Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘roman’


Am ajuns să o fac şi pe asta: să vorbesc în public despre Kostas. Cu vocea tremurată, poate cu incoerenţă, dar am făcut-o. Nu mi-am propus decât să îl prezint pe Kostas ca pe o  lecţie de izbăvire prin literatură a unui suflet damnat, căci asta mi se pare a fi, de fapt, tema centrală a romanului şi miza existenţială majoră a personajului. Mai degrabă decât decadentă, atmosfera e una manieristă, o proiecţie obiectivată a spaţiului psihic, a păcatului care distorsionează şi schimonoseşte, a vedeniilor şi tablourilor coşmareşti, a bolii (“cufureala verzuie”) din spatele cărnii şi a prezenţelor malefice, de la cele brute, precum kir Apostolis, birtaşul Calomfir, argatul Vanghelis, Abdulah, proprietarul de şerpi, femeile vulgar-rubensiene (propria mamă, Kiva, Iepuroaica, Frosa, Măcelăreasa) la cele cu obsesii sexuale care îşi procură plăcerea prin blasfemii (Fatih Efendi) sau aristocrat-rafinate gen Yussuf sau prinţul Rudolf von Habsburg, travestit în signor Pellegrino, totul într-o tensiune întreţinută de alternanţa perioadelor de perversiune cu abstinenţa severă, dar iluzorie din spatele zidurilor mănăstirii.

Kostas, doar aparent un personaj picaresc, m-a învăţat să disting foarte clar între două tipuri de confesiune sau spovedanie: cea religioasă şi cea literară. Cea religioasă se realizează în mod asistat şi oarecum ritmic, semănând mai degrabă unei goliri a paharului sufletesc pentru reumplerea lui ulterioară de alte păcate. În schimb, spovedania lui Kostas este o formă de asumare totală a răului, o asumare a paternităţii acestuia prin scriitură. Spusă, confesiunea poate fi înlesnită de un duhovnic şi, mai ales, privată, ascunsă, ferită de ochii celorlaţi;  în scris, ea nu se poate realiza decât o singură dată,  în faţa lui Dumnezeu şi a întregii lumi deopotrivă.  Kostas, de altfel, chiar spune: nu poţi scrie aceeaşi poveste de două ori, ci eventual două variante ale aceleiaşi vieţi, şi numai dacă timpul ţi-o permite. Timpul nu este de partea lui iar povestea i se încheagă febril, aproape neîntrerupt, zi şi noapte, pe viaţă şi pe moarte, ca o cursă contracronometru. Extraordinară devine raportarea celor două personaje, Kostas şi amantul său, Nemţoaica, la însemnări: ceea ce pentru primul e o necesitate, pentru celălalt devine o supralicitare: “Eram acum ca doi duşmani, nevoiţi să împartă aceeaşi celulă de închisoare şi nevoiţi să împartă şi aceeaşi poveste.“


