiect şi obiect, însă aceasta poate fi compensată prin redescoperirea tactilităţii, a cuvântului viu, în starea lui de physis: “mi-am dat seama că în buricele degetelor/senzorii lucrează mai repede/că oamenii sunt decorativi/ şi niciodată n-o să spui/ că privirea electrocutează” (să spui o poveste). Măcar tactilitatea oferă iluzia contiguităţii cu fondul adânc al lucrurilor- şi aici îl las iarăşi pe Ovidiu Nimigean:

Mă furnică vîrfurile degetelor , ca şi cum aş mai avea puţin, cîţiva microni, pînă la atingerea realităţii invizibile a adevărului însuşi. (Într-adevăr, miza romanului este spiritualistă, nu mizerabilistă, însă despre asta o să spun câte ceva altă dată.)

Imagini: Marko Ivan Rupnik (n. 1954, teolog şi artist sloven renumit pentru mozaicurile sale realizate prin respectarea vechilor reguli de compoziţie a iconografiei), la care Moni Stănilă face referire într-unul dintre poeme.

Read Full Post »

Am o mare slăbiciune pentru Ovidiu Nimigean. Ştie să acopere toată scara formelor SSI0017969_P[1]de expresie poetică, de la baza treptei injurioase la un logos sublimat. Îmi place mai ales faptul că poezia lui este extrem de virilă în sensul în care în orice  poezie „arde flacăra unui protest”. O. Nimigean are  forţa aceea  de dezavuare a experimentalismului cu pretenţii de avangardă, a imposturii, a pseudopoeziei  prin care,  de multe ori, subiectivitatea se contraface în pasta rugoasă a unui limbaj fosilizat. De aceea, o poezie nereuşită nu poate fi decât rezultatul unei şarlatanii, a unei încercări de „împerechere” total neinspirată care trebuie pusă la zid, exact ca în scurtul poem de mai jos.

Ovidiu Nimigean, cartea împerecherilor inutile

caşalotul cu norul sepiei giganticekapusta janusz

mastodontul cu prinţesa din pădurea adormită

maşina de cusut cu umbrela

speedy gonzales cu poponeaţa lui speedy gonzales

umberto eco cu ion dodu bălan

poporul român cu mihai eminescu

platourile roraima cu salata de boeuf

muntele măslinilor cu ewing oil company

gândacul de colorado cu isus hristos

alfa cu omega

yin cu yin

yang cu yang

yin cu yang

scuipatul lui dumnezeu cu ţărâna ş.a.m.d.

grafică: Janusz Kapusta

postat de Teodora Coman

Read Full Post »

… şi încă şi în proză! Noi nu am abordat până acum pds şi nici nu ştim  dacă ne vom face un obicei constant din asta, dar un comentariu năstruşnic şi sincer din partea cititorului dudul zum – aproape o invitaţie, cu prea puţină perdea pentru a mai putea fi ignorată – ne-a făcut să ne mai gândim. Criza e o temă care ne-a cam gâdilat şi, să o spunem cinstit, i-am căzut în cele din urmă în mreje. Ne-am gândit serios la câţiva poeţi, după care ne-am decis asupra lui Ovidiu Nimigean, cel care denunţă  “îmbucătăţirea sadică a poeziei”, care ştie să fie purtător de logos şi de bios prin membrana comună şi intensă a epidermei-palimpsest, de la notele fruste la cele sublim-implozive ale acelui “numenal-frumos”, în care orice cuib de viespe gol numit inimă poate fi resuscitat până la acuitatea unei răni. O poezie atât de organică, încât imaginile cele mai autentice nu se produc în afară, ci de-a dreptul în sânge, în camera lui obscură, faţă de care spaţiul fotografului cu aceeaşi luminozitate roşie-halucinantă pare o simplă imitaţie.  “Fulgerările” poetice, suave ca fosforul,  se ivesc înăuntru, pe pragul întunericului de carne a eului: melancoliile devin Paul Kleeluminiscente, privirea ” scapără hieroglife”, “ovarele ard ca doi ochi de pisică” iar lumina însăşi are un tipar  clarobscur, cu “pete de hienă”. Însă, până la asemenea revelaţii, drumul poeziei e anevoios, trece prin ziceri, preziceri şi deziceri deopotrivă, prin angoasele şi spasmele limbajului moştenit de la ceilalţi, prin repulsia faţă de impostură şi de artificios. Inevitabil, orice creaţie începe prin “anxietatea influenţei”, adică prin teama apriorică, adâncă – dar şi constructivă – de epigonism.

 

Ovidiu Nimigean: Foarte întortocheat, foarte greoi…(vol. nicolina blues, Cartea românească, 2007)

 

Foarte întortocheat, foarte greoi, cu o grafie de elev de clasa I, abia trecut prin liniuţe, cerculeţe şi bastonaşe. Un scris căzut pe gânduri, apoi scos din minţi, mâzgăleala neputincioasă a unuia care chiar vrea să spună ceva. Să-ţi spună ceva.

(Uneori simt că aş putea, în smerenie, să îmi tai, neclintit, calea prin oniria fără de sfârşit a imaginarului, anihilând locurile comune, ideile primite, fantasmele monstruos ridicate din viscere, odihna înşelătoare a falselor iluminări, fericirea stearpă a extazelor tributare ispitei.)

Un spaţiu care dizolvă cuvintele. Care le încearcă. Mâncate de rugini şi acizi -carcasele câtorva.”Dumnezeu” , de pildă, fumegând ca într-o baie de otrăvuri. În unele nopţi aproape descompus, aproape duhnind. În altele-aproape strălucitor, ca o ramură de corali. Ca o eflorescenţă de cristale de stâncă. Sau ca o sferă fragilă de heliodor. Ce mai rămâne aici de scris ? E poate normal să desenez, din reflex, liniuţe, cerculeţe, bastonaşe.

Dar eu vreau să vorbesc astăzi cu tine. Ţie aş dori să-ţi întind ramura de corali(…).Însă în chiar acelaşi timp-oare “timp” se cuvine să numesc durata vidă a respiraţiei mele ?- eu fac liniuţe, cerculeţe şi bastonaşe.

postat de Teodora Coman

Read Full Post »