Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for martie 2010

Frăţia de sânge

Dacă există ceva pe lumea asta la bărbaţi care m-a impresionat dintotdeauna, aceea este frăţia de sânge adoptată cu solemnitatea ritualică a jurământului de credinţă.  Ca Horaţii lui Jacques Louis David, în care am văzut dintotdeauna virilitatea sublimată.

Mi-e ciudă de mor că lipseşte modelul cultural al unei mari prietenii feminine. E de ajuns să mă uit la femeile din pictura asta: e ceva în neregulă cu atitudinea lor, nu se încadrează contextului. Pare că pentru ele jurământul este un subiect de conversaţie ca orişicare altul. Nimic din poza statuară a bărbaţilor nu le schimbă câtuşi de puţin din apetitul pentru şuşoteală. Ele îşi continuă viaţa ca şi când scena din faţa ochilor lor nu ar avea loc. Din acest motiv al refuzului de coparticipare ca privitori, de canalizare a câmpului optic către centrul de interes al tabloului, de natură dramatică, imaginea pare inevitabil ruptă în două planuri: cel din stânga, al bărbaţilor, şi cel din dreapta, al femeilor.  De ce nu poate merge tovărăşia femeilor -că nu ştiu cum să-i spun altfel- dincolo de sfera pur confesivă, care ne-a demonstrat, de atâtea ori, că nu ştiu nici măcar să păstreze un secret?  Cu toate astea, nu pot trece peste adevărul celălalt: femeia e în stare de acte cu adevărat eroice,  s-ar  sacrifica oricând pentru iubire, familie, credinţă religioasă, valori sociale, politice sau cele legate de libertatea individului, dar nu şi pentru cealaltă, semenul ei feminin. Cu excepţia unuia singur, dar transindividual: Maica Domnului.

Îmi vine în minte un caz straniu, o mai veche fixaţie, de fapt: amazoanele.  Un grup cu totul atipic care acţionează în numele unui ideal contrar naturii feminine: cel războinic.  Spiritul democratic al grecilor a zămislit această alternativă surprinzătoare. Un război al sexelor scos afară din vulgaritatea sau rutina mediului casnic, într-un adevărat teatru de operaţiuni care a fost Troia. Nu poate să nu mă uimească solidaritatea lor,  în oarecare contradicţie cu  firea mult mai romanţioasă şi schimbătoare, clevetitoare şi adeseori autocompătimitoare a femeii. Nu degeaba mărul discordiei li se potrivea încă din vechime ca o broşă (apropo de măr: oare cum de cunoaşterea a început cu femeia iar narcisismul, cu bărbatul?!). Cum de un lider feminin (Hipolita, Pentesileea sau Antiopa)  a reuşit să creeze  şi să menţină sudat un grup de elită -dacă nu chiar de gherilă- care intervine în situaţii speciale, recunoscut ca atare în rândul bărbaţilor? Da, pare a fi vorba de o subordonare mai mult cazonă în loc de o prietenie propriu-zisă, dar chiar şi aşa, tot e ceva! Sărind de la una la alta, m-am gândit şi la mult mai recentul Thelma and Louise regizat de Ridley Scott, dar parcă nici aici  nu e vorba de o prietenie la cataramă, cât mai degrabă de o alianţă disperată, de o escapadă disperată „în două”. Cele două femei par avataruri -reuşite, ce-i drept- ale unuia şi aceluiaşi Dean Moriarty din romanul lui Kerouac, Pe drum.

Se spune că amazoanele renunţau la unul din sâni pentru a-şi dovedi mai eficient calităţile de luptătoare. Avem, deci, de multişor varianta feminină a castrării ca  formă radicală de adaptare a trupului la un ideal.

