Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Mai 2011

IV

Astă seară tunetul s-a prăvălit
Pe costişele cerului apăsător
Ca un bolovan uriaş…

De parcă cineva de sus
De la o fereastră ar scutura o faţă de masă,
Iar firmiturile, căzând împreună,
Ar produce prăbuşindu-se un anumit zgomot,
Tot aşa s-a urnit şi ploaia din cer
Întunecând drumurile…

În vreme ce fulgerele zgâlţâiau aerul
Şi agitau spaţiul
Ca ţeasta imensă a cuiva care spune nu (…).

postat de T.

Read Full Post »

Recent, am terminat de citit o carte . De fapt, nu aş numi-o carte . Este o confesiune, un document care ar trebui să fie parcurs de toţi, dar, mai ales, de cei care vor să ştie nu doar despre viaţa celor care au fost deţinuţi ai tenebroaselor închisori comuniste, ci şi despre cei care îi aşteptau afară, cu sufletele îndoite, dar, totuşi sperând că lucrurile nu vor putea fi mai rele sau nu vor mai continua…din păcate, au continuat timp de 45 de ani….ani lungi, dureroşi pentru cei care au luat parte la ororile regimului comunist, direct sau indirect . Pentru că suferinţa acestora nu s-a raportat strict la ei, ci şi la cei apropiaţi lor . Deci a fost o suferinţă dublă !

Cartea despre care aş vrea să îmi exprim părerea se numeşte, foarte sugestiv, „Timpul ce ni s-a dat”, iar scriitoarea, Annie Bentoiu, soţia compozitorului Pascal Bentoiu, reuşeşte, cu o deosebită sensibilitate şi cu un dar al narării pe care nu pot spune că l-am mai întâlnit până acum la vreun alt autor citit, să îţi prezinte o perioadă a zdruncinărilor politice ( instaurarea regimului Antonescu, abdicarea regelui Mihai I şi începutul regimului comunist ), apelând doar la memoria afectivă şi la documentele istorice, nicidecum la ficţiune .

Monica Lovinescu spunea,despre carte, într-un interviu acordat României literare, că „…este scrisă […] fără patimă, fără complexe, cumpătat, cu toate nuanţele îndoielii, într-un cuvânt, cu bun-simţ.”   Nu pot decât să fiu de acord cu ceea ce a susţinut Monica Lovinescu, pentru că, într-adevăr, bunul-simţ şi încercarea de a înţelege faptele înainte de a le judeca, sunt, poate, calităţile cele mai bine conturate ale autoarei în aceste memorii, dânsa încercând, şi reuşind totodată, să raporteze doar la „timpul ce i s-a dat”, timp al aşteptării îndelungi, aş sentimentelor de neputinţă, al stărilor sufleteşti adesea contradictorii .

Dacă primul volum de memorii este unul, să zicem, relativ calm, parcurgând perioada 1944 şi până la abdicarea regelui Mihai, cel de-al doilea volum este la polul opus : efectele abdicării şi ale instaurării regimului comunist sunt aproape imediate, afectând pe toată lumea, dar, mai ales, cei care au avut legături cu guvernele antebelice, majoritatea liberale .

Annie Bentoiu analizează cu mare atenţie efectele şi defectele sistemului comunist, angajându-se în misiunea de a-i nu îi uita pe cei care au suferit, cei care au supravieţuit şi pe cei care, din păcate, au murit . Drumul rememorării nu a fost unul uşor : nimănui nu îi place să îşi amintească de trecut, mai ales dacă a fost unul presărat cu suferinţă şi cu speranţele adesea năruite . Dar ceea ce m-a uimit cel mai tare a fost puterea, forţa de care au dat dovadă soţii Bentoiu şi micul lor grup de prieteni, de a înfrunta tot  ceea ce li s-a dat şi de a reuşi, cumva, să meargă mai departe . Pot spune, fără dubii, că şi ei reprezintă, pentru mine, acea formă de rezistenţă anti-comunistă discretă, dar fermă, încrezătoare, dar nelăsând garda jos nicio clipă .

