poemul de sâmbătă: artă pe pâine

Stau şi mă minunez cât de bine prind substanţele alimentare – zahărul ars sau pudră, făina, ciocolata, frişca- unei îmbălsămări poetice. S-a dus vremea rozelor presărate peste „lutul asudat” sau peste „cadavre”. Gata, arta nu mai este atât de selectivă cu materialele; a devenit digerabilă de la celebra afirmaţie a lui Dali încoace („Frumuseţea va fi comestibilă sau nu va fi”); foloseşte absolut tot ce găseşte la îndemână, de prin cămară sau de aiurea. Nu mai aruncă nimic, sortează şi reciclează după tehnici aproape industriale, chiar – sau mai ales – „pâinea noastră cea de toate zilele”, despre care Dali zicea că este materia-fetiş prin excelenţă (mă gândesc la Bustul retrospectiv al unei femei din 1933, cu franzela plasată pe creştetul unui manechin de plastic, plus planul de a plasa o pâine de zeci de metri în grădinile de la Palais Royal, una şi mai lungă la Versailles şi apoi pâini prin toate zonele vizibile din marile oraşe ale Europei). Cu o diferenţă, totuşi: ceea ce în arta lui Dali a fost folosit experimental, pentru a scandaliza gustul publicului snob, în poezie, alimentele mediază reveriile pentru regăsirea intimităţii.

Mi s-a părut dintotdeauna ciudat că femeile au de a face în bucătărie cu tot felul de alimente şi ingrediente şi, totuşi, nu le exploatează îndeajuns virtuţile estetizant-erotice, aşa cum o face în stilul său inconfundabil Emil Brumaru. Sau Cristian Popescu, cu tentaţia thanatică. Îmi mai vin în minte „cafeaua” lui Dan Coman şi „aerul copt” al lui Florin Partene, care vine, de cele mai multe ori, tot de la miezul de pâine caldă al fiinţei. Da, poemul e o invitaţie la a te lăsa gătit la modul cel mai organic, nu artificial-cosmetic. Avem părerea că moartea doar ne devorează. Dar poate că dacă ne îmbălsămăm poetic, ea ne degustă ca pe o trufanda.

Cristian Popescu (Arborele genealogic, frg. )

Când eram mic aveam o pernă mare, moale, caldă, umplută cu miez de pâine. Şi-am rugat-o pe mama să-mi coasă multe felii de pâine una lângă alta ca să am şi-o plapumă. Ştiam eu că sânii femeilor sînt plini cu miez, de-asta erau aşa calzi şi moi.

Eu mă gândesc să mă ornaţi frumos când oi sta pe catafalc. Cremă de ciocolată pe buze, flori de zahăr ars în păr, să puneţi unde-o încăpea frişcă în jurul meu, scorţişoară presărată pe tâmple, zahăr pudră-n obraji ca să par cât mai palid, buzunarele pline cu fondante şi un măr glazurat între dinţi şi mulţi clopoţei atârnaţi să sune când mă vor duce pe umeri. Să mă vorbească lumea că „De ăsta nu s-a săturat moartea niciodată, dragă.”

Imagine: David Wojnarowicz (1954-1992), Untitled, 1988-89. A trăit cu doi ani mai  puţin decât Cristian Popescu (1959-1995).

Dacă se poate dormi pe o pernă de pâine, se poate merge şi în încălţări la fel de moi:  🙂

sursa: aici

postat de Teodora

Read Full Post »

Hitchcock şi Dali

Ştiţi tablourile lui Dali cu sertăraşele preluate de la Freud din care ies zisele „mirosuri narcisiste”.  Da, le poţi deschide prin psihanaliza profesionistă, cu sau fără divan, dar chiar şi fără Sigmund, cu condiţia să te cheme Dali şi să te asociezi cu maestrul suspansului cinematografic. Este vorba de o găselniţă cinematografică  Hitchcock-Dali (Spellbound, 1945) din care se vede că arta e cea mai bună metodă de exorcizare, un fel de salvDalizare. Nu avea cum să nu iasă imagini delirante, de cea mai bună esenţă suprarealistă, dintr-o aşa colaborare. Tăierea cu foarfeca a ochiului  reprezentat  reia cadrul binecunoscut din Un chien andalou, care „a reuşit să năruie, într-o singură zi, zece ani  de avangardism postbelic pseudointelectual şi să îngenuncheze acel lucru respingător numit artă abstractă” (aluzie la „romburile” lui Mondrian.) De la Dali citire.    🙂