Ca şi cum asta nu ar fi fost de ajuns, personajul Hipolita cade în derizoriu. Din marea regină războinică, ajunge soţia propriului agresor, „marele” Tezeu. Grecii au privat-o de şansa unei morţi eroice, eludând, la nivel narativ, contextul unei confruntări  directe spectaculoase, demnă de cântecele aezilor, de care  sora sa, Pentesileea, a avut parte prin sfidarea curajoasă a lui Ahile. La asta se adaugă tacticile jenante la care recurg şi alţi eroi pentru a o îngenunchea: Heracle  îi ia brâul cel fermecat dăruit de Ares, tatăl ei (cică ea l-ar fi dat de bunăvoie, hipnotizată de fizicul lui) iar  Ahile, devenit semizeu după moarte, îşi demonstrează statutul superior, transindividual nu prin măsura vitejiei, ci prin atributul dubios al vrăjii, înecând corăbiile amazoanelor după ce proprii cai le devoraseră. Bărbaţii au ştiut dintotdeauna că, dacă vrei să umileşti o femeie, nimic mai simplu: o agresezi sexual, aşa cum face Tezeu. Probabil că cingătoarea sustrasă de Heracle nu poate fi decât centura de castitate, fără de care marile zeiţe, a căror invincibilitate era conferită de armură (şi la propriu, şi la figurat!), nu s-ar fi bucurat de autoritate: Artemis, fecioara războinică, şi Atena, personificare a Înţelepciunii.

Niciodată nu am fost o feministă la modul lozincard, cu sunetul dat la maxim. Din contră, de multe ori am luat apărarea bărbaţilor, în special pe plan cultural, dar aici trebuie să recunosc o anumită inechitate faţă de femeie, chiar dacă vorbesc doar de un personaj mitologic.

Şi acum, n-am încotro şi trebuie să-i dau Cezarului ce i se cuvine: Blood brothers.

Read Full Post »

Cum se apropie Paştele, m-am gândit la Cristian Bădiliţă, dar nu neapărat la specialistul în creştinism timpuriu  sau la traducătorul Evangheliilor apocrife ori al actualei ediţii a Setuagintei, cât mai ales la poetul care abordează şi în versuri tematica religioasă din perspectiva aşa-numitului suprarealism ortodox.

Frumosul cearcăn către care fug (din vol. Regele cu o harfă în mâini, Curtea Veche, 2007)

Prin berării ard cărţi de mucegai
doi îngeri beţi contemplă învierea
zorii albesc într-un ocean de ceai
din care-n faguri se prelinge mierea.

ţigare din ţigare sărutînd
fumul lasciv cu izuri de iubită
nenimeni va să vină în curînd
nesomnul răstignit peste orbită

şi rînjetul scripturii de pe rug
şi ţipătul cadavrului din mine
frumosul cearcăn către care fug
frumoasa palmă ce-n căuş mă ţine…

postat de Teodora

Read Full Post »

Farinelli

Am văzut de curând la TV Cultural un interviu cu contratenorul Florin Cezar Ouatu. Un chip foarte masculin, cu trăsături hispanice evidente, în contrast uimitor cu vocea. Iată cum îl  interpretează pe Orlando furioso al lui Vivaldi (Nel profondo cieco mondo):

Această particularitate mi-a readus imediat în minte filmul Farinelli, regizat de Gerard Corbiau şi lansat cam de multişor, în 1994. Nu contează, e un film în ansamblu bun. Florin Cezar Ouatu chiar a pomenit de Farinelli atunci când şi-a definit virtuţile vocale. Am avut impresia că ambii interpreţi par „alte măşti, aceeaşi gură”… Din punct de vedere muzical, desigur.

La Farinelli am vrut să ajung, aşa că o să spun câte ceva despre film. Îţi arată că arta ajunge la un ciudat compromis cu cinismul vieţii dacă ne gândim la destinul băieţilor înzestraţi cu uluitoarea voce de soprană. Familia îi castra pentru a le păstra intact harul, adică pentru a se bucura de faimă şi de bani frumoşi de pe urma lor. Carlo Maria Broschi, numele real al lui Farinelli, este un caz tipic şi  foarte celebru în plină epocă barocă. Da, a avut parte de o  carieră artistică pe seama unei traume fizice şi psihice, dar personajul filmului trece dincolo de limita unei simpatii facile, ba chiar nu reuşeşte să îţi stârnească prea multă milă. Pare un filfizon mult prea plin de el, cu ceva demonic, de prinţ dostoievskian, dar şi cu certe calităţi de Don Juan, de unde se vede că filmul nu a rezistat tentaţiei de a romanţa biografia.

