Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Noiembrie 2011

Iată-mă-s, dar nu cu sănioara, cum vrea iarna smintită de afară, ci cu dirijabilul ăsta poetic în formă de peştişor. Titlul antologiei este inspirat de poemul altui sibian, Dan Herciu.  🙂

Read Full Post »

Deranjul de la Săvîrşin

Am plecat la Săvîrşin cu ideea de a sta mai mult pe tuşă, dar m-am trezit jonglând cu apropierea şi depărtarea ca un fotograf care fuge din când în când din spatele  trepiedului pentru că nu se poate abţine să nu vrea să facă şi el parte din peisajul cu scriitori. Sau, mai rău, să facă pe voyeurul. În orice caz, un lucru mi-a devenit din ce în ce mai limpede: deranjul nu era neapărat boema inclusă în program, ci ceva mult mai discret, care se arăta doar unui ochi versat, atent, de pildă, la dinamica zig-zagurilor desenate de chiştoacele abandonate pe farfurioară, la rotocoalele de fum sau la viespea răzleaţă dând târcoale  unuia dintre pachetele de ţigări…în fine, la toate acele detalii care mlădiază aerul aparent de neclintit şi prea adesea e numit, impropriu, natură moartă. Mă simţeam posesoarea unei jumătăţi de binoclu din acela cu mărire fixă, bun mai mult  pentru astronomie decât pentru pământ. Ba la un moment dat chiar începuse să-mi fie teamă că voi pierde contactul cu “faţa locului” pentru că atenţia mi-a fost distrasă de o conjunctură astrală de zile mari. Nu exagerez când spun că, de la Săvârşin, întreg universul s-a văzut altfel: în timp ce lumile galactice ale lui Ştefan Manasia se surpau pe îndelete cu “sfârleaza murdară” a Casiopeei şi “asteroizii cât un molar”, un poem închis ermetic de V. Leac într-o capsulă spaţială, alături de doi-trei cosmonauţi, plutea intact, ridicat în slăvi la propriu, fără să se sinchisească de fundalul post-apocaliptic….Unde mai pui că, de la înălţimea  taberei cosmice a poemului ideal, se puteau zări şi câteva dintre reperele în miniatură ale celei de jos: şoseaua naţională, precisă şi dură ca o incizie de cezariană pe abdomenul comunei, dreptunghiul decupat de terenul de fotbal, părţi din castelul regal, camuflat de vegetaţie, hotelul cu patru etaje, gara şi, bineînţeles, două puncte mobile pe şoseaua spre Arad: Opelul lui V.Leac, gonind către locul promis de pescuit, şi broscuţa argintie a Liei Faur,  în care “excursioniştii”  îşi consumau tripul cu cealaltă jumătate de binoclu, pasată  fără încetare de la un ochi la altul.