În ciuda faptului că acoperă programatic toate formele imaginabile ale răului, de la incest, sodomie până la trădare şi crimă, Kostas este, paradoxal, o veritabilă conştiinţă religioasă, care ştie că fapta şi gândul sunt echivalente din punct de vedere moral în faţa lui Dumnezeu, că viaţa scrisă şi viaţa trăită sunt două faţete ale aceleiaşi medalii: “Unele dintre lucrurile pe care ţi le povestesc s-au petrecut poate cu adevărat, altele doar în vis şi-n închipuire. Fiecare dintre noi are o viaţă visată şi o viaţă trăită, între care nu trebuie să facem nicio deosebire, căci în faţa lui Dumnezeu, păcatul cu gândul ori cu visul şi păcatul cu fapta sunt una”. Dumnezeu nu a făcut lumea cu jumătate de gură, ci cu Cuvântul care rosteşte şi făptuieşte în acelaşi timp. Mărturisirile lui Kostas dovedesc tocmai  înţelegerea adâncă a acestei naturi duale a Logosului, căci numai prin caracterul scris al spovedaniei, gândul şi fapta se pot plasa în acelaşi plan ontologic: “dacă unele din aceste întâmplări s-au petrecut doar în închipuire, ele ţin tot de povestea lui Kostas Venetis, căci ce e fiecare dintre noi, fiule, altceva decât o poveste închipuită de Dumnezeu?” Trăind sau mărturisind, visând sau acţionând, el nu face  decât să respecte, fidel, acest principiu al echivalenţei, pe care îl aplică în fiecare moment din calvarul asumat al propriei vieţi. Din această perspectivă, sodomia însăşi poate fi – sau trebuie?-  înţeleasă ca o înjurătură asumată până în ultimele ei consecinţe. De multe ori, ne spunem în gând lucruri neortodoxe sau avem dorinţe  perfide, dar ne amăgim că, nerostindu-le cu voce tare, ele nu există. Kostas spune lucrurilor celor mai groaznice pe nume, îşi pune sufletul pe tavă şi ne face să ne ruşinăm, dar nu de el, ci de noi înşine, de lipsa noastră de curaj în acceptarea părţii celei mai întunecate a sufletului, pe care ne mulţumim de cele mai multe ori  să o ignorăm sau eufemizăm.

De ce Kostas poate fi considerat un ales, aşa cum cred eu cu tărie? În primul rând, are vocaţia distrugerii şi a autodistrugerii, care în plan religios corespunde năzuinţei autentice de purificare. Ca un veritabil estet, el pare a aplica literalmente un citat din Cioran: “Puritatea se câştigă nimicind, căci nu suntem noi înşine decât călcându-ne fără milă în picioare”. Apoi, Kostas are marele avantaj  de a fi el însuşi: spune cu gura toată ceea ce noi, din rutină, comoditate, laşitate şi, mai ales, falsă credinţă, nu ne spunem decât cu jumătate de gură. În al doilea rând, el are privilegiul propriului calvar, îşi trăieşte iadul de două ori: prin fapte, dar şi prin retrăirea lor în planul retrospectiv al însemnărilor autobiografice pe care le dictează Nemţoaicei: “Oare nu cumva, în timp ce oamenii obişnuiţi au parte de chinurile vieţii iadului doar după moarte, eu mă aflam încă din timpul vieţii în iad?” Trăind până la istovire, emaciere şi sânge, înscenându-şi josnicia supremă, ca la carte, aşa cum este episodul cutremurător cu micuţa Biulbiul, victima pervertită care se crucifică şi moare din cauza rănii infectate, sau cea cu bătrânul Calomfir pe care îl sodomizează pe patul de moarte, Kostas ajunge efectiv să epuizeze substanţa răului. Nu degeaba, după fiecare scenă atroce, el se  sleieşte şi se cufundă într-o negură a leşinului din care îşi revine ca după o moarte temporară. Însemnările lui aduc prea adeseori în prim-plan spaima şi groaza în faţa inumanului, simptomele adevăratei căinţe. În al treilea rând, Kostas denunţă „spoiala” religioasă, virtutea de faţadă redusă la o simplă probare a limitelor fizice ale omenescului. Autoflagelarea nu îi demonstrează decât  o altă formă, radicală, a nutririi sentimentului de ură şi de răzbunare. Totul este trăit la intensitatea maximă, aproape insuportabilă, a paradoxului. Cunoscător de greacă şi latină, lecturarea Sfintelor Scripturi îi permit accesul la  totalitate, care nu trebuie înţeleasă simplist ca armonie, ca ideal utopic, ci ca paroxism în care binele şi răul sunt atât de uşor permutabile: “Binele nu însemnează (aşa cum cred cei neştiutori) nici bogăţia, nici faima, nici sănătatea, întrucât acestea nu sunt bune prin firea lor, de vreme ce fiecare din ele se poate transforma în opusul său şi n-are puterea să-l facă mai bun pe cel ce o dobândeşte. Iar la temeiul primului pas pe care îl facem pe calea virtuţii se află credinţa în starea de Fericire pe care o vom atinge în urma încercărilor, adică nădejdea.” Ele sunt consubstanţiale, aşa cum sunt trandafirul şi şarpele, create de acelaşi Ziditor, care “ne sloboade cu o mână şi ne apucă cu cealaltă, după legea cercului, care se mişcă, fără odihnă, înainte şi înapoi”. El, Kostas, are extraordinara tărie de a-şi pune sub lupă toate gesturile şi actele, accentuând tragica lor mascaradă pe căile atât de cumplite care îl apropie, de fapt, de Dumnezeu. Oamenii îşi schilodesc copiii ca să îi trimită la cerşit, însă Dumnezeu, care alcătuieşte cu acelaşi scop şi pe cei drepţi, şi pe cei strâmbi, „schilodeşte pentru a îndrepta”. Lecţiile despre  om şi divinitate sunt crude, aşa cum misticismul adevărat începe ca teroare a creaturii în faţa Creatorului, ca spaimă în faţa unei voinţe atotputernice. Kostas îi spune Nemţoaicei că Dumnezeu adevărat nu este al nevolnicilor, al celor care, săvârşind răul, au iluzia că o fac din libertate, ci al deznădăjduiţilor autentici, al acelora care ştiu că până şi răul pe care îl comit face parte din nepătrunsul plan divin, trasindividual şi transraţional. Kostas nu face nicio clipă legea proprie, el este subjugat, pe pământ, voinţei acelui diabolic beizade Mihalache, iar în plan divin, voinţei Atotputernicului.