În schimb, există mult dramatism, bine susţinut prin tensiunea ciocnirii de orgolii între Farinelli,  Riccardo Broschi, fratele lui compozitor, şi  Händel însuşi. Fiecare dintre compozitori încearcă să  şi-l adjudece, cumva, pe castrat.  Se formează un trio ciudat, în care toţi se admiră şi se urăsc fără rezerve. La asta se adaugă frustrările personale: Riccardo nu are cum să ajungă la nivelul lui Händel,  Handel ar avea nevoie ca de aer de un interpret ca Farinelli. Cu toate astea, nimeni nu se roagă de celălalt: fie (se) umileşte sau cedează, fie se impune cu forţa, dominându-şi psihic adversarul şi exploatându-i slăbiciunile. Fiecare îşi urmăreşte înverşunat interesul, însă castratul egocentric reuşeşte să îi ţină abil în şah pe ceilalţi doi.

În fine: totul se învârte între reprezentaţiile scenice flamboaiante, ménage à trois-ul în care se complac fraţii Broschi, tensiunile şi trădările reciproce, plus un adevăr sumbru care iese, inevitabil, la iveală.

Acum aşa, ca o maliţiozitate, se vede că actorul care îl joacă pe Farinelli face play-back. Or mai fi şi alte imperfecţiuni, dar la cât de demult am văzut filmul, nu le mai ţin minte.  Aşa că aceasta este o postare pur impresionistă, semn că filmul nu m-a lăsat deloc indiferentă, în ciuda trecerii timpului.  Acum impresiile s-au mai aşezat, dar la vremea când l-am văzut, eram o liceeană cu concepţii romantice, care suspina după geniile intangibile, indiferent de domeniul lor artistic.  🙂

P.S.: Aici se vede tensiunea dintre Farinelli şi Händel, care speculează avantajul psihologic al adevărului castrării de către propriul frate. Şi aşa, ca o altă analogie, partea a doua din coloana sonoră trimite lejer la Antichristul lui Lars von Trier. Este scena în care Handel, totuşi, cedează.

Read Full Post »

Să rătăceşti în frumuseţea unui tablou, să calci pe culoarea păstoasă a lui Van Gogh, să îi simţi soarele în ochi şi în ceafă…  Aşa se întâmplă dacă visezi să te întâlneşti cu marele pictor şi dacă eşti un personaj creat de Kurosawa,  marele estet al cinematografiei. Un singur film îmi vine în minte ca manieră picturală de realizare  (What dreams may come), dar mi se pare că nu are o forţă atât de sugestivă precum pelicula lui Kurosawa.

Read Full Post »

Toţi tânjim după fosforările vizionare, la care se ajunge printr-un soi de plinătate, de dilatare pneumatică. În cazul lui Radu Vancu, sufletul însuşi se întrupează, ajungând să aibă consistenţă organică. Înainte de asta, însă, pare că el, sufletul – şi implicit, plămânul cel mai generos numit poem-  trebuie să atingă volumul maxim  al unui balon pentru ca aerul din el să poată fi încălzit iar desprinderea extatică de la sol, posibilă. În acest sens, poemele lui Radu  din Biographia litteraria şi cele ale lui Teodor Dună din De-a viul (Cartea Românească, 2010) seamănă, până la un punct, extraordinar de mult. Sunt poeme ale unei ontologii născute dintr-o copleşitoare extensie a subiectivităţii, din forţa centrifugă lentă a mareei interioare. Straturile eului se multiplică fără încetare, astfel încât Teodor Dună pare a fi alter ego-ul poetic al pictorului  zis  „cel cu cinci pieli”, nimeni altul decât austriacul Hundertwasser. Aceeaşi tendinţă expansivă ca revanşă împotriva experimentelor textuale se remarcă şi în poezia feminină douămiistă (Miruna Vlada, de pildă!), în care „viul” este probat prin fiziologizare, prin îmbibarea cu lichidul sangvin care dizolvă rezistenţa lumii la cuvinte.

Radu Vancu, psalm. sufletului nostru (Vinea, 2006)

1. seară deja, încă o seară a sufletului nostru.

compaqul vărsând un pârâiaş statornic de lucire albă peste keyboard,

lumânarea insinuând vine roşietice.

suferinţa lovind hipnotic în clape.

sufletul gâlgâind luminos în carne.

2. noaptea desfăcându-şi treptat florile mari de întuneric,

fereastra aburindu-se de la frigul crescând.

martin page foşnindu-ţi sub palme.

ceaiul fierbinte. oraşul murmurând sub geam.

dai încă o pagină.

3. valuri înalte de suflet zbucnind prin carne.

camera plină ochi de sufletul nostru privindu-ne,

iubindu-ne cum crâşma îşi iubeşte beţivul.

carnea ţi se face sticlă şi îţi văd îngerul privindu-mă gata de luptă.

nimic nu mai înseamnă nimic, totul este, şi e bine.

Teodor Dună, de-a viul (Cartea Românească, 2010)

1. abia trecut prin miezul nopţii şi eu înspăimântător

de viu.

viaţa a o mie de oameni a năvălit în mine.

atât de viu, că o sută de vieţi au rămas în afara mea,

înfăşurate.

2. şi apoi viaţa a încă o mie de oameni şi apoi viaţa

peretelui, viaţa lemnului, viaţa carcasei,

toate se năpustesc spre mine

şi mă umplu.

3. şi orice este viu şi orice a fost viu îşi fac loc în mine

şi mă înconjoară.

4. viaţa mea e de neoprit. împânzeşte străzile, blocurile,

şi totul începe să clocotească de viaţă.

5. şi atâtea straturi de viu mă înconjoară,

că sunt viu acum la un kilometru de jur împrejur.

6. şi nimeni mai plin şi mai trecut prin miezul nopţii

decât mine.

şi nimeni mai pregătit şi mai înfăşurat în vieţi

ca-ntr-o mie de pieli.

îmi desprind mâinile de corp,

viaţa se învălmăşeşte  în jurul meu,

îmi ridic mâinile şi toate vieţile lor se varsă în mine

ca-ntr-un canal.

7. viul ăsta de o sută de tone spulberă orice, străpunge

carcasele, străpunge cimentul

şi totul clocoteşte de viaţă:  asfaltul respiră,

lemnul respiră, miezul nopţii respiră. Şi chiar dacă nu

e nimeni în jur,

lumea fierbe de viaţă cu nimeni în ea.

8. acum, când viaţa mea nu mai cunoaşte margini,

îmi ridic mai mult mâinile, îmi desfac degetele

şi blocurile îşi scuipă temeliile şi ţâşnesc înnebunite

prin aer şi la o sută de metri deasupra pământului

explodează ca mii de artificii.

imagini: Friedensreich  Hundertwasser

1. Green town

2. Irinaland over the Balkans

N: Am numerotat strofele pentru că s-au pierdut, în momentul postării, spaţiile albe dintre ele.

postat de Teodora

Read Full Post »

Instalaţii: Richard Wentworth. Sursa: aici.

Read Full Post »

Oare aşa o fi arătând, în faza iniţială, casa lui Brauer din cartea lui Carlos Maria Dominguez ?! În maniera lui Tom Bendtsen, cunoscutul sculptor şi arhitect al cărţilor?

Ca să ajungi la o asemenea performanţă, trebuie să-ţi exersezi talentul arhitectural de mic, prin  modelarea  propriului tău colţişor, după tiparul găsit pe Geekologie: Uroko house, din două unghiuri diferite 🙂

În ansamblu, toate bune şi frumoase. Ce ne facem, însă, cu cititorii mai neglijenţi, deconstructivi, care nu se împacă nicicum cu semnul de carte şi, când îi apucă somnul, plictisul ori oboseala, lasă cartea deschisă, cu susu-n jos?  Hotărât lucru, nu le-am (mai) împrumuta niciunul din volumele noastre. În afară de asta, nu poţi construi o casă cu exemplare care ajung să nu se mai închidă bine.  Dar iată că cineva s-a gândit şi la mine, şi la ei :       🙂    a conceput rafturi special adaptate acestei metehne.   Este vorba de David Restorick.

Alte modele de rafturi, care de care mai trăsnite, aici.

postat de Teodora



Read Full Post »

Ce se întâmplă atunci când cărţile ajung să îşi devoreze cititorul? Mai există vreo cale de întoarcere? Nu ştim, şi de altfel, nici Carlos Maria Dominguez, scriitorul argentinian care lasă finalul deschis în Casa de hârtie***, o cărticică scrisă parcă de Borges, în care tensiunea se acumulează treptat.