              De îndată ce am coborât  în liniştea de amiază a gării, m-am aşezat ca Forrest Gump şi am aşteptat cu urechile ciulite apropierea lui V. Leac, despre care auzisem atâtea. Relaţia mea cu Săvârşinul a început cumva spate în spate… poate de asta nu e de mirare că primul meu cadru nu a fost prea reuşit, doar nimerisem printre ceilalţi invitaţi ca un deranj în timpul mesei de prânz. Am ocupat loc într-unul dintre intervalele moarte ale discuţiei, bine tolerat de “chineza furculiţelor” (expresie dragă lui Ştefan Manasia), acoperit ulterior de butadele lui Miki Vieru. În capul mesei, între Cosmina Moroşan şi Lavinia Branişte, mă uitam spre celălalt capăt, unde se zăreau two gentle giants, Andrei Dósa şi Bogdan Coşa, perfect asortaţi după înălţime şi rima numelor lor. Apoi am reperat tricoul roşu al lui V. Leac, scalpul lui Bogdan Lipcanu, pe Diana Iepure şi Cătălina, cu grefe de stinghereală încă pe feţe. Oricum, important era că majoritatatea imaginilor pe care le aveam de dinainte în minte îşi ajustau nesperat de repede contururile la chipurile cărora le corespundeau. În zilele următoare, grupul s-a completat  cu  Lia Faur, Anca Giura, Un Cristian, Oana Cătălina Ninu, Mircea Stepan şi Cătălin Lazurca. În prima seară am asistat la o sesiune aprinsă de discuţii pe seama titlului antologiei, care l-a pus pe Vasile Leac “faţă cu  reacţiunea” celorlalţi. Oare ce mai putea urma după La Neagra, Nasturi în lanul de porumb, Minimal şi Poate ne vedem? Bengos? Nu, în niciun caz. O am? Hm… nu suna deloc rău… dar a rămas în picioare, până la urmă, a treia variantă, Deranj, care mie, una, mi se potrivea de minune. Legăturile s-au înteţit pe domeniul Art Land, la cabana de la Temeşeşti a lui Ion Vodicean, mare maestru în pregătirea mămăligii şi a gulaşului la ceaun. A fost ziua în care Cătălina Bălan, mezina cu eşarfa turcoaz petrecută în jurul capului, s-a transformat în figura decupată parcă din Fata cu cercel de perlă a lui Vermeer şi a atras toate obiectivele aparatelor foto.  Atmosfera începuse, în sfârşit, să priască tuturor, iar vremea a fost perfectă, cu o lumină care alterna între culoarea pielii şi cea a berii, numai bună “să mergi cu mult imaginatul la braţ”.

          Săvîrşinul nu este neapărat o poveste închegată liniar, cât mai degrabă un colaj imprevizibil şi viu de impresii, imagini, mici escapade şi, bineînţeles, poeme sau bucăţi în proză. Textura e foarte aerisită, ca o plasă de pescuit, compusă mai mult din golurile evenimentelor pe care nu le-am prins – de pildă, şofatul până la Arad în “buburuza” argintie a Liei sau focul de tabără din ultima zi. În schimb, mă pot mândri că am văzut cel mai important eveniment al taberei, meciul de fotbal, intitulat de Bogdan Lipcanu Duel bestial pentru balon în cultura română, cu adaosul minunat al lui Andrei Dósa: balonul cu glazura verde. Nu cred să mă înşel când spun că golul  este cuvântul-cheie al Săvîrşinului de anul acesta. Spectaculos sau banal, lansat amplu în aer sau ghidat  pieziş pe gazon, orice şut contează la scorul final. Eu, una, mă bucur doar dacă am putut puncta, printr-un autogol, în avantajul echipei “adverse”,  pentru că asta m-a provocat şi la o “alergare disperată/ după egalare”, totul pentru ca Săvîrşinul faptelor, al libaţiilor oficial consfinţite în foaia de program a taberei şi al plimbărilor, să nu fi fost decât pretextul pentru un Desăvîrşin al recuperării sale prin cuvinte. Creaţiile au fost citite selectiv în penultima zi de tabără, în sala primăriei Săvîrşin, în prezenţa membrilor marcanţi ai Uniunii Scriitorilor, filiala Arad, instituţie care a suportat, de altfel, toate implicaţiile  financiare, inclusiv premiile.  Câştigătorii acestei ediţii sunt următorii: Andrei Dósa (Premiul I), Cosmina Moroşan (Premiul al II-lea) şi Miki Vieru (Premiul al III-lea), toate pentru poezie. Dar mai important decât premiile este faptul că Săvîrşinul a stimulat o schimbare de macaz literar: cei care obişnuiau să scrie poezie au trecut la proză sau invers, căci fiecare a înţeles că rostul unei tabere de creaţie este autoprovocarea, încercarea unei formule noi, atipice.

              Am fost nevoită să părăsesc Săvîrşinul  mai devreme decât ceilalţi invitaţi, aşa că îmi vine mănuşă şi floare la ureche fraza dintr-una din prozele scurte ale Laviniei din Cinci minute pe zi: “mai stai până explodează lumea”.  Chiar aşa am lăsat-o: inflamând noaptea de pe culmea dealului cu uriaşul foc de tabără.

postat de Teodora

Read Full Post »