Numai cel care s-a încolţit continuu prin păcat poate vorbi cu adevărat despre el. Numai cel care aduce în faţă răul se spovedeşte cu adevărat, căci nu te poţi spăla de păcate mărturisindu-ţi binele.  Făcând asta sub forma memoriilor cutremurătoare, a vinei epicizate, Kostas îşi coagulează retrospectiv conştiinţa şi se izbăveşte prin literatură: “povestea mea e o mărturie a dreptăţii prin strâmbătate şi a înţelepciunii prin nebunie”.

Imagini de la lansare.   🙂  De la stânga la dreapta: Dragoş Varga, eu, Rita Chirian, Claudiu Komartin, Octavian Soviany, Radu Vancu.

Foto: Veronica Niculescu

postat de T.

Anunțuri

Read Full Post »

Mă bântuie de câtăva vreme un fragment din Filosofia tragediei scrisă de Lev Şestov legată de adevăr şi de Dostoievski (capitolul Dostoievski şi Nietzsche):

Orice nou adevăr, descoperit pentru prima dată, este întotdeauna respingător şi urât ca un nou-născut. Dar în acest caz ar trebui să întoarcem spatele vieţii şi întregii activităţi a lui Dostoievski, întrucât toată viaţa sa e o căutare involuntară şi neîncetată a acelui lucru <respingător> de care s-a amintit. Doar omul nu a petrecut zadarnic zeci de ani în subterană şi la ocnă; doar nu întâmplător, încă din tinereţe nu vede lumina zilei şi tot timpul şi-l petrece cu Devuşkinii, Goliadkinii, Nataşele, Raskolnikovii, Karamazovii săi! După cât se pare, nu există o altă cale spre adevăr decît cea care trece prin ocnă şi subterană… Dar oare toate drumurile către adevăr sunt subterane? Şi toate adîncurile – tot subterane? Dar despre ce altceva, dacă nu despre asta ne vorbesc operele lui Dostoievski? „