Totul începe când o profesoară de literatură hispanică la Universitatea Cambridge, Bluma Lennon, moare într-un subit accident de maşină în timp ce era absorbită în lectura poemelor lui Emily Dickinson. Cel care îi ia locul este un profesor argentinian,  din perspectiva căruia se prezintă toate evenimentele. El locuieşte în Anglia de două decenii şi primeşte la birou un exemplar din cartea lui J.Conrad, Hotarul de umbră, destinat fostei colege. Încercarea de a înapoia cartea cu urme de ciment celui care o expediase tocmai din Uruguay îl va purta pe profesorul-narator într-un univers  în care cartea devine obiect al unei fetişizări morbide. Este lumea misteriosului  Carlos Brauer, proprietarul cărţii lui Conrad şi al altor câtorva zeci de mii de volume. Banii şi timpul acestuia sunt investiţi în întregime într-o bibliotecă în continuă extindere, asemeni unei plante căţărătoare ce îi invadează întreg spaţiul. Dar Brauer nu este doar un colecţionar steril, căci el nu doar posedă cărţile: le şi posedează. Le citeşte cu asiduitate, le adnotează, le subliniază, („Eu apuc fiecare carte şi, dacă nu-i marcată, n-am orgasm”), le disecă prin lectura sa.  La umbra acestei imense biblioteci, viaţa sa normală se contractă, se atrofiază într-atât, încât până şi banalul ritual al igienei este dictat tot de cărţi, care ajung să îi colonizeze până şi baia. Din acest motiv, apa fierbinte nu mai poate fi folosită pentru că aburii ar distruge hârtia. Riscând să fie înghiţit cu totul de acest univers  celuloidic dacă nu va institui o ordine, bibliomanul creează un sistem de clasare şi clasificare propriu.

Dezastrul se produce:  infailibilul fişier se mistuie într-un incendiu. În acel moment, Brauer se află în postura unui dresor aflat în cuşca “fiarelor”,  dar care a piedut orice instrument de control: biciul a dispărut, comenzile au fost uitate; nici măcar nu mai ştie care sunt cele mai periculoase exemplare. Odată ce ordinea lumii livreşti este pierdută, ea nu a mai poate fi recuperată şi fiecare carte se va pierde în cantitate, se va lichefia într-o masă amorfă. Lui Brauer îi vine însă ideea de a-i da o formă. În mod ironic, casa de hârtie se construieşte pe o faleză de nisip ondulat în dune incerte, veşnic inundat de maree şi bătut de vânturi. Volume de diferite mărimi devin cărămizi amorfe cimentate în zidurile unei locuinţe utopice, precare, dar care rămâne, totuşi, singura structură cât de cât stabilă în mediul ostil al exilului său. Casa de hârtie este ultima formă de răzbunare, modul prin care bibliomanul încearcă să ia din nou în stăpânire livrescul.

Povestea este întreţinută şi cu inserarea unor pagini superbe despre cum se păstrează o bibliotecă, despre ce muzică se ascultă atunci când se citeşte, despre însemnatul pe cărţi sau despre „labirinturile din pagini” care ar dicta valoarea cărţii (nu vă spun ce sunt acestea). O carte despre cărţi şi despre cum ne pot ele salva sau … distruge.

M-am întrebat de multe ori de ce păstrez cărţi care doar într-un viitor anterior m-ar fi  putut salva, care stau deoparte de itinerarele cele mai obişnuite, pe care le-am citit o singură dată  şi ale căror pagini vor mai sta închise mulţi ani. Poate pe vecie! (…) Deseori e mai dificil să te descotoroseşti de o carte decât s-o obţii. Ele se ţin scai de noi, graţie unui pact de necesitate şi de uitare, ca şi cum ar fi fost martorii unui moment din viaţa noastră, la care nu ne mai întoarcem. Dar câtă vreme rămân acolo credem că le adunăm. Am văzut că mulţi notează ziua, luna şi anul când le-au citit; trasează un calendar discret. Alţii, înainte de a le împrumuta, îşi scriu numele pe prima pagină, îşi notează într-o agendă persoana şi data. Am văzut volume ştampilate, ca acelea din bibliotecile publice, sau având o carte de vizită a proprietarului strecutată în interior. Nimeni nu vrea să rătăcească o carte. Preferăm să pierdem un inel, un ceas, umbrela dar nu cartea ale cărei pagini nu le vom mai citi, dar care păstrează în sonoritatea titlului ei, o veche şi, poate, pierdută emoţie.”

*** Carlos Maria Domingues, Casa de hârtie, Ed. RAO, colecţia Rao Contemporan, 2005

postat de Marian

Read Full Post »

O leapşă frumoasă, preluată din zbor de la Zum, cu personajele preferate din copilărie. De la început trebuie să spun că am o slăbiciune pentru prinţi şi suverani, cereşti şi pământeşti, aşa că e normal să se regăsească pe locurile fruntaşe.