„Timpul ce ni s-a dat”, vol.1, editura Humanitas, 2007

„Timpul ce ni s-a dat”, vol.2, editura Humanitas, 2009

Postat de Vladimir Barbu .

Read Full Post »

               O percepţie încă proaspătă, o luciditate limpede, de înaltă rezoluţie cinematografică şi un simţ al fragilităţii oricărei linii de demarcaţie, asta emană poemele din Dactilografa de noapte (Casa de Pariuri Literare, 2010), reeditare a volumului din 1996. Era firesc ca şi simţul claustrării să se ascută la maximum, căci fiecare vitrină adaugă -sau confirmă- încă un perete  neştiut la acvariul existenţei noastre, care acum, retrospectiv, poate fi văzut în ansamblu, fără a i se contesta nicio clipă frumuseţea. Şi totuşi, ceea ce surprinde la Nora Iuga nu este neapărat prizonieratul, revolta (pirografică, în cazul Angelei Marinescu, fascinată de explozia din Zabriskie Point), nici  abandonul sau resemnarea, ci uşurinţa cu care  îşi consolidează interioritatea. Încărcătura imensă a amintirilor este tractată din beznă în spaţiul recognoscibilului, al memoriei, neafectat de „urâţenia creierului”. Eul se remontează tot timpul, umbrela evazată a fiinţei lui găseşte spiţe de rezervă, de autosusţinere în propriul trecut. Cu ajutorul lor se fixează punctele de fugă în realul ameninţat de spectrul inevitabil al sfârşitului lent (ca o Veneţie scufundându-se în splendoarea propriilor ape) graţie cărora fluxul confesiv îşi dă sieşi o consistenţă aproape tridimensională. Liniile  converg şi diverg spontan în aceeaşi imagine,  pentru că pe  poetă nu o interesează delimitarea între ceea ce a fost, între tinereţea definitiv pierdută, şi ceea ce a mai rămas, ci tocmai suprapunerea, porţiunile intersectate, aglomerarea solidară de detalii şi imagini, cam aşa cum puii fragili de găină se înghesuie unii în alţii pentru a putea supravieţui. Vedem imagini juxtapuse ale eului la  diferite vârste făcând front comun în faţa disoluţiei pe care riscă să o instituie uitarea, adevăratul infern al oricărei fiinţe cu adevărat vii. Prin poezie se poate coagula, deci, această frumoasă disidenţă a memoriei, cu atât mai mult cu cât „bătrâna ridicolă” îşi probează extraordinara acuitate vizuală, susţinută de ironie şi autoironie, dar se şi dezice de imaginea celor care au substituit propria viaţă cu un surogat, cu o „lume  în loc de lume”: „abia mai târziu am aflat/ că se poate minţi din lipsă de întâmplări/ mă gîndesc la bătrânii domni/ care merg încet/ şi nu ajung niciodată/la umbrele lor tremurătoare/ ca perdelele în ceainărie/ mă gîndesc la întîlnirile pierdute/ şi înlocuite cum te-ai trezi/ într-o veneţie scufundată/ şi ai vedea magii venind din răsărit/ şi după aceea/ suspendarea dreptului la vorbitor/ cînd iese la lumină lumea paralelă/ lumea în loc de lume/ cea în care nu se ascultă/ şi nu se bate din palme„.

                 Sigur că drama bătrâneţii rămâne, de vreme ce, în carlinga trupului, comenzile de manevrare care se dau rămân, de multe ori, fără răspuns, iar garniturile propriei senzorialităţi, atât de expansive, zac  (sau sunt silite să zacă!), atinse de rugină, în depoul cărnii. Dar există un element subestimat,  fidel, neafectat de trecerea timpului, în stare să ne redea mimetic orice mişcare, răspunzând, astfel,  iluziei de sincronizare a minţii şi a trupului: umbra. Poemele emană o atmosferă de Chirico amestecat cu Hopper, o linişte îngheţată şi transparentă a perfectei asumări a inevitabilului,  în care eul nu se poate abţine să nu însceneze mici trişări, aşa cum se insinuează, subversiv, încă ingenuu (doar e  fetiţa cu  o mie de riduri, nu-i aşa?) şi îşi verifică gesturile în propria sa proiecţie. Sigur că lumina din poezie nu este naturală, obiectivă, doar este vorba de o zi în amiaza mare întreţinută de o incredibilă energie psihică şi de dragostea insaţiabilă de viaţă, cu care nu foarte mulţi dintre noi se pot lăuda.

o casă atât de concretă


o dimineaţă în aşteptarea unui tren
sub lumina tulbure
ceştile de cafea şi surâsul

dar e vorba de viaţa mea
de această insesizabilă atingere
dintre somn şi întâmplare
ca naşterea unui sâmbure într-un fruct de lemn
şi aş merge de mână cu umbra
cum merge orbul cu presimţirea
şi cangurul mic din marsupiu
îi vorbeşte mamei pe care n-o vede

un drum fără ţintă
doi saboţi fără paşi
şi locuieşti
într-o casă atât de concretă
ca o crimă deliberată
şi iată prinzi în mână molia
un exerciţiu spiritual
iadul e chiar aici
învârtindu-şi elicea prin aer

imagini: Edward Hopper

postat de Teodora

Read Full Post »

Dacă data trecută s-a discutat despre britanici,  întâlnirea de vineri va fi dedicată artiştilor americani care au  însemnat ceva în mişcarea hippie. Veniţi, vă aşteptăm!

Read Full Post »


Am ajuns să o fac şi pe asta: să vorbesc în public despre Kostas. Cu vocea tremurată, poate cu incoerenţă, dar am făcut-o. Nu mi-am propus decât să îl prezint pe Kostas ca pe o  lecţie de izbăvire prin literatură a unui suflet damnat, căci asta mi se pare a fi, de fapt, tema centrală a romanului şi miza existenţială majoră a personajului. Mai degrabă decât decadentă, atmosfera e una manieristă, o proiecţie obiectivată a spaţiului psihic, a păcatului care distorsionează şi schimonoseşte, a vedeniilor şi tablourilor coşmareşti, a bolii (“cufureala verzuie”) din spatele cărnii şi a prezenţelor malefice, de la cele brute, precum kir Apostolis, birtaşul Calomfir, argatul Vanghelis, Abdulah, proprietarul de şerpi, femeile vulgar-rubensiene (propria mamă, Kiva, Iepuroaica, Frosa, Măcelăreasa) la cele cu obsesii sexuale care îşi procură plăcerea prin blasfemii (Fatih Efendi) sau aristocrat-rafinate gen Yussuf sau prinţul Rudolf von Habsburg, travestit în signor Pellegrino, totul într-o tensiune întreţinută de alternanţa perioadelor de perversiune cu abstinenţa severă, dar iluzorie din spatele zidurilor mănăstirii.

Kostas, doar aparent un personaj picaresc, m-a învăţat să disting foarte clar între două tipuri de confesiune sau spovedanie: cea religioasă şi cea literară. Cea religioasă se realizează în mod asistat şi oarecum ritmic, semănând mai degrabă unei goliri a paharului sufletesc pentru reumplerea lui ulterioară de alte păcate. În schimb, spovedania lui Kostas este o formă de asumare totală a răului, o asumare a paternităţii acestuia prin scriitură. Spusă, confesiunea poate fi înlesnită de un duhovnic şi, mai ales, privată, ascunsă, ferită de ochii celorlaţi;  în scris, ea nu se poate realiza decât o singură dată,  în faţa lui Dumnezeu şi a întregii lumi deopotrivă.  Kostas, de altfel, chiar spune: nu poţi scrie aceeaşi poveste de două ori, ci eventual două variante ale aceleiaşi vieţi, şi numai dacă timpul ţi-o permite. Timpul nu este de partea lui iar povestea i se încheagă febril, aproape neîntrerupt, zi şi noapte, pe viaţă şi pe moarte, ca o cursă contracronometru. Extraordinară devine raportarea celor două personaje, Kostas şi amantul său, Nemţoaica, la însemnări: ceea ce pentru primul e o necesitate, pentru celălalt devine o supralicitare: “Eram acum ca doi duşmani, nevoiţi să împartă aceeaşi celulă de închisoare şi nevoiţi să împartă şi aceeaşi poveste.“


În ciuda faptului că acoperă programatic toate formele imaginabile ale răului, de la incest, sodomie până la trădare şi crimă, Kostas este, paradoxal, o veritabilă conştiinţă religioasă, care ştie că fapta şi gândul sunt echivalente din punct de vedere moral în faţa lui Dumnezeu, că viaţa scrisă şi viaţa trăită sunt două faţete ale aceleiaşi medalii: “Unele dintre lucrurile pe care ţi le povestesc s-au petrecut poate cu adevărat, altele doar în vis şi-n închipuire. Fiecare dintre noi are o viaţă visată şi o viaţă trăită, între care nu trebuie să facem nicio deosebire, căci în faţa lui Dumnezeu, păcatul cu gândul ori cu visul şi păcatul cu fapta sunt una”. Dumnezeu nu a făcut lumea cu jumătate de gură, ci cu Cuvântul care rosteşte şi făptuieşte în acelaşi timp. Mărturisirile lui Kostas dovedesc tocmai  înţelegerea adâncă a acestei naturi duale a Logosului, căci numai prin caracterul scris al spovedaniei, gândul şi fapta se pot plasa în acelaşi plan ontologic: “dacă unele din aceste întâmplări s-au petrecut doar în închipuire, ele ţin tot de povestea lui Kostas Venetis, căci ce e fiecare dintre noi, fiule, altceva decât o poveste închipuită de Dumnezeu?” Trăind sau mărturisind, visând sau acţionând, el nu face  decât să respecte, fidel, acest principiu al echivalenţei, pe care îl aplică în fiecare moment din calvarul asumat al propriei vieţi. Din această perspectivă, sodomia însăşi poate fi – sau trebuie?-  înţeleasă ca o înjurătură asumată până în ultimele ei consecinţe. De multe ori, ne spunem în gând lucruri neortodoxe sau avem dorinţe  perfide, dar ne amăgim că, nerostindu-le cu voce tare, ele nu există. Kostas spune lucrurilor celor mai groaznice pe nume, îşi pune sufletul pe tavă şi ne face să ne ruşinăm, dar nu de el, ci de noi înşine, de lipsa noastră de curaj în acceptarea părţii celei mai întunecate a sufletului, pe care ne mulţumim de cele mai multe ori  să o ignorăm sau eufemizăm.

De ce Kostas poate fi considerat un ales, aşa cum cred eu cu tărie? În primul rând, are vocaţia distrugerii şi a autodistrugerii, care în plan religios corespunde năzuinţei autentice de purificare. Ca un veritabil estet, el pare a aplica literalmente un citat din Cioran: “Puritatea se câştigă nimicind, căci nu suntem noi înşine decât călcându-ne fără milă în picioare”. Apoi, Kostas are marele avantaj  de a fi el însuşi: spune cu gura toată ceea ce noi, din rutină, comoditate, laşitate şi, mai ales, falsă credinţă, nu ne spunem decât cu jumătate de gură. În al doilea rând, el are privilegiul propriului calvar, îşi trăieşte iadul de două ori: prin fapte, dar şi prin retrăirea lor în planul retrospectiv al însemnărilor autobiografice pe care le dictează Nemţoaicei: “Oare nu cumva, în timp ce oamenii obişnuiţi au parte de chinurile vieţii iadului doar după moarte, eu mă aflam încă din timpul vieţii în iad?” Trăind până la istovire, emaciere şi sânge, înscenându-şi josnicia supremă, ca la carte, aşa cum este episodul cutremurător cu micuţa Biulbiul, victima pervertită care se crucifică şi moare din cauza rănii infectate, sau cea cu bătrânul Calomfir pe care îl sodomizează pe patul de moarte, Kostas ajunge efectiv să epuizeze substanţa răului. Nu degeaba, după fiecare scenă atroce, el se  sleieşte şi se cufundă într-o negură a leşinului din care îşi revine ca după o moarte temporară. Însemnările lui aduc prea adeseori în prim-plan spaima şi groaza în faţa inumanului, simptomele adevăratei căinţe. În al treