Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘Ioana Pârvulescu’

„Secolul 19 este o altã planetã . Îţi trebuie un anume spirit de aventurã ca sã te întorci acolo, asumându-ţi riscul de a trãi, zi de zi, exact ca oamenii vremii, de a te obişnui cu felul lor energic de a fi (…), cu scrisorile lor enorme şi cu felul atât de direct în care ţi se adreseazã chiar ţie, cititorule.

In-intimitatea-secolului-19Aşa îşi începe Ioana Pârvulescu periplul ei literar în intimitatea secolului 19, mai exact în a doua jumãtate a acestui secol, îndeosebi în perioada de dupã 1866, dupã venirea regelui Carol I la tron . Am descoperit aceastã carte cãutând, de fapt, sã citesc altceva, dar tot de Ioana Pârvulescu, şi anume, Întoarcere în secolul 21 . Dar cum te poţi întoarce în secolul 21 dacã nu ai de unde sã te întorci, dacã nu ai parcurs trecerea fireascã a timpului ? Poate pãrea un mecanism de alegere a unei cãrţi destul de ciudat, însã pentru a putea cunoaşte prezentul, pentru a te putea întoarce în el, trebuie neapãrat sã vizitezi, cu ochii minţii şi ai sufletului, trecutul . Pentru cã, în fond, trecutul ne defineşte pe noi şi tot trecutul defineşte şi înlesneşte prezentul secolului 21 .

Ioana Pârvulescu te introduce, prin scriitura sa, într-o lume de mult apusã, o lume parcã necunoscutã, dar  în care viaţa era trãitã altfel, în care oamenii aşteptau şi se mirau la apariţia fiecãrei invenţii, cum ar fi becul lui Edison sau telefonul lui Graham Bell, trãiau fiecare zi într-un ritm lent, dar totuşi alert, încercau sã fie în pas cu tot ceea ce se întâmplã . România secolului 19 a fost o Românie a progresului, a dezvoltãrii sale fireşti, a oamenilor care, impulsionaţi istoric de unirea lui Cuza de la 1859, visau şi aşteptau reîntregirea tuturor teritoriilor româneşti .

Pe vremea când Bucureştiul era „Micul Paris”, pe vremea când tot acel Bucureşti se pregãtea sã-şi întâmpine noul domnitor, când „cãsãtoria era mai importantã decât dragostea”, oamenii încercau sã-şi însuşeascã un stil de viaţã mai occidental, sã fie cât se poate de receptivi la nou şi sã priveascã viaţa mondenã ca fãcând parte din cotidianul secolului în care trãiesc . Pânã şi Chiriţa de la Iaşi a lui Alecsandri, dupã cum menţioneazã scriitoarea, avea viaţã mondenã . Sã nu fii cunoscut în cercurile sociale ale vremii era un lucru la fel de grav, poate, ca exilul, cel puţin pentru mai marii societãţii secolului 19 .

De asemenea, secolul 19 a dat nişte oameni excepţionali, care au reuşit sã îşi punã amprenta pe ceea ce au fãcut şi sã lase posteritãţii şansa de a se bucura de realizãrile lor : Carol Davila, care a pus bazele învãţãmântului medical, Spiru Haret (independent de ceea ce se petrece în zilele noastre!), reformator al învãţãmântului românesc, Creangã, Eminescu şi Alecsandri, ale cãror opere încã mai dãinuie, iar lista ar mai putea continua cu Nicolae Bãlcescu, Titu Maiorescu, Caragiale, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Matei Milo şi alţii, nu mai puţin importanţi, dar aş risca sã ma întind prea mult cu înşiruirea unor personalitãti despre care sunt sigur cã aţi auzit .

Însã, în pofida tuturor lucrurilor pozitive aduse de secolul progresului, ştiinţa a evoluat mai lent în domeniul medicinii . Epidemiile frecvente care au cuprins România au fãcut nenumãrate victime, iar copiii erau într-un pericol permanent de moarte pânã la vârsta la care corpul lor reuşea sã-şi dezvolte un sistem imunitar puternic . Moartea nu a ocolit nici copiii personalitãţilor vremii : regina Elisabeta a pierdut-o la vârsta de 4 ani pe Principesa Maria, iar Bogdan Petriceicu Hasdeu, pe Iulia, o tânãrã precoce din punct de vedere intelectual, care avea doar 17 ani .

