Veronica mă invită să răspund la leapşa despre copilărie, care m-a scuturat un pic, am cam uitat de începuturile mele, aşa că nişte fibrilaţii anamnetice au venit numai bine. Ba chiar a trebuit să mă buzunăresc ca să pot ieşi basma curată din adulteria asta (vârsta adultă!:)) cu răspunsuri la întrebările de mai jos:
1. Aproape toţi copiii erau alintaţi de părinţi cu anumite diminutive sau apelative. Unde am copilărit eu îmi amintesc de apelative ca Ţuchi, Ţuţu, Bubu. Mulţi dintre ei au rămas cu aceste nume, iar astăzi nu sunt tocmai fericiţi. A existat vreun apelativ care să te urmărească din copilărie? Crezi că aceste nume pot traumatiza?
Da, există un apelativ, dar nu diminutival, ci poate mai rău, unul…neromânesc. Se potrivea , însă, cu firea mea băieţoasă. Prietenii apropiaţi şi familia aşa îmi spun şi acum, Tedi. E mai fain, mai familiar, îmi face uşoară detaşarea de mult prea pretenţiosul meu prenume, cu care nu m-am obişnuit niciodată. Hotărât lucru: Teodora nu e un nume cu care să strigi un copil decât dacă are norocul să fie bătrân din naştere, adică o variantă feminină a lui Benjamin Button. N-a fost să fie! 🙂
2. Care este cea mai veche amintire?
Prima amintire intensă şi prelungă e mai mult tactilă, cu privirea legată şi senzaţie de vertij de pe vremea când am fost operată la ochi. Nu mai ştiu ce vârstă aveam, dar a fost o experienţă cu întuneric impus, exact ca varianta negativă a becului invaziv în ochii deţinutului. Orbecăiala m-a epuizat şi deprimat.
3. Dar cea mai frumoasă?
Cea mai frumoasă amintire din copilărie se amestecă bine cu spaima. A fost o bucurie făcută la rece, cu frisoane de nerăbdare: îl aşteptam pe Moş Crăciun. După ce am bâguit poezia cu pricina, eu şi sora mea cea mare am primit un set de discuri cu poveştile lui Creangă şi ale lui Ispirescu. Era mare brânză pe vremea lui Ceauşescu!
4. Ai avut un animal de companie în copilărie? Cum ţi-l aminteşti acum? Ne spui o poveste cu el?
Niciun animal. Nicio veste. Nici(o) poveste!
5.Cum te vedeau prietenii în copilărie? Dar vecinii?
Cum mă vedeau…o ochelaristă supărăcioasă şi mâncăcioasă. Nu prea puneam capul la de-a v-aţi ascunselea; în schimb, vecinii mă vedeau ca pe unul dintre copiii de muncitori care nu respecta orele de linişte impuse la avizierul de lângă cutiile poştale. Îi jenam şi ei mă dojeneau. Dumnezeu ne-a dat tuturor nervi de oţel să ne suportăm reciproc. Încă ne salutăm pe stradă.
Altă rundă de sesiune Tlon – Zum, cu următorul preambul:
De la inceputul anului s-au aratat Semne: pe 16 martie ard mormintele sacre kasubi, in aprilie cade avionul cu poloneji, din iulie belgienii preiau conducerea UE, pe 2 decembrie NASA prinde gandacul facut din arsenic, p-orma Assange distruge increderea in Democratie.
E clar ca lumea asa cum o stim se va sfarsi in 2011. Voi ce vreti sa primiti de la Mos Craciun inainte de Apocalipsa?
***
Nu îmi imaginez apocalipsa în felul ăsta politic, ci un pic mai estetic, mai cinematografic. Răspunsul meu este simplu: să ies din „subterană”. Să am şansa revelaţiei – dacă se poate pe fundalul vocii lui Brendan Perry:
ce-as putea sa vreau eu daca nu o carte? dar nu orice carte. imi trebuie una despre insecte, ca daca nici de la ele nu-nvat cum sa supravietuiesc sfarsitului lumii…
deci ne vedem in colonia mea din lumea cea noua. pe curand!
pentru mine „the end of the world movie collection”, Bad Santa’s cut [aka Santa’s Bad cut] in aceasta ordine: The Omen, The Second Coming, Millennium, Antichrist, Armageddon, Apocalypto, Judgment Day.
Amenintarea vine de la trafalmadorieni. Mr. Assange a aflat si el asta la un pahar verde. Doar sobolanii lui Banksy vor ramane la fel sa spuna povestea. Postumanitatea suna comfortably numb. Sa fim dada!
daca tot vorbim de imposibilitati [Mos Craciun, Apocalipsa.. ce-s astea??? gimme a break!] atunci m-ar interesa ca Mos Craciun sa-mi aduca inainte de Apocalipsa, urmatoarele obiecte: filmul de absolvire al lui Terrence Malick – Lanton Mills [un scurt metraj existent doar in arhiva American Film Institute] si una din cele mai celebre carti disparute de-a pururi: Cartea Razboaielor Domnului [autor necunoscut]. pe care sa o ecranizeze Malick, fireste. daca o mai avea vreme..
bine, as mai vrea un lucru, insa asta ar implica o schema de tip dotarea masinii timpului cu o roata [de rezerva] a norocului. cam greu, deci raman primele doua.
avand in vedere faptul ca asta ar cam fi ultimul craciun si ca nu-s pretentioasa din fire as vrea sa fac un ultim gest tembel, plin de ambitz si inconstient intru totul, asa cum fac cretinoizii de mai jos.
daca anul viitor va disparea in ceata, singura mea dorinta pe care i-o pot adresa lui Mos Craciun inaintea ultimei lui veniri consta intr-o cutie goala de carton, colorata si cu funda, asa cum am vazut eu pe cand eram mic in filmele de la televizor. e cadoul pe care mi l-am dorit dintotdeauna si pe care nu l-am primit niciodata. cel putin o sa am in ce sa vomit atunci cand o sa ma imbat ca un porc de fericire ca incetez sa mai exist.
Eu nu mai vreau nimic, căci am primit deja ce îmi doream: Tetralogia lui Wagner pe DVD, celebra versiune de la Bayreuth Boulez – Chéreau – Peduzzi din 1976.
..pana si renii cei simpatici s-au salbaticit. dupa ani intregi de munca neintrerupta au cedat psihic si i-a lovit turbarea. mai nou sunt cei mai de temut pradatori ai noptii arctice, infuleca halci intregi de carne de spiridus, si nu mai pot fi dresati inapoi.
ma lasi cu darurile tale capitaliste, cu culorile tale coca-colice, si cu hohotitul tau astmatic? in primul rand, mi-esti cam strain, io l-am cunoscut mai bine pe var-tu, Gerila, impuscat acum vreo douaj de ani de Voican Voiculescu & co. si nici tu nu esti mai breaz – campanie publicitara si-atat!
asa ca mosule, da-ti dracu’ tolu-ala rosu – de la gorby nu se mai poarta – mai rade-ti si tu barba-aia-mbacsita cu care zgarii bietii copii, si-acum, ca tot vine apocalipsa, mai trage-ti si tu sufletul inainte de-a ti-l pierde si spune-mi odata cum era cu Betleemul ala!
macar acum sa ma gandesc la speranta unei salvari, dac-am uitat-o atat-amar de vreme..
„not with a bang but with a whimper” – now you can change that!
se pare ca orice american stie ca nu poti face fata unei Apocalipse fara your trusted firearm. as for me, biet consumator dezorientat, dar plin de intentii bune, nu stiam exact ce vreau de la Mosul, pana sa vad reclama asta:
draga Mosule, de Sfarsitul Lumii eu vreau sa-mi aduci ultimele doua-trei romane din seria „A song of ice and fire”. cum adica „George RR Martin nu le-a scris inca”? esti Mosul sau nu esti?! fa bine de le scoate de undeva, ca nu vreau sa mor fara sa stiu cum se termina!
draga ultim si cel in care se pare ca trebuie sa cred pe cea din urma suta de metri, Mos Craciun, dedubla-m-ai! adica, mai pe intelesul renilor sfarsiti, scoate-ma din mine si lasa-ma sa privesc ranjind, de la distanta, cum se dizolva toate, sa ma incarc cu ale mele iluzii psihedelice. ah, cum mereu ti-am lasat a doua optiune, la fel de usor ai putea sa ma plasezi intr-un ozeneu.
eu as dori sa-mi aduca Mos Craciun o biblioteca in care sa fie mai toate cartile clasice din lume si ceva pe deasupra – dar sa nu-mi umple casa. cu alte cuvinte, as vrea un ereader [preferatul meu ar fi Nook Color].
ultimul Mos Craciun as vrea sa mi-o aduca pe Madonna. nu mi se pare deloc imposibil si deloc nepotrivit. impreuna, sub bradul impodobit, am cinta True Blue. poate si altele. apoi am adormi unul linga celalalt privind pe N.G. viata frumoasa si harnica a castorilor. as inceca sa fiu cit se poate de spiritual si de calm.
sa-mi puna sub perna o kartzulie buna de speed-reading ca sa reusesc sa citesc intr-un an tot ce mi-am adunat ca o rozatoare sperand ca o sa am suficient timp sa termin.
si baaaaaaaaaani, multi bani, ca sa nu trebuiasca sa lucrez tot timpul asta.
Deja aţi văzut pe 20 bloguri despre ce e vorba. Se cuvine să precizăm că invitaţia ne-a venit prin mail de la Zum, dar a recunoscut că e vorba, de fapt, de un tandem. Tlon/ Murdoc a fost primul nume care mi-a venit în minte şi, cu linkul dintr-un blog în altul, am văzut că nu m-am înşelat.
Ne-am gândit, printr-un exerciţiu de brainstorming, la tot felul de personaje, dar ne-am dat seama că, numindu-le, răul e circumscris şi îşi slăbeşte, cumva, forţa. Aşa că cel mai mare rău e cel cu care nu poţi lupta, fără chip, insidios. Răul din romanele lui Kafka. Ăsta e „ticălosul perfect”: omniprezent, metastazând lent existenţa, fără pic de teorie.
Îmi iau libertatea de a adăuga, totuşi, un nume autohton la categoria cel mai ciudat ticălos, ca să compensăm din indeterminarea primei alegeri: Jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de iepure-şchiop. Este un atentat lingvistic genial la legile de construcţie ale firii. Parcă l-ar fi inspirat pe Bosch! 🙂
E mieros, lingusitor si are mii de fetze. Isi tradeaza aliatii, ia ostatici, asista la demonstratii grandioase si pe deasupra e instabil emotional (ah, slabiciunile ticalosilor!). Unii l-ar numi bun politician. Ca orice ‘villain’ care se respecta, vrea Regatul, vrea sa fie ministru plenipotentiar si e gata sa faca orice pentru asta. Mult timp habar n-ai daca e bun sau rau. Sau, mai bine zis, daca e fundamental rau. Pana il vezi, echipat in acvariul de lupta, conducand-si armatele in atacul contra Bucurestiului si distrugand tot ce-i sta in cale.
Ti-l imaginezi fara probleme intr-un fotoliu subacvatic de piele, cu un trabuc intr-o mana si scarpinand capul unui pisipeste cu cealalta. Inegalabil.
atacati de cavaleria spaniola, aztecii se credeau atacati de centauri. cand eram mic si l’am vazut pe Moxica la cinema, eu nu l’am crezut centaur dar am inteles ca Spania, Nobletea, Cruzimea si Calul sunt, intr’un fel, acelasi lucru minunat.
Personajul care domină galeria mea de Răi Preferaţi e celebrul Omuleţ din Subterană, apărut pentru prima oară în poemul Sebastian în vis de Radu Vancu, crescut apoi pînă la statura mitului literar. După cum se ştie, nano-antropologia subteraniană a emis nenumarate ipoteze încercînd să explice de ce Omuleţul vrea sa devină Supra-Omuleţ, cu orice preţ (chiar administrînd copiilor din Sibiu izomerul lui de praf Nestlé, ca să aibă toţi rahitism şi nanism şi el să ajungă “overlord în lumea lilipută”). Astfel, Omuleţul ar fi ”bolnav” (Dostoievski 1864), ”într-un fel” (Zum 2010), ”rău, dar nu fundamental rău” (Caligraf 2010). Eu mi-l simt un pic apropiat pentru că răutatea lui mi se pare un produs derivat al dorinţei lui, (nano)omenească în fond, de a fi mai înalt decît e. Şi mi-e milă cînd i se pregăteşte un ceai de valeriană, apoi înca unul, ca să se potolească cu fîţîielile hipercinetice între Subterana pentru Omuleţi şi cea pentru Supra-Omuleţi. Din experienţele din subterana mea, ştiu că efectul valerianei nu ţine prea mult.
My Shameful Crushes. ca oricarei fetite cuminti, mi-au placut baietii rai. mai intai, pe la cinci ani, am avut o prima pasiune pentru insusi… Nicolae Ceaușescu – o marturisesc public acum pentru prima oara. adica, nu numai ca auzeam ca face magarii, dar chiar mi se parea ca are buze foarte rosii, iar asta imi era suficient pe atunci. apoi m-am fixat pe Falconetti, personajul negativ din Om bogat, om sarac, fata de care JR din ulteriorul Dallas nu este decat o copie amarata. dupa cum tot copii amarate sunt toti Robocopii si Terminatorii de atunci incoace, doar un pic mai cibernetico-androidizate. gugalindu-i o fotografie, pentru a raspunde provocarii lui murdoc, constat ca-mi tremura si astazi sufletul de frica si de emotie. he kicks any villain’s ass!
Dacă la întrebarea din Dilemateca despre supereroul favorit am răspuns Pardaillan, raţiuni de simetrie afectivă (dar există oare o simetrie a inimii?!) cer ca superoul detestat să fie, fără doar şi poate, Fausta. Malefică precum Richelieu, meschină precum Mazarin, nu mai puţin bravă decât Pardaillan-fils (îmi aduc aminte şi acum cu inima strânsă de scena în care se duelează aproape de la egal la egal), frumoasă ca… (aici e greu să-i găsesc egal, pentru că pur şi simplu, ca orice singularitate, nu admite categoria similarului), papesă (la propriu) şi ghiavoliţă (nu tocmai la figurat), iubindu-l pe amintitul fiu cu aceeaşi patimă cu care-l ura, asasină a tatălui copilului ei (ghici ciupercă!) – toate femeile fatale de celuloid sunt, pe lângă ea, …celuloid. Cât despre vampele şi trampele nu celuloide, ci curat celulozice, să fim serioşi – Milady Clarick de Winter e pe lângă ea o scumpiţică, Madame Thénardier o sadică… sadea, nici mai puţin, dar nici mai mult de atât, iar Caterina de Medici o biată regină răscoaptă, chinuită deopotrivă de menopauză şi de amorul tîrziu pentru astrologul Ruggieri. E groaznică şi seducătoare femeia asta, răul pur şi dur, şi probabil că ea mi-a furnizat primul set mai acătării de întrebări metafizice: cum se face că manifestarea istorică a Răului are drept reacţiune o manifestare nu mai puţin istorică a Binelui? E obligatoriu ca orice Faustă să-şi aibă Pardaillanul? E cel din urmă, prin urmare, un fel de creaţie a celei dintâi? Deci, după cum pătratul logic ne învaţă că adevărul poate rezulta din fals, binele poate rezulta din rău? De ce da? Sau de ce nu? Iar copilul Faustei cu Pardaillan cade în categoria Binelui ori a Răului? Şi cum de sunt cele două miscibile?
Citeam, cum am spus şi în Dilemateca, ultimele volume ale sagăi Pardaillenilor în paralel cu Monadologia. Cred că se vede şi din întrebările de mai sus, naiv-maximalist-adolescentine, cam ca teodiceea lui Leibniz. De fapt, cred că de asta e Fausta personajul meu negativ favorit: pentru că, detestând-o fascinat preţ de două-trei mii de pagini, mi-am găsit teodiceea personală. A fost, care va să zică, prima mea femeie metafizică!
In general nu prea simpatizez cu raul nici in fictiune – poate cu cei un pic rautaciosi din spirit ludic, gen Puck, dar nu cu cei rai de-a binelea. Totusi, daca e sa caut unul rau, am sa-l aleg nu dintr-o carte, nici dintr-un film propriu-zis, ci dintr-un desen animat pe care l-am vazut toti in copilarie – cei din generatia mea, cei mai tineri s-ar putea sa nu il stie. E vorba de Meowrice din „Parisul Vesel” („Gay Purr-ee”), un motan parizian, distins, (aparent) amabil, manipulator si cinic, dar debitandu-si cu sarm cinismele si fermecand-o cu sarmul si manierele lui pe Mewsette, dragalasa dar naiva pisicuta de la tara. Am revazut relativ recent „Parisul vesel” si filmul nu-s pierde farmecul privit cu ochi maturi, poate chiar dimpotriva…
N-am personaje preferate, bune sau rele la purtare. Totuşi, sub coerciţiune: personajul meu negativ preferat ar putea fi Ostap Bender al lui Ilf şi Petrov. De ce? Din patriotism zgândărit, de bună seamă. Să nu uităm cum se termină Viţelul de aur. Ostap încearcă să treacă graniţa în România, în vreme ce din buzunare îi curg verighete, lanţuri şi brăţări şi rosteşte „clar“: Trăiască România Mare! Unde mai găsiţi, în toată literatura universală, un asemenea strigăt venind de la un străin?
nemaiputand sa rabde inca o modificare subtila a termenilor-simbol, iritat de jocul savant al paralelismului si simetriei, probabil surmenat dupa o zi grea de munca, mistretul cu colti ca argintul il reduce la tacere pe naivul print din Levant, devenind [ce ironie!] antagonistul propriei sale balade.
Daca avem voie sa ne jucam in sesiunea asta si un personagiu acuzat de ‘fraud, bigamy, adultery, plagiarism, household damages, negligence, property damages, and performing unnecesarry dental extractions’ poate fi in acelasi timp si bad guy si hero, atunci Leonard Zelig e my favourite villain; daca nu, atunci nu stiu sa raspund.
Pentru cei neconvinsi ca Zelig e evil, uitati aici: ‘He was the guy who smashed my car up. It was brand-new. Then he backed up over my mother’s wrist. She’s elderly, and uses her wrist a lot.’
Nurse Ratched, sora sefa din One Flew over the Cuckoo’s Nest, is my villain of choice. cel mai inspaimantator la ea mi se pare faptul ca actioneaza din convingerea ferma ca are dreptate, o convingere vecina cu fanatismul. fara asta, celelalte aspecte – ca ii terorizeaza pe cei mai slabi decat ea sau ca sesiunile de terapie sunt doar o ocazie de a-si manifesta sadismul – n-ar fi mare lucru. iar modul in care intampina sinuciderea lui Billy, fara cel mai mic semn de remuscare, arata cat de patrunsa e de corectitudinea faptelor sale.
Alonzo Harris. dintre zeci de ticalosi memorabili & inubliabili, l-am ales pe el. tocmai pentru ca nu e unul oarecare. personajul e plamadit dintr-o multime de nuante, e „the zig-zag man” si datorita acestei „constitutii” ramane pana aproape de final in apele teritoriale ale ambivalentei. interpretarea lui Denzel W [oscarizata, de altfel!] pune in valoare fiecare nuanta a personajului ca intr-o filmare HD in slow motion, sarjand permanent neputinta noastra de a-i pune eticheta politistului pe care-l interpreteaza, de a hotari daca el e ticalosul de care ne atasam sau pur si simplu un ticalos. acesta e marele pariu pus [si castigat] de Antoine Fuqua in Training Day, un fel de Mean Streets al noului mileniu [celalalt pariu – de ce ne gandim la Spike Lee cand vedem filmul asta? – l-a pierdut].
de ce e un personaj negativ? pentru ca invata pe cei creduli sa fie mai naivi decat sunt deja si pe cei curajosi sa cada in ridicol.
poate fi pozitiv personajul asta? hmm.. intelectualii [dom’le!] spun ca e un soi de Iisus.
aaaa.. voi tusi discret [vorba lu’ Lante] si ma voi preface ca n’am inteles prea bine in ce fel.
My favourite bad guy is Rhett Butler. Îmi place pentru sinceritatea răului din el.
Dacă aş putea să fiu la fel de rea ca Rhett, în sensul de a trăi cu atâta pasiune înțelegând… aș spune că nothing else matters.
E o absenţă ce se simte ca o prezenţă: despre ea se tace atât de asurzitor că te dor timpanele. O reconstitui ca pe un puzzle din tresăririle de suferinţă ale celor ce au cunoscut-o, încerci s-o înţelegi, dar, chiar când i-ai refăcut fiecare mişcare şi cuvânt, motivaţiile ei îţi scapă printre degete, nu ştii cine e, dar o presimţi ca pe o siluetă nefastă la capătul tuturor cărărilor pe care dai s-o apuci.
Şi, când o declari învinsă definitiv, îţi dă o ultimă lovitură, exilându-te pentru totdeauna, nu numai dintr-un loc, ci din chiar amintirile tale.
Doamnelor şi domnilor, Rebecca, deja moartă la începutul romanului lui Daphne du Maurier: a trăit cum a avut chef, a murit în propriii ei termeni şi a reuşit ca inclusiv după aia să dea peste cap vieţile celor lăsaţi în urmă.
Jack Nicholson – Daryl Van Horne („Vrajitoarele din Eastwick”)
E impertinent si fermecator, inteligent, cult si amuzant. Ranjeste scandalos si irezistibil. Terorizeaza o comunitate de nesuferiti. Trezeste la viata senzualitatea unor femei misto, aducand-o la punctul de fierbere. Si daca are chef, poate sa si zboare. Gotta love the horny little devil.
Amon Goeth: shoot her.
Reiter: Herr Kommandant! i’m only trying to do my job!
Amon Goeth: ja, i’m doing mine.
unul din cei mai simpatici sonati ai cinema-ului autohton, SS Hauptsturmführer Amon Göth, indeplineste mare parte din criteriile care tind catre raul absolut: e ofiter SS intr-o fabrica a mortii, la cafeaua de dimineata impusca 2-3 evrei si da dovada de un narcisism atroce: [touching his reflection in a mirror] Amon Goeth: i pardon you.
Jean Baptiste Grenouille, esenta parfumierului lui Suskind imi bantuie tractul olftacto-cerebelos de vreo cativa ani buni. lucru datorat in mare masura faptului ca JBG e un personaj negativ apartinand tagmei eterogenului, un homuncul spasmodic, filiform, un gollum dandy, care in ciuda apetitului sau atroce e un personaj indragibil, are grija de victimile sale, iar crima e mai degraba o imbalsamare, un experiment de laborator alchimic cu reactii, precipitari, osmoze dirijate liric. scopul sau artistic, inglobator, epigonic, cabalist, de a crea perfectiunea intr-o sticluta de parfum glossy dilueaza mijloacele, granitele deontologicului, iar ceea ce ramane in urma faldurilor falfainde ale acetui prestidigitator e o miasma bahica, instrumentul unui magnetism animal de care cu greu te poti dispensa. era sa zic ca mai ca l-as lua acasa, dar neah, vreau sa ii simt putoarea de la departare 🙂
cel mai coios bandit dintre banditi e fara indoiala El Indio. daca ma gandesc la personaje negative cu sange-n instalatie, pentru ca un personaj negativ fara sange-n pula nu poate fi decat un fel de pacalici [vezi Pinguinul din Batman], asta e primul care-mi vine in minte. betivul nevrotic, nebarbierit, viril, agresiv, supercarismatic, interpretat magistral de Gian Maria Volonte in capodopera For a Few Dollars More a lui Sergio Leone, da lectii despre cum ar trebui sa arate un barbat tuturor metrosexualilor, emolailor si hipsterilor autocastrati care ne-au invadat viata. uitati-va la ochii lui! [secundele 52-54]. si cand te gandesti ca Volonte a acceptat rolul doar pentru bani, nestiind ca avea sa-l faca nemuritor!
e greu de ales un [anti]erou fiindca cei care impresioneaza, cei pe care ni-i amintim sunt cei care evolueaza, ceea ce face exercitiul si alegerea in sine confusing. primul care mi-a venit in minte este The Decider, dar acesta sustine ca este, de fapt, pozitiv. urmatorul a fost Zorg. scena in care el face apologia principiului de „creative destruction” este nu numai mal-epica, ci si vag prevestitoare.
Nurse Ratched. nu mi’a trebuit mult sa ma gandesc la personajul negativ preferat. Nurse Ratched. Randle McMurphy din Zbor Deasupra Unui Cuib de Cuci a luptat impotriva sistemului de tip Big Brother si a pierdut. Nurse Ratched. manipulare, umilire, degradare. Nurse Ratched. a te hrani cu privirea unui om infrant. Nurse Ratched. a distruge psihicul unui om, insa a’i pastra constiinta de sine. a’l face constient de faptul ca mai e doar 1% dintr-o fiinta umana. Nurse Ratched. terapie medicamentoasa si prin electrosocuri. Nurse Ratched. metafora?
Iaca o leapşă de la Zum, pe care nu o consider chiar atât de macabră***. Mie, una, îmi vine mănuşă, cum s-ar zice. 🙂 Fiorul thanatic, mai mult sau mai puţin discret, dar transpus muzical, m-a gâdilat dintotdeauna într-un mod ciudat. Pe vremuri credeam că îţi dă chiar şi o anumită nobleţe interioară. Acum m-am mai lecuit de gândul ăsta romantic, dar un gol în stomac tot simt, asta e clar. Te face să presimţi muchia de cuţit.
Lista nu este nici pe departe epuizată, dar am obosit să tot pun linkuri. Eu zic că ajunge şi atât. Oricum, unele dintre muzici erau previzibile, le-am mai postat pe blog cu diferite sau întâmplătoare ocazii. 🙂
O leapşă frumoasă, preluată din zbor de laZum, cu personajele preferate din copilărie. De la început trebuie să spun că am o slăbiciune pentru prinţi şi suverani, cereşti şi pământeşti, aşa că e normal să se regăsească pe locurile fruntaşe.
1. Dumnezeu deghizat în moş sărman din poveştile noastre populare, care cerşeşte adăpost de la oameni şi mai sărmani. Un expert al travestiului, El şi cu Sf. Petre.
1. Micul prinţ, care m-a sensibilizat până la limita suportabilului, deşi pe atunci nu înţelesesem mare lucru din poveste.
2. Prinţul fericit al lui Oscar Wilde, care m-a făcut să plâng în hohote. Generozitatea lui era înspăimântătoare.
2. Atreyu din Povestea fără sfârşit, care înseamnă „fiul tuturor”, cel respectat de toţi, adică exact ceea ce adulţii nu concep în ruptul capului când e vorba de un copil.
3. Bastian cel grăsuţ; m-a învăţat că poţi uita de complexe numai dacă te refugiezi cu adevărat în lumea cărţii într-un pod, cu pătura pe cap şi lanterna în mână, lucru pe care nu am fost în stare să îl fac niciodată, de fapt.
4. Pascal, băiatul bolnav de leucemie din cartea lui Michel Bataille, Pomul de Crăciun, care a vrut lupi adevăraţi în preajmă înainte de a muri. M-a învăţat că, de cele mai multe ori, nu avem curajul să conştientizăm ce vrem pentru că ne e teamă de frumuseţea ireală a propriilor dorinţe.
5. Şeherezada***, care ştia să îl ducă pe Şahriar cu vorba. Ceea ce făcea ea era, pe atunci, cel mai lung maraton.
6. Habarnam, bineînţeles. Pentru că îi dispera cu seninătate pe toţi.
7. Hipolita, regina amazoanelor. Respectată şi temută deopotrivă de bărbaţii cei mai de soi. La idealul ăsta râvnesc şi astăzi. Cu toate că nu apare foarte mult în Legendele Olimpului, a reuşit să mă capteze printre toţi eroii musculoşi, mai pământeni sau mai semizei.
8. Păcală, care m-a învăţat să nu am milă de proşti.
9. Phileas Fogg şi Passepartout, Dick Sand şi căpitanul Nemo şi, în general, toţi marii călători ai lui Verne, pe jos sau cu balonul, pe mare sau sub mare.
10. Tom Sawyer, Tom Canty!!! şi Huckleberry Finn, care se bucurau de viaţă în picioarele goale, lucru pe care eu nu l-am reuşit nici până astăzi. Pe lângă asta, cel mai tare lucru făcut de Tom Sawyer şi Huck a fost să îşi însceneze moartea.
11. Robin Hood, care m-a făcut să visez pentru prima dată la banii de buzunar.
*** Ca o curiozitate de subsol din noua colecţie de la ErcPress a celor O mie şi una de nopţi: Şeitan este unul dintre multele nume arabe date lui Satan-Amăgitorul. 🙂
P.S.: Păcat că nu am avut parte în copilărie de Tolkien. Ar fi fost nelipsit din top.
! ! ! Iniţial am scris greşit, în mod impardonabil: Kenty. Îmi cer scuze.
Am primit această leapşă de la Tomata cu scufiţă care şi-a înşirat favoriţii aici. Am hotătât să facem o singură postare, o promoţie 3 în 1 în care să ne înscriem împreună favoriţii pentru a nu plictisi lumea cu lepşe individualiste vreo 2 saptămâni de acum înainte. Trebuia să ne achităm de ea mult mai devreme, însă la aşa o provocare, procesul de selecţie durează foarte mult. Trebuie să scotoceşti în străfundurile memoriei şi să nu faci o nedreptate celor pe care nu îi pomeneşti, aşa cum se întâmplă întotdeauna când trebuie să alegi. Unde mai pui că ne-am tot vorbit, gândit şi răzgândit noi ca nu cumva personagiile, dând buzna din mai multe locuri, să ajungă a se călca pe bătături. Aşa că, în ordinea literelor de la nume, iaca preferinţele:
Lista lu’ Marian:
K, pur şi simplu pentru că este personajul lui Kafka.
Harry Haller, “Lupul”( de stepă) lui Hesse pentru că îmi pare că ne arată cum şi cine suntem noi, fără însă a se desconspira căci va rămâne în penumbră, misterios până la capăt, fascinant şi singuratic. Precum un maestru de ceremonii care ne conduce până în salonul elegant şi luminat de candelabre unde oglinzi imense ne reflectă imaginea din toate unghuirile şi care dispare înainte de ai putea multumii pentru ajutor. Pentru că nu eşuează în sterilitatea intelectualizată şi intelectualizantă şi cade în “păcat” iar astfel se salvează şi ne dedublează pe toţi.
Rubaşov, din Întuneric la amiază a lui Koestler, este probabil unul dintre puţinele personaje care, dacă ar fi puse faţă în faţă cu mântuirea sa, ar refuza-o. Cinic şi inteligent, scuipă morala şi nu recunoaşte decât o singură instanţă: eficienţa demersului. El merge până la capăt, fără regrete şi fără iluzii, cu luciditatea criminalului care ştie că va avea soarta victimelor sale
Edighei Burannâi, figura centrală din O zi mai lungă decât veacul a lui C. Aitmatov. Neînduplecat, aspru, îndelung răbdător, puternic, obişnit cu nesfârşitul mării şi al stepei, supravieţuitor al vremilor pe care doar le-am visat. El ne avertizează că drumul pe care am pornit se poate dovedi o fundătură.
Cicikov din Suflete moarte de Gogol, care ţi se vâră în suflet şi în minte şi nu mai iese de acolo. Precum o lipitoare, naşte genul acela de repulsie însoţită de un efect curativ. Un personaj care nu poate fi încadrat nicăieri, după nici un criteriu, care nu poate intra în nici o taxonomie. Nu ştii cum să te raportezi la el, de unde să îl apuci, cu cine să-l compari, unde să-l plasezi. E bun? E rău? Îţi place ? Nu? Aşa arată, după mine, un personaj total.
Bartleby din nuvela lui Herman Mellvile pentru motivele de aici
Lista lu’ Teodora:
Kirilov, cu toată vocaţia nihilismului existenţialist. Şi acum ţin minte descrierea sa, cu ochii măriţi de demenţa veghei permanente. Omul care refuză somnul, care îşi întinde conştiinţa la maximum. “Sinuciderea logică”, calculată până în cele mai mici detalii, nu pseudosuicidul ca gest disperat, iraţional şi, de multe ori, eşuat şi ridicol. Prin filtrul lecturii eseului lui Camus, Omul revoltat, am înţeles, atunci, că sinuciderea nu este un act de cedare, de renunţare, ci expresia totală a unei voinţe radicale şi revoltate: “Mă voi omorî spre a-mi afirma nesupunerea, noua şi teribila mea libertate.” Un mod de a sabota o nemurire inaccesibilă, care ne hrăneşte cu iluzia altei vieţi decât cea de aici. Întrebările asupra sensului vieţii, a existenţei lui Dumnezeu depăşesc limitele suportabilităţii.
Seymour, mult mai mult decât Holden. M-a făcut să înţeleg că scriitorul adevărat e un om cald şi idealist, ieşit cu totul din raza periculoasă a clişeelor precum cel al artistului “în-mod-ciudat-productiv-deşi-suferind”. Dacă eşti cu adevărat scriitor, nu mai trebuie să şi afişezi acest lucru. Un scriitor get-beget scapă de “clinicile literelor”, adică de academisme şi conceptualisme. Mi-a plăcut foarte mult relaţia cu cititorul, un veritabil entre-nous, fără tehnici de seducţie sau artificii de atragere în miezul scriiturii. Digresiuni naturale, modulate de emoţia de moment, cu parantezele oferite ca pe un buchet floral. L-am primit pe loc şi l-am pus la rădăcina mereu (?!) umedă şi hrănitoare a creierului meu.
Hans Castorp din Muntele vrăjit sau vocaţia disoluţiei lente, ca un parfum care acoperă o tuberculoză incurabilă. Odată ce a păşit în clinică, spaţiu în care ar trebui să te recuperezi, sănătatea lui se înrăutăţeşte şi nu va mai ieşi decât după şapte ani, direct în război, în cruda lui iminenţă. Gradul maturităţii îl dau experienţa bolii şi a morţii. Viaţa e în altă parte şi pentru el, ca pentru atâţia alţii.
Harry Wotton din Portretul lui Dorian Gray. Vorbe de duh, replici spirituale, uneori cinice, care m-au făcut pentru prima oară să îmi pun problema inferiorităţii femeii. Până atunci, nu întâlnisem nicio femeie cu adevărat spirituală… Multă vreme mi-am dorit să am sclipirea ironică şi paradoxul lejer exersat ale lui Harry.
Michael K. din romanul lui Coetzee, Viaţa şi vremurile lui Michael K. Extraordinar personaj, care reface traseul invers al evoluţiei speciei umane, ajungând la stadiul de agricultor şi culegător. Istoria nu e a noastră; ca indivizi, ne trezim târâţi în nămolul ei fără a ne da seama. Michael preferă întotdeauna un traseu paralel, devine o fiinţă nocturnă pentru care libertatea este, la propriu, mult mai importantă decât hrana. Asta m-a terminat la el.
Dean Moriarty, personajul lui Kerouac din Pe drum. Alt nume din seria rebelilor fără cauză. Libertatea anarhică, autodistrugerea demonică, dar şi inocenţa lui tragică fac din Dean un simbol al celor care se topesc prematur în propria rătăcire. Fără regret sau ezitare.
Henry Chinasky, persona lui Charles Bukowsky. El nu are nimic din tragismul lui Moriarty. I se rupe de tot şi de toate. Îşi dă demisia sau este concediat mai des decât anotimpurile, bea de stinge şi teritoriul preferat de aventură este patul. Are, însă, o inteligenţă sclipitoare, dezarmantă. Îţi dă gratis reţete de sfidare a şefului, fără să ridici niciodată vocea, lucru pe care eu nu l-am reuşit niciodată.
P.S: poate că ar trebui dezvolat şi capitolul scriitorilor care au fost ei înşişi personaje ale propriilor vieţi! 🙂
Lista lu’ Vladimir :
Oskar Matzerath, protagonistul romanului “Toba de tinichea” de Gűnter Grass .
Oskar este personajul poate, cel mai pervers şi mai complex pe care l-am întâlnit în ultima vreme prin peripluurile mele literare . Oskar a decis la vârsta de 3 ani sã nu mai creascã . Vã întrebaţi, poate, dar cum este posibil ca un copil de 3 ani sã decidã asupra propriului destin ? Oskar nu este un bãiat obişnuit de 3 ani, preocupat doar de jucãrioara lui, este un copil de o inteligenţã sclipitoare, care se joacã cu minţile tuturor . Nu este un lucru de ici-colo sã reuşeşti sã manevrezi mintea unui om de la o vârstã fragedã . Oskar este tipul de personaj care nu te dezamãgeşte pe parcursul lecturii pentru cã din capul locului constaţi cã în asta stã unicitatea lui : în felul în care vede viaţa şi pe cei din jur .
Ceea ce m-a fascinat pe mine de-a lungul lecturii a fost faptul cã Oskar era hotãrât în tot ceea ce fãcea, nu se dãdea înapoi de la nimic şi manevra fãrã cusur arta dismulãrii .
Rodion Romanovici Raskolnikov, protagonistul romanului “Crimã şi pedeapsã” de Dostoievski . Raskolnikov este un fost student la Drept care trãieşte într-o sãrãcie lucie şi ale cãrui speranţe pentru un viitor dacã nu mai bun, mãcar mai blând, sunt pe zi ce trece tot mai departe . Inteligenţa lui este “completatã” de panica constantã şi de neîncrederea faţã de oameni . Încearcã sã se poarte cât mai natural dupã uciderea cãmãtãresei şi a surorii acesteia, dar ajunge sã se poarte aproape ca un nebun, fiind sigur cã toatã lumea îl suspecteazã de ceva . L-am ales pe Raskolnikov pentru cã, spre deosebire de Oskar Matzerath, el nu ştie sã disimuleze, darãmite sã mai ascundã şi o crimã . Mi-a plãcut acest personaj pentru cã el este întruchiparea fragilitãţii mentale a omului în faţa unor situaţii deloc uşoare, deloc obişnuite .
Erik, protagonistul romanului “Rãul” al lui Jan Guillou . Am putea spune cã Erik este întruchiparea Rãului, oricum îl vede fiecare . Dar aflã, “datoritã” bãtăilor administrate de tatãl sãu şi a regimului crunt al internatului de la Stjärnsberg cã Rãului nu îi poţi rãspunde decât cu rãu . Determinarea de a nu se lãsa cãlcat în picioare şi umilit a fãcut din el unul dintre personajele mele preferate .
Manolios & Co. din romanul lui Kazantzakis, “Hristos rastignit din nou”. Subiectul romanului trateazã rãstignirea, încã o dată, a lui Hristos . Manolios, încercând sã propovãduiascã învãţãturile lui Iisus Hristos, este prigonit şi ostracizat, împreunã cu “apostolii” sãi . Faptul cã ori de câte ori ar veni un Iisus Hristos pe Pãmânt, noi, oamenii, tot cu indiferenţã l-am trata şi sfârşitul lui ar fi acelaşi . De aceea am îndrãgit atât de mult acest personaj .
Ludvik, din romanul “Gluma” de Milan Kundera . Este interesant cum întregul destin al lui Ludvik este marcat de o carte poştalã trimisã de căre acesta prietenei lui în încercarea de a o impresiona . Dar : “Optimismul este opiumul popoarelor ! O atmosferã sãnãtoasã miroase a prostie ! Trãiascã Trotsky !” nu i-a mişcat deloc pe membrii Securitãţii cehoslovace, pecetluindu-i soarta pentru totdeauna . O faptã teribilistã, aparent nevinovată, are repercusiuni cât se poate de tragice, pe care Ludvik nu le-ar fi prezis .
Şi pentru ne face datoria până la capăt, pasam leapşa lui Ovidiu şi Radu da la O carte într-o frază, lui Beth, Orei 25 şi lui Beausergent. Să nu vă prindem că nu vă faceţi tema.
Doamne, ce leapşă grea am putut primi de aici (A sorta fucked up fairytale ), e ca un pumn care trebuie să te trezească şi atunci când nu eşti beat. În timp de cu o mână îmi potrivesc materia cenuşie proaspăt zgâlţîită de constrângerea de a vorbi doar la persoana I, trimit leapşa mai departe următorilor: Radu Vancu, Arana’s world undera picture of frenzy, Ora 25 , White Noise şi oricui mai doreşte, mai pofteşte… 🙂
Avertisment: întrebările de oracol nu au murit… 🙂
1. Ce vârstă ţi-ai da dacă nu ai şti câţi ani ai?
Nu aş şti câţi ani am decât dacă: aş fi beată, în comă sau în ultima fază de Alzheimer; în toate ipotezele, aş pierde noţiunea de sine, cu atât mai mult cea de vârstă…
2. Ce e mai rău: să eşuezi sau să nu încerci?
Să te faci că încerci sau că eşuezi, deci impostura.
3. Dacă viaţa e atât de scurtă, de ce facem multe lucruri care nu ne plac ?
Din laşitate, snobism şi conformism.
4. Când ţi se pare că s-a vorbit şi s-a făcut totul, ţi se pare că ai vorbit mai mult decât ai făcut ?
Da, mult prea mult şi mult prea prost.
5. Dacă moneda naţională ar fi fericirea, cât de bogat ai fi?
Poi… e ca şi cum aş dispune de o groază de reţete la medicamente interzise. Fericirea mea nu ar dura mai mult decât efectul unei pilule „alternative”. Chiar şi aşa, cu toate substanţele nocive la îndemână, cred că pentru mine fericirea nu e suportabilă decât în doze homeopatice. Nicio şansă să crăp în culmea ei, în supradoza fericirii!
6. Care este lucrul pe care ai vrea să îl vezi cel mai mult schimbat la oameni?
Sexul.
7. Faci ceea ce ai visat că faci, sau faci ceea ce faci pentru că împrejurările te-au adus aici?
Dau vina pe împrejurări, nimeni nu le poate acorda sentinţe definitive…
8. Dacă media de viaţă ar fi de doar 40 de ani, ţi-ai trăi viaţa diferit?
Diferit?! Nu, ferit de-a binelea.
9. Eşti mai preocupat să faci lucrurile cum trebuie sau lucrurile care trebuie?
Le fac într-atât de des şi de mecanic, încât am ajuns o imbecilă : nu le mai dis-cern.
10. Dacă ar fi să oferi un singur sfat unui copil despre viaţă, care ar fi acela?
Dumnezeu a creat lumea – implicit viaţa – în şapte zile. Tu o poţi distruge într-un minut.
11. Ce ai prefera să fii: un geniu stresat sau un prost fericit?
Un stresat fericit.
12. Ce-ai alege între amintirile pe care le ai: să renunţi la cele adunate până acum sau să fii incapabilsă mai aiamintiri de acum înainte?
Lobotomia, e mai bună decât perfidia întrebării care îţi dă iluzia că ai de unde alege sau că poţi alege răul cel mai mic.
13. Îţi mai aduci aminte de momentul acela de acum 5 ani când erai extrem de nervos şi nefericit? Mai are vreo importanţă acum?
Nu, numai de acela de acum câteva minute. Are importanţă, încă nu mi-am revenit, nu sunt raţională în momentul ăsta.
14. Care este cea mai frumoasă amintire de-a ta din copilărie? Ce o face atât de specială?
Cea mai frumoasă amintire este proiecţia naivă că dacă devii adult eşti mai special…Ceea ce o face specială este exact contrariul a ceea ce gândeam…
15. Dacă ai câştiga un milion de dolari, ai renunţa la ceea ce faci acum?
Cât? Un milion? Aş renunţa rapid, da! Aş face şi transplant de nume…
16. Când a fost ultima oară când te-ai aruncat cu capul înainte în ceva în care credeai din tot sufletul, deşi toţi te sfătuiau să nu încerci?
Când m-am născut, probabil, dar asta numai dacă eliminăm faza cu “deşi toţi te sfătuiau…” şi o înlocuim cu „toţi îndemnau la împins”.
17. Când a fost ultima oară când ţi-ai auzit sunetul propriei respiraţii?
Când am fost răcită şi aerul se căznea rău prin fosele nazale înfundate.
18. Care e lucrul pe care ţi l-ai dorit întotdeauna să îl faci şi încă nu l-ai făcut? Ce te opreşte?
Să mă dau mare. Mă opreşte teama de ridicol.
19. Care e lucrul pe care îl faci mai bine decât toţi ceilalţi pe care îi cunoşti?
Vladi a uitat să pomenească faptul că este prima leapşă în care suntem atraşi iar pentru asta îi suntem recunoscători lui Jovi.
1. Ce carte ai recomanda şi de ce unui dezamãgit din dragoste ?
Spuma zilelor a lui Boris Vian pentru că nu am citit ceva mai frumos despre dragoste, fie ea şi tristă.
2. Ce carte ai recomanda şi de ce iubitului / iubitei ?
Păi, nu prea îmi vin în minte cărţi care mi-au placut foarte mult pe care să nu le fi citit şi ea. Ultima recomandată cu mare succes: O zi mai lungă decât veacul, motivul îl găsiţi pe blog.