1. Dumnezeu deghizat în moş sărman din poveştile noastre populare, care cerşeşte adăpost de la oameni şi mai sărmani. Un expert al travestiului, El şi cu Sf. Petre.

1. Micul prinţ, care m-a sensibilizat până la limita suportabilului, deşi pe atunci nu înţelesesem mare lucru din poveste.

2. Prinţul fericit al lui Oscar Wilde, care m-a făcut să plâng în hohote. Generozitatea lui era înspăimântătoare.

2. Atreyu din Povestea fără sfârşit, care înseamnă „fiul tuturor”,  cel respectat de toţi, adică exact ceea ce adulţii nu concep în ruptul capului când e vorba de un copil.

3. Bastian cel grăsuţ; m-a învăţat că poţi uita de complexe numai dacă te refugiezi cu adevărat în lumea cărţii într-un pod, cu pătura pe cap şi lanterna în mână, lucru pe care nu am fost în stare să îl fac niciodată, de fapt.

4. Pascal, băiatul bolnav de leucemie din cartea lui Michel Bataille, Pomul de Crăciun, care a vrut lupi adevăraţi în preajmă înainte de a muri. M-a învăţat că, de cele mai multe ori,  nu avem curajul să conştientizăm ce vrem pentru că ne e teamă de frumuseţea ireală a propriilor dorinţe.

5. Şeherezada***, care ştia să îl ducă pe Şahriar cu vorba. Ceea ce făcea ea era, pe atunci, cel mai lung maraton.

6. Habarnam, bineînţeles. Pentru că îi dispera cu seninătate pe toţi.

7. Hipolita, regina amazoanelor. Respectată şi temută deopotrivă de bărbaţii cei mai de soi. La idealul ăsta râvnesc şi astăzi. Cu toate că nu apare foarte mult în Legendele Olimpului, a reuşit să mă capteze printre toţi eroii musculoşi, mai pământeni sau mai semizei.

8. Păcală, care m-a învăţat să nu am milă de proşti.

9. Phileas Fogg şi Passepartout, Dick Sand şi căpitanul Nemo şi, în general, toţi marii călători ai lui Verne, pe jos sau cu balonul, pe mare sau sub mare.

10. Tom Sawyer, Tom Canty!!! şi Huckleberry Finn, care se bucurau de viaţă în picioarele goale, lucru pe care eu nu l-am reuşit nici până astăzi. Pe lângă asta, cel mai tare lucru făcut de Tom Sawyer şi Huck a fost să îşi însceneze moartea.

11. Robin Hood, care m-a făcut să visez pentru prima dată la banii de buzunar.

*** Ca o curiozitate de subsol din noua colecţie de la ErcPress a celor O mie şi una de nopţi: Şeitan este unul dintre multele nume arabe date lui Satan-Amăgitorul.   🙂

P.S.: Păcat că nu am avut parte în copilărie de Tolkien. Ar fi fost nelipsit din top.

! ! ! Iniţial am scris greşit, în mod impardonabil: Kenty. Îmi cer scuze.

postat de Teodora

Read Full Post »

Matei Vişniec, Schimbarea la faţă***

Pe faţa de masă albă

mi-am aşezat mâinile roşii

înroşite de sudoare

peste mâinile mele am aşezat

fruntea mea înroşită şi ea de sudoare

şi peste toate a căzut securea călăului

retezând masa şi podeaua şi

înjumătăţind chiar şi viermele de sub

temelia casei

a fost o noapte îngrozitoare

viermele a scos un urlet cumplit şi

jumătăţile lui s-au ridicat în picioare

nimeni n-a mai putut fi salvat

oraşul însuşi a trecut încet prin

burta viermelui care l-a digerat  şi apoi

după o sută de ani

l-a aruncat din nou

în apă

totul era schimbat o lume nouă

se arăta ochilor noştri care fuseseră şi ei

schimbaţi iar lucrurile pluteau acum

în interiorul ochiului

pentru a fi văzute

uite că nici aşa nu e rău

spunea înţeleptul oraşului

transformat acum într-un fel de broască

urît mirositoare

*** selectat din Alexandru Muşina, Antologia poeziei generaţiei 80, ediţia a doua, Aula, 2002

Read Full Post »

Older Posts »