Întreaga carte este o prezentare cât se poate de fireascã a ceea ce a însemnat secolul 19 pentru România, a oamenilor care îşi trãiau viaţa cu tot cu grijiile zilnice, dar mereu bucurându-se de fiecare zi . Putem spune cã idealismul se îmbinã perfect cu realitatea vremii şi ne îndeamnã sã ne întoarcem privirea spre trecut, spre una dintre perioadele cele mai benefice pentru România, raportându-ne la el nu doar din punct de vedere istoric, ci şi sufletesc, moral şi, poate, raţional .

Ioana Pârvulescu, În intimitatea secolului 19, Editura Humanitas,  2005

Postat de Vladimir Barbu

Anunțuri

Read Full Post »

miticiÎmi pare rău că am citit abia acum această cărţulie apărută în 2007 . Este uimitor cât de limpede şi de frumos poate fi schiţat universul caragialesc, în pagini relativ puţine,  într-un limbaj pe măsura tuturor, familiar şi cald, de un umor discret, astfel încât e imposibil să nu te  atragă de la bun început. Fără introduceri inutile, fără emfaza intenţiilor mari sau a  metodelor experte de abordare. Un eseu -fluviu mai degrabă decât un studiu restrictiv. Se intră direct  şi natural în pâine, cum  se zice. Ioana Pârvulescu ştie să traseze cu precizie şi fineţe acele linii  esenţiale  care stau la baza construcţiei unui tablou social, adică un spaţiu citadin pestriţ, plin ochi de funcţionari mărunţi, politicieni versaţi, dame cochete, mame ratate şi copii răsfăţaţi, cu  toţii multiplicări ale aceluiaşi model: Mitică.  Aglomerarea asta de oameni trădează, bineînţeles, marea fobie a lui Caragiale: teama de singurătate, de izolare, de reflecţie. De aceea, personajele îşi topesc amprenta în spaţii publice (berării, prăvălii, tramvai, tramcar, străzi, uliţe de mahala) sau în tot soiul de vizite de complezenţă.

Odată stabilit ansamblul tabloului, se trece la detalii, la nucleele relevante pentru lumea lui Caragiale -cosmologie literară raportată tot la cifra şapte!- şi, implicit, pentru stilul său inconfundabil. Amintesc doar trei dintre ele: moftul, comédia şi gazeta, fiecare tratat succint în capitol distinct. Bineînţeles că primul element de bază pentru popularea acestei lumi, pusă sub semnul râsului şi al jumătăţilor de măsură, este Mitică însuşi, nume generic pentru un personaj atât de cunoscut, dar în mod paradoxal inconsistent,  fără individualitate, urmărit în permanenţă de o dedublare a sa, astfel încât nu mai ştii care este originalul şi care copia: Ghiţă Niţescu şi Niţă Ghiţescu, George Marinescu şi Marin Georgescu. Cum reuşeşte acest Mitică, tipul omului obişnuit, superficial, să supravieţuiască, totuşi, în galeria personajelor literare complexe? Tot prin paradox. Prin existenţa lui periferică, prin… spectrul său, prin umbră. Aş zice că în maniera picturilor lui Chirico, în care prezenţa reală este a umbrei, nu a purtătorului ei, de multe ori invizibil. “Îl zărim pretutindeni în lumea de azi, deşi nu e decât un ecou din cosmosul literar.”.

Familia şi societatea suferă şi ele de aceeaşi inconsistenţă. Copilul ingenuu, tatăl ca stâlp al familiei şi tinereţea avântată, presupus reformatoare nu sunt altceva decât pseudomituri urbane care se topesc rapid sub privirea rece a autorului, observator al lumii din loja obiectivităţii,  a detaşării ironice.toulouse lautrec, la loge  La nivel macrosocial, tinerii nu au nicio însemnătate, este o lume creată după model gerontocratic, în care experienţa îndelungată a compromisurilor morale şi politice, a potlogăriilor de tot soiul impune modelul alianţei din interes, al amiciţiei călduţe şi confortabile.

O altă caracteristică a lumii superficiale a lui Mitică, surprinsă în capitolul Lumea ca o gazetă este efemerida, evenimentul trecător, înscris în senzaţional. “Orizontul filozofic al bărbaţilor din lumea lui Caragiale este marginea filei de gazetă, de aici specificul lor: preocuparea pentru imediat.” Tot ceea ce discută personajele sunt ştiri, evenimente de mâna a doua iar spaţiul privat -acel între patru ochi- este împins cu forţa în arena indiscretă a spaţiului public -în ochii tuturor- prin colportare şi  trâmbiţare melodramatică.