3. Ce carte ai recomanda şi de ce celui mai bun prieten?
Cel mai bun prieten a citit de 10 ori mai mult ca mine, aşa că singura recomandare este aceea de a mai citi încă odată, cu atenţie, pe Dan Sociu. 🙂
4. Ce carte ai recomanda şi de ce unui copil de 10 ani ?
5. Ce carte ai recomanda şi de ce unui mare aventurier/călător ?
Cred că Viaţa luiPi a lui Yann Martel sau Periplul lui Baldasare a lui Amin Maalouf pentru că sunt uşoare la citit, aşa că vor face timpul să zboare, aşa palpitante, pline de lumi exotice şi tâlcuri subtile.
6. Ce carte ai recomanda şi de ce unui duşman cunoscut ? O să recomand unui duşman necunoscut pentru că din fericire/păcate nu am reperat încă o asemenea entitate. Recomandarea este, fară doar şi poate: Arta războiuluide Sun Tzu, nu de alta, dar trebuie să îi ofer o şansă.
7. Ce carte ai recomanda şi de ce unei persoane care nu iubeşte lectura ?Răulde Jan Guillou. Dacă nu îl prinde, e o cauză pierdută, definitiv.
8. Ce carte ai recomanda şi de ce unuia “cu nasul pe sus” ?Micul prinţ. Nu ştiu dacă va avea vreun efect, dar măcar devine un încrezut care a citit Micul prinţ, iar asta îl mai salvează … o ţâră.
9. Ce carte ai recomanda şi de ce celui care apare primul în lista ta de bloguri ?
Vladi i-a recomandat deja ceva Afreudei, aşa că o să fac o rocadă şi o să încerc o recomandare pentru ariergarda blogroll-ului: Ţara mea inventată. Am văzut că îi place Murakami, aşa ca preferata mea din cărţile japonezului: În căutarea oii fantastice.
10. Ce carte ai recomanda şi de ce unuia care crede cã le-a vazut pe toate în viaţã ? Nicolae Steinhardt – Jurnalul fericirii. Pentru că este o mare lecţie de viaţă fără îmbâcseli, sofisme, pedanterii şi reţete prescrise cu gravitate. Dar s-ar putea să stric orzul pe gâşte.
1. Ce carte ai recomanda şi de ce unui dezamãgit din dragoste ? “Capul retezat” – Iris Murdoch : pentru cã autoarea reuşeşte, în stilu-i caracteristic, sã prezinte relaţiile disfuncţionale ( cãsãtoria, adulterul, incestul ) într-o manierã uneori comicã, alteori tragicã, dar mereu actualã, într-o societate de “oameni educaţi”, o societate în care astfel de lucruri nu ai crede cã se pot întâmpla .
2. Ce carte ai recomanda şi de ce iubitului / iubitei ? “Despre lãutãrism” – Constantin Noica : pentru a-ţi mãri şi cultiva cultura literarã, trebuie ca în timp sã înveţi sã deosebeşti diletanţii şi semidocţii de cei care ştiu cu adevãrat despre ce vorbesc şi despre ce scriu . Iar în “Despre lãutãrism” Noica asta încearcã sã ne spunã : “lãutarii” nu dispun de cunoştinţe umaniste adevãrate, ci doar de câteva frânturi luate din mers .
3. Ce carte ai recomanda şi de ce celui mai bun prieten? “În intimitatea secolului XIX “ – Ioana Pârvulescu : pentru cã itinerariul pe care ni-l propune autoarea este unul cât se poate de plãcut, captivant şi presãrat cu nuanţele specifice României secolului XIX .
4. Ce carte ai recomanda şi de ce unui copil de 10 ani ?
Aici aş îndrãzni sã recomand douã cãrţi :
“Cartea lui Moş Oposum despre Pisicile Poznaşe” – T.S. Eliot şi “Cum s-a nãscut poporul român” ( carte pentru copii) – Neagu Djuvara : prima carte are menirea de a introduce copilul, dornic sã cunoascã mereu ceva nou, într-o lume a pisicilor, portretizate aici într-o manierã cât se poate de comicã şi de a-i înlesni imaginaţia ; cea de-a doua carte, “ Cum s-a nãscut poporul român”, are ca scop întâlnirea, într-un mod cât mai plãcut, cu istoria poporului român, lucru ce îi va fi de mare ajutor în formarea sa ca om care doreşte sãposede cât mai multe cunoştinţe de culturã generalã.
5. Ce carte ai recomanda şi de ce unui mare aventurier/călător ?
“Umbra vântului” – Carlos Ruiz Zafón:pentru cã acest volum este atât de captivant, povestea lui Julian Carax, pe care ne-o propune autorul, este una presãratã cu mister, dragoste şi aventurã .
6. Ce carte ai recomanda şi de ce unui duşman cunoscut ?
“Despre urã” – Gabriel Liiceanu : pentru a putea urî, ar trebui ( lucru care nu se întâmplã aproape deloc ) sã ştim exact ce înseamnã “ura” şi ce implicaţii are verbul “a urî” . Iar Gabriel Liiceanu ne oferã ocazia aprofundãrii acestui subiect într-un mod cât se poate de pertinent .
7. Ce carte ai recomanda şi de ce unei persoane care nu iubeşte lectura ?
“Trei într-o barcã” – Jerome K. Jerome : pentru cã este o carte amuzantã, uşoarã şi nu necesitã o foarte mare putere de înţelegere.
8. Ce carte ai recomanda şi de ce unuia „cu nasul pe sus” ?
Biblia: de obicei, cei care sunt “cu nasul pe sus” au impresia cã le stiu pe toate . Eu i-as invita sã citeascã câteva pasaje din Biblie pentru a realiza, dacã doresc evident, cã nu stiu, de fapt, nimic .
9. Ce carte ai recomanda şi de ce celui care apare primul în lista ta de bloguri ?
“Amintiri, vise, reflecţii” – Carl Gustav Jung : Afreudei, pentru cã am vãzut cã este pasionatã de psihanalizã şi, prin urmare, autobiografia lui Jung ar bucura-o foarte tare .
10. Ce carte ai recomanda şi de ce unuia care crede cã le-a vazut pe toate în viaţã ?
„Procesul de la Nürnberg„- Joe J. Heydecker : pentru cã, pe lângã prezentarea detaliatã a celui ce a fost numit “Procesul Secolului”, cartea mai are câteva poze cu evrei torturaţi, înfometaţi şi executaţi fãrã milã de cãtre nazişti . Pozele, alãturi de conţinutul cãrţii, te fac sã realizezi cã nu ai trecut prin ceea ce au trecut ei şi cã nu ai vãzut cum cei dragi sunt omorâţi în faţa ta .
Insemnari din subterana 