Read Full Post »

D-ale lui Dali

 

 Dali. Ce mai poţi spune despre el, când a avut grijă să o facă singur? Nu elementele şocante şi mutaţiile la nivelul imaginarului şi al imaginii mă interesează în momentul acesta; pur şi simplu sunt indiscutabile. Îmi plac, însă, în mod deosebit picturile lui mai aerisite din punct de vedere compoziţional, în care experimentalismului i-a luat locul o incredibilă forţă vizionară, de explorare a conţinuturilor noastre psihice, cărora li s-a surprins dualitatea ireductibilă, paradoxul inevitabil. Trei picturi am în minte când spun lucrurile ăstea: Ascension (1958) , Corpus hypercubicus (1954) şi Christul Sf . Ioan al Crucii (1951).

Impactul lor vizual este extraordinar de puternic. Încep cu prima, Ascension, care m-a lăsat perplexă din mai multe motive:

1. schimbarea evidentă de perspectivă, cu unghiul spectaculos al racourci-ului figurii bărbăteşti  – un Isus care nu mai are nimic din canonul  biblic al corpului chinuit; 

2. – dinamismul cromatic, cu forţa centripetă a sferei galbene, aflată în dispută plastică internă cu fundalul întunecat;

3. – dinamismul structural al imaginii, realizat prin „electrizarea ” a doua fiinţe care,  ieşite din latenţă printr-un moment de revelaţie, converg sublim una către cealaltă pentru a se integra unui model existenţial total, superior, transcendental. Două sfere de lumină distincte, una aurie şi alta alb-argintie, s-au intersectat deja.

Prezenţa feminină din registrul superior al imaginii activează o subţiere a negurilor prin unda tractoare a  propriei priviri,  a cărei deschidere este „măsurată” cu orizontala ampla a braţelor celui aflat în imponderabilitatea unei minunate beatitudini…

Dar, pe lângă toate aspectele astea,  mai e vorba de ceva, şi anume, de  o inversare neaşteptată  de roluri: bărbatul este proiectat ca receptacul primitor, ca principiu pasiv iar femeia este, în schimb, cea care se pogoară, care are un rol activ şi expansiv. Chipul ei ferm, cu trăsăturile inconfundabile ale Galei, apare de undeva din afara spaţiului plastic, dintr-o virtualitate care ne depăşeşte, şi planează dominator asupra unei dimensiuni întunecate, dar aspaţială, psihică.  De aici înainte, tabloul pare o concretizare plastică ideală a principiilor jungiene formulate în Mysterium coniunctionis. Ea -să îi spunem convenţional Gala- pare a reprezenta iluminarea sau inspiraţia, care dă impresia că ne vine subit, de undeva din afara noastră şi „produce lărgiri bruşte ale conştiinţei”, aşa cum spune Jung.  Aura reală ne dilată  fiinţa spirituală nu numai în jurul capului, ci învăluie întregul trup, înscriindu-l în cercul ei strălucitor, căci „în întunecimea psihicului, corpul solar care emană atâta lumină este Eul şi câmpul său de conştiinţă”. 

 

 

Mysterium coniunctionis, sinteza contrariilor -Sol ca animus sau principiu masculin şi Luna ca anima, respectiv principiu psihic feminin- se produce prin transpunerea plastică uimitoare a neutralizării acestei dispute veşnice. Fiindcă nu putem avea acces la realitatea atât de abstractă a psihicului decât intermediat, sub formă proiectată, cele două figuri, Dali şi Gala, chiar asta şi sunt: proiecţii ale conştiinţei, cu latura ei diurnă, masculină, Logosul diferenţiator, şi cea feminină, Erosul asociativ care atenuează, îndulceşte contururile într-o lumină difuză, întocmai ca luna astrală.