Ultimul capitol, Tatăl şi fiii, pune faţă în faţă cele două universuri: caragialesc şi matein. Deşi par total opuse, ele se completează dialectic precum ziua şi noaptea. În timp ce caragialescul este diurn, zgomotos, carnavalesc, familiar, public, umplut de indivizi mediocri, stilul matein reprezintă o contrazicere a stilului tatălui: nocturn, cu impulsiuni demonice, cu luciuri decrepite şi personaje misterioase, bântuind periferic unghere ascunse atât ale oraşului, cât şi ale propriului destin.

Îmi place extraordinar de mult că autoarea rezistă tentaţiei de a face  paradă de erudiţie, de note de subsol, de liste bibliografice interminabile doar pentru a arăta că e un specialist cu acte în regulă. Felul în care s-a epurat fraza,  transparenţa conciziei şi a exprimării axiomatice dovedesc rafinamentul autentic, adică un obicei  de a întoarce subtil cuvintele din condei intrat de mult în sânge. Spre deosebire de alţii, care se laudă cu volumele lor rare, frumos legate, ediţii princeps  sau colecţii rare, Ioana Pârvulescu m-a cucerit definitiv prin volumul său de Caragiale ferfeniţit,  mai întotdeauna la purtător, plin de însemnările personale care au ajutat-o să îşi ordoneze materialul pentru această scurtă proză eseistică, o frumoasă „comedie umană” esenţializată, stilizată, în format de buzunar, care te lămureşte şi te lecuieşte de toate clişeele tembele  dobândite de-a valma în şcoală.

At the Moulin Rouge-Art institute of Chicago

N: De la început m-am gândit că Toulouse Lautrec este ilustratorul perfect pentru Caragiale. Atmosfera de sfârşit de secol XIX este surprinsă foarte bine de părintele afişului modern. Dimensiunea carnavalescă din tabloul „Moulin Rouge” bate la ochi prin detaliul din prim-plan al chipului femeii, expus unei  lumini brutale,verzui, acidă ca ironia dizolvantă a scriitorului,  proiectată foarte atipic pentru vremea aceea, de jos în sus, întocmai ca spoturile de astăzi montate în podea. Aerul neverosimil al figurii pline de fard şi pudră, masca cel mai uşor aplicabilă şi retuşabilă, este apanajul identităţii contrafăcute, clandestine, asumată prin convenţia lumii ca teatru. Între spaţiul plastic şi cel real, al privitorului există o graniţă foarte fragilă (exact ca între lumea lui Caragiale, extrem de actuală, şi lumea noastră), o continuitate asigurată de statutul pasager al femeii care  pare a ieşi din spaţiul public pictat pentru a-şi prelungi viaţa în afara tabloului, în existenţa noastră de multe ori la fel de superfluă.

postat de Teodora Coman

Read Full Post »

Ioana ParvulescuAlex Stefanescu

Joi, 21 mai, ora 17,

Librãria Humanitas din Sibiu va  fi gazda unui dublu eveniment. Şi asta nu doar pentru că seria întâlnirilor intitulate „De vorbă cu … ” este asociată cu o lansare de carte.  De această dată, avem parte de doi invitaţi: Ioana Pârvulescu şi Alex Ştefănescu, fiecare dintre ei cu câte o carte nou-nouţă, lansată, în premieră, la Sibiu: Întoarcere în secolul 21, respectiv Cum te poţi rata ca scriitor. Câteva metode sigure. Două sute cincizeci de cărţi proaste


“Deşi e viaţa mea aici, nu cred că există vreo pagină care să-mi aparţină numai mie. Suntem cu toţii în ea. Cumva, cartea aceasta seamănă cu secolul în care s-a născut: e plină de nelinişte, deşi n-a uitat încă de tot să râdă.” – Ioana Pârvulescu despre noua sa carte Întoarcere în secolul 21

“În momentul în care m-am hotărât să scriu o carte (bună) despre cărţile proaste care invadează librăriile, m-am gândiţ bineînţeles, şi la un titlu. La Editura Humanitas m-am prezentat cu titlul Două sute cincizeci de cărţi proaste. Gabriel Liiceanu, în al cărui fel de a fi gravitatea se asociază cu spiritul ludic, mi-a propus un subtitlu parodic-ceremonios, de tratat filozofic: Câteva metode sigure de a te rata ca scriitor. Ulterior, Lidia Bodea a revizuiţ cu o delicată fermitate, ansamblul titlu-subtitlu, şi a ajuns şi la o nouă formulă: un titlu plus două subtitluri. Am îmbrăţişat-o imediat (formula) şi am scris cu voluptate pe pagina de gardă:  Cum te poţi rata ca scriitor.  Câteva metode sigure .Două sute cincizeci de cărţi proaste” – Alex Ştefănescu

Read Full Post »