Dostoievski însuşi face o afirmaţie uluitoare, de data asta ca personaj al romanului lui J.M. Coetzee, Maestrul din Petersburg: ” Scriu perversiuni ale adevărului.” Perversiuni, nu versiuni. Şi atunci, nu e de mirare că totul se desfăşoară într-un Petersburg redus la unghere sordide şi nocturne, fundalul inconfundabil al personajelor dostoievskiene, în care rătăceşte Feodor însuşi.  El bate cale lungă tocmai de la Dresda pentru a ajunge în camera imobilului în care locuise până nu demult fiul său vitreg, Pavel Isaev, mort în împrejurări cel puţin ciudate. Pe lângă efortul logic şi emoţional de a elucida cauza morţii, personajul Dostoievski are câte ceva din cei pe care i-a creat ca scriitor: Svidrigailov, Stavroghin, Raskolnikov, cu deosebirea că de  tot acest atavism inversat suferă un bărbat aproape decrepit, între două vârste, care nu are nimic din nobleţea sau superioritatea „maestrului”, aşa cum te-ai putea aştepta.  De fapt, o iritantă neputinţă, o lipsă de vigoare maladivă îi marchează până şi capacitatea de a înţelege anumite lucruri. Singura modalitate de a-şi demonstra virilitatea pare cea erotică, dar nici măcar partenera, proprietăreasa Anna Sergheievna, nu se lasă amăgită. Cel mai ciudat personaj este de departe Matriona, fetiţa Annei, un amestec de vulnerabilitate şi maturitate, prinsă în jocul perfid al geloziei şi al răzbunării, care pare să fi fost bizar de apropiată de Pavel.

Era imposibil ca maşinăria autorităţilor să nu se resimtă puternic şi aici. Când Dostoievski merge la secţia de poliţie să recupereze lucrurile lui Pavel, află că acesta era implicat într-o grupare anarhică. Fusese chiar întocmită o „listă neagră” cu numele celor ce urmau a fi anihilaţi.  Jocul argumentelor şi al aluziilor dintre comisarul Maksimov şi Feodor, vinovatul fără vină, aduce cumva cu scena anchetării lui Raskolnikov. Feodor se vede pus în situaţia tatălui ce îi ia apărarea unui fiu pe care, de fapt, nu l-a cunoscut niciodată cu adevărat. La dezamăgirea de a afla că Pavel era un tânăr slab, extrem de influenţabil din punct de vedere ideologic -motiv care a şi determinat racolarea lui în rândul anarhiştilor-  se adaugă teama de creditori şi teroarea declanşării subite a unei crize de epilepsie. Aşadar, detaliile din biografia reală sunt cât se poate de transparente, ca şi unele nume, de altfel: anarhistul Serghei Neciaev, care apare deghizat în mod grotesc în femeie pentru a nu fi prins de autorităţi,  sau chiar mult mai tânăra soţie, Anna – alintată Annia – Snitkina, aflată la distanţă, în Dresda. Toate acestea intră în vâltoarea marilor teme şi obsesii romaneşti: „totul e permis”, trădarea, lăcomia capitaliştilor-păianjeni, copilul de o maturitate perversă, jocul victimei şi al călăului care schimbă rolurile, suferinţa colectivă.

Feodor ajunge, până la urmă, exact în situaţia fiului său vitreg, cedând cu fiecare acţiune sau iniţiativă de aflare a adevărului „pervers”. Şi el este un individ la fel de slab, care se lasă manipulat de acelaşi Neciaev fără ca măcar să îşi dea seama de asta. Iar când o face, e prea târziu. Adversarul se foloseşte perfect de mecanismul de autoiluzionare a victimei tocmai fiindcă aceasta este ferm convinsă că acţionează moral şi raţional.

Oricum, ciudată relaţie  tată-fiu!  Între cei doi se naşte o competiţie a orgoliilor scriitoriceşti şi ideologice  in absentia. Fiul mort lasă în urma lui manuscrise considerate compromiţătoare la adresa autorităţilor (aşa cum fuseseră, de altfel, şi cele ale lui Dostoievski însuşi în viaţa sa reală), deşi nu se compară calitativ cu cele ale tatălui. La problema creaţiei romaneşti se mai adaugă un tip de scris, cel clandestin, încurajat şi propagat de Neciaev, care dispune de o tiparniţă. În mod ironic, „maestrul” se trezeşte în situaţia perversă de a redacta un astfel de mesaj lozincard ce nu are nimic de-a face cu literatura pe care, astfel, o trădează, subsumând-o unei ideologii absurde. Critica la adresa convingerilor radicale ale realului Dostoievski nu a putut fi reţinută. Şi totuşi, ceea ce scrie el, personajul Dostoievski, demonstrează că nu abdică de la marea sa obsesie, marea „perversitate”, adevărul, în condiţiile în care cenzura şi teama se resimt la tot pasul:

” Îşi scutură capul, ca şi cum ar fi vrut să scape de un roi de draci. Ce îi corupe oare integritatea durerii, ce anume insistă că nu e altceva decât o deghizare lugubră? Undeva, înăuntrul lui, tadevărul s-a rătăcit. Ca şi cum, în labirintul creierului, dar şi în labirintul trupului său – vene, oase, intestine, organe-, ar rătăci un copilaş minuscul, căutând lumina, căutând să iasă de acolo. Cum poate găsi copilul pierdut înăuntrul lui, îngăduindu-i un glas ca să-şi cânte cântecul trist? „

Nu-i aşa că bate la ochi aceeaşi imagine a adevărului-copil sau a copilului-adevăr la doi autori atât de diferiţi, Şestov şi Coetzee, din simplul şi temeinicul motiv că s-au raportat la Dostoievski?

postat de Teodora

Read Full Post »

Este uimitor cum un stil atât de casant, lipsit de arabescuri stilistice şi complicate coregrafii ale limbajului precum cel 978-973-689-289-9al lui Coetzee (premiul Nobel în 2003) poate să creeze personaje şi poveşti excepţionale, dar mai ales să problematizeze, cum puţini o pot face, poziţia omului ca fiinţă morală într-o lume care îl sufocă. Pentru că pentru mine, în ultimă instanţă,  şi în acest roman (alături de celălalt al lui pe care l-am citit, Aşteptându-i pe barbari), tema este profund umanistă.

Michael K, un bărbat de 32 de ani din Cape Town, s-a născut cu buză de iepure, nu şi-a cunoscut niciodată tatăl iar copilăria şi-a petrecut-o în cea mai mare parte într-un orfelinat. Ajunge grădinar la un parc al oraşului, dar ţara trece printr-un război civil. Mama sa bolnavă nu mai are nici o speranţă legată de oraşul în care locuiesc. El îşi asumă sarcina să o îngrijească şi hotărăsc să părăsească oraşul pentru a merge la ferma unde mama lui a avut singurele momente de fericire. Aşa că pornesc pe drumuri străbătute de convoaie militare, refugiaţi, vagabonzi, gherile, hoţi şi dezertori. Anna K. moare pe drum iar Michael îşi continuă călătoria, ca un transfug în propria ţară, spre acel loc pe care îl cunoaşte doar din spusele  mamei. Decesul  este momentul care provoacă un soi de prăbuşire în sine a lui Michael pentru că identitatea lui îşi pierde orice reper. Nu a avut prieteni şi nici amintiri legate de alte persoane; se insularizează, se retrage din lumea în care, de fapt, nu mai trăieşte, ci doar o locuieşte, o bântuie.

Ajunge în cele din urmă la o fermă, dar nu vom şti niciodată dacă aceasta e destinaţia dorită pentru că totul zace părăsit. Prezenţa oamenilor nu mai este septică pentru el. Atunci când ajunge în lagăre, fie de refugiaţi, de muncă sau de reeducare, evadează, dar nu pentru că ar fi vorba de condiţiile  neîndurătoare (din contră, beneficiază de mâncare şi adăpost, fără a fi obligat să muncească sau să îndure umilinţe sau agresiuni), ci pentru că nu mai aparţine nici unei societăţi. Preferă singurătatea absolută a savanei sau a munţilor. De altfel, nevoile sale primare se contractă  într-atât, încât ajunge doar să supravieţuiască, pur şi simplu. Nu mai mănâncă aproape deloc. Nu vrea, nu poate, nu ştim. Nu ştie probabil nici el şi nici nu încearcă să problematizeze.

coetzeeAsemenea unui personaj celebru care îmi place atât de mult, Bartleby, Michael K “preferă să nu” stea în compania oamenilor, să nu vâneze, să nu muncească, să nu mănânce. Singura activitate de la fermă este aceea de a-şi cultiva dovlecii, dar o face cu religiozitate, cu consum de energie peste limitele lui şi cu multă dragoste, cu toată dragostea. Cu sentimentul că dă un sens orizontului steril al vieţii sale. Că eforturile lui dau rod, şi la propriu, şi la figurat. În rest, zace tăcut, inert, indiferent ca timpul care trece pe lângă el.

Sunt convins că iniţiala K face trimitere la personajul lui Kafka. K-ul cehului este victima orbirii impersonale a procedurilor, ierarhiilor, birocraţiilor. Structurile modernităţii îl zdrobesc iar K încearcă să le disloce folosind armele pe care tocmai această ordine absurdă i le pune la dispoziţie. Michael K poartă o altă luptă, mai exact, refuză un alt adversar: Istoria. Ea încearcă să îl numeroteze, să îl inregistreze, să îi facă programe şi să-i acorde permise, să-l macine împreună cu ceilalţi. Or K refuză şi o face nu datorită unei conştiinţe anistorice sau a unui acutizat spirit de libertate, ci urmând un instinct pe care nu reuşeşte să-l  definească, să-l recunoscă în el însuşi, dar pe care şi-l asumă, totuşi, la modul absolut. Să nu uităm cum ajunge el la fermă: în paralel cu evenimentele, evitând drumurile principale, strecurându-se ca un exemplar nocturn, din zorii civilizaţiei. O regresie în timp, o fugă de istoria care se derulează chiar sub ochii săi şi căreia încearcă să i se sustragă aşa cum evadează dintr-un lagăr. Aceasta este ironia profundă a cărţii: viaţa nu se  (mai)poate adapta la  absurdul „vremurilor” care o agresează sau chiar anulează. Doar medicul care îl are la un moment dat în grijă îi desluşeşte natura: “de fapt, el e ca o piatră sau ca o pietricică. A stat cuminte la locul lui, văzându-şi de treabă încă de la începutul veacurilor, şi acum este culeasă de pe jos şi azvârlită dintr-o mână în alta. O pietricică dură, mai deloc conştientă de lumea din jurul ei, închisă în sine, înfăşurată în propria viaţă. … Ca o fiinţă nenăscută şi care nu poate da naştere.”

Cred că acest roman este o minunată parabolă despre ce înseamnă umanitatea. Michael K este absorbit de către destin, dar învăţăm de la el că umanitatea supravieţuieşte atâta timp cât visul ce ne bântuie este acela de a ocroti altceva sau pe altcineva decât pe tine însuţi. Mila venită din partea celorlalţi îl oboseşte pentru că doreşte ca el să fie cel care luptă pentru ei. Bătrânul neputincios pe care îl conduce şi îl hrăneşte K. în reveria sa devine singura cale pe care o mai poate urma pentru a se reîntoarce în lume.

Viaţa şi vremurile lui Michael K – J.M. Coetzee, Ed. Humanitas, 2009, trad. Eduard Bucescu

postat de Marian Coman

Read Full Post »

          o zi mai lunga decat veacul

Avem nevoie de poveşti, de vastele spaţii mitice pe care acestea ni le desfăşoară, de eroi care bântuie în căutarea adevărurilor şi identităţilor pierdute ori niciodată posedate până atunci. Tânjim după “a fost odată…”, deşi ştim că nu a fost nicicând. O zi mai lungă decât veacul este o carte extraordinară care împlineşte şi amplifică această nevoie latentă de epos. La final te vei cufunda în tristeţe pentru că povestea nu se va mai putea substitui realităţii şi pentru că trebuie să abandonezi o lume atât de străină de cea a noastră şi, tocmai de aceea, absolut fascinantă.

            Şi ce poate fi mai străin de lumea noastră decât stepa kazahă cu ierni teribile şi veri dogoritoare, cu pustiu de nisip  sau de zăpadă traversat de o nesfârşită cale ferată de-a lungul căreia sunt presărate câteva cătune uitate de lume? Într-un astfel de spaţiu vor evolua personajele lui Aitmatov, crâncene dar lipsite de cruzime, neînduplecate dar deschise, simple în aparenţă, dar pline de adâncime.

            Centrală este figura lui Edighei Burannâi, căruia moartea lui Kazangap (bătrânul atât de respectat din halta Boranlî-Burannâi, un adevărat descălecat al locului), cel mai bun prieten al său, îl pune în situaţia de a-şi îndeplini ultima promisiune făcută acestuia: aceea de a-l îngropa conform tradiţiei în vechiul cimitir Ana-Beiit, aflat la distanţă de mulţi kilometri de localitatea lor. Amintirile lui Edighei preiau prim-planul acestui roman pe fundalui căruia au loc pregătirile de înmormântare şi drumul până la cimitir. Acestea trec dincolo de povestea personală, pătrund în spaţiul legendar al stepei pentru a trece, apoi, în miticul universal. Şi totul cu o forţă demnă de paginile cele mai bune ale povestitorilor sud-americani, îmbinată cu finetea poveştilor arabe din cele O mie şi una de nopţi. Avem povestea stabilirii lui Edighei şi a soţiei sale, Ukubala, în aceste locuri şi transformarea lui dintr-un pescar al Aralului într-un adevărat om al stepei, stăpân al lui Karanar,  cea mai năprasnică dintre cămilele întregului  ţinut (ea însăşi subiect al altor întâmplări); avem povestea învăţătorului Abutalip şi a familiei acestuia, nevoită să se ascundă de comunişti din cauza trecutului; avem legende kazahe; avem trădări, ticăloşii, poveşti fabuloase, absurdul unei societăţi totalitare, iubiri neîmpărtăşite şi, mai ales, povestea mankurtilor. Legenda spune că, în vechime, un trib războinic a găsit soluţia transfomării prizonierilor în sclavi absoluţi. Acestora li se punea pe cap o bucată de piele de cămilă după înlăturarea scalpului care, pe măsură ce se usca, acţiona ca o menghină asupra craniului. Cei care nu mureau sufereau o cumplită amnezie şi pierdeau orice contact cu trecutul, uitând cine sunt, devenind  simple obiecte capabile doar să urmeze comenzile stăpânilor.aitmatov

            În acesta lecţie a mankurţilor se află, cred eu, cheia întregului roman. Dincolo de aluzia imediată la poziţia individului în regimul comunist, asemănător unui mankurt, Aitmatov merge mai departe. Căci drumul cortegiului funerar către vechiul cimitir reprezintă o coborâre în trecut, la origini, la identităţi ce fundează viitorul. Or, cimitirul devine inaccesibil pentru că, integrat într-o bază militară (un soi de Baikonur), nu mai poate primi pe nimeni. De acum înainte, prezentul este rupt  definitiv de trecut. Mankurtizarea este pe cale să se generalizeze. Ziua înmormântării bătrânului este ziua care în care trecutul este îngropat, în care veacul este subminat.

            Cartea are şi un alt plan secund de tip SF. Rusia şi SUA, aflate într-un parteneriat ştiinţific, trimit în spaţiu câte un cosmonaut în spaţiu în cadrul programului „Demiurg”. Aceştia intră în contact cu o civilizaţie extraterestră mult superioară, care se oferă să-i ajute pe pământeni să-şi depăşească condiţia, iar războaiele şi conflictele să devină doar istorie. Refuzul liderilor lumii de a contacta această nouă lume şi de a recalibra viitorul ne dezvăluie ce ne aşteaptă pe toţi. Programul prin care se plasează în spaţiu arme capabile să distrugă orice obiect care se apropie de planetă devine asemenea unei piei de camilă care ne va mankurtiza.

postat de Marian Coman

Read Full Post »