De altfel, Dali a recurs până şi la echivalenţa simbolurilor biblice majore însele, Isus şi Fecioara Maria, cu cele psihice. Dali – Gala, cuplul ardent şi paradoxal, încleştat în supremaţia orgoliilor, dar  totuşi inseparabil, este proiectat deseori  într-un extaz mistic ( vezi şi Corpus hypercubicus, 1954). Dacă ar fi fost vorba doar de o simplă transpunere biblică, am fi văzut trupul purtând însemnele teribile ale crucificării. Or, Christul lui Dali nici măcar nu atinge crucea, ceea ce înseamna că semnificaţia răstignirii a trecut de bariera raţionalului, a logicii restrictive, printr-o subtilă contestare la nivel  metareprezentaţional.

.Acesta este paradoxul lui Dali, egocentricul: el reuşeşte să-şi dea lui şi soţiei sale, două firi extrem de vulcanice, o expresie  vizuală transindividuală. Dar pentru a ajunge aici, a desemantizat vechile figuri, le-a golit, cumva, de conţinut. Isus a trebuit să devină Dali iar Gala, Regina supremă, cu mantia ei somptuoasă. Christul lui Dali nu este niciodată apăsat de  povara albastră a cerurilor, ci este întotdeauna proiectat în măreţia singularităţii sale pe neguri insondabile, într-o sublimă exhibare a siguranţei de sine ca unul care reuşeşte să facă lumină în propria interioritate. De aceea, chipul nici nu mai trebuie să i se vadă tocmai pentru a nu mai inspira nimic din mila creştină, ci altceva: „poza” universala a eului absolut.

 

 Aspiraţia spre totalitate, spre  un plan superior, plasat deasupra figurii, atinge apogeul în pictura Christul Sf. Ioan al Crucii: de acum, figura  nu mai priveşte de jos în sus, ci domină dintr-un punct superior, privilegiat. Deasupra Lui nu se mai poate concepe nimic, nici măcar prezenţa Galei, căci tipul uman a devenit prototip deja instalat în schema triunghiulară a propriei perfecţiuni, la care Dali a ajuns după o perioadă intensă de căutări plastice. Dacă la început figura era integrată în fondul tabloului, treptat ea va răsturna acest raport, ajungând să îşi proiecteze şi asimileze propria spaţialitate.

Absenţa Galei marcheaza asimilarea definitivă a contrariului. Nouă nu ne rămâne decât să ne lăsăm „dirijaţi”, să privim creştetul, umerii viguroşi şi braţele, căci  adevărata cruce ca simbol al totalităţii, acea quaternio originară, nu este cea de lemn, ci cea trasată de  corpus mysticus însuşi. Aşa cum perspectiva ameţitor descendentă este atributul celui care domină, care priveşte retrospectiv şi introspectiv până la matricea devenirii sale, numita Port Lligat, delimitată în tenebrele inconştientului de câmpul vizionarului, privitorul este invitat la aceeaşi plecare/ reverenţă a capului prin care, odinioară, manieriştii configurau atmosfera meditativă, cufundarea figurii în propriul spaţiu psihic.

 

postat de Teodora 

Read Full Post »

Despre afemeiat

Mai am cateva pagini din Jurnalul unui an prost de J.M. Coetzee. Am dat peste un pasaj  care m-a dus cu gandul direct la Dali, cu viteza sigura a  unui link. 

” < Ce crezi ca inseamna sa fii afemeiat?  a intrebat el (afemeiat era unul dintre cuvintele lui preferate in limba engleza – womanizer– ii placea sa-l rostogoleasca pe limba, wo-man-i-zer). Un afemeiat este un barbat care desface femeia in bucati si o recompune ca femeie. Ca un a-to-mi-zor, cate te desface in atomi. Numai barbatii ii urasc pe afemeiati, din gelozie. Femeile il apreciaza pe afemeiat. O femeie si un afemeiat sunt facuti de la natura unul pentru celalalt.>”

 

„Totul depindea, mi-a zis el, de capacitatea de a prinde, printr-o atentie extrema, foarte concentrata, acel gest unic, inconstient, prea usor sau prea fugitiv pentru a fi observat cu ochiul obisnuit, prin care o femeie se tradeaza -isi tradeaza esenta erotica, adica sufletul. Bunaoara, felul in care isi rasuceste incheietura mainii ca sa se uite la ceas, sau felul in care se apleaca sa-si stranga cureaua sandalei.  Odata prins acel gest unic, imaginatia erotica il poate explora in libertate (…)”

Dali o fi fost el afemeiat, dar nu orice afemeiat poate fi Dali.         🙂

postat de Teodora

Read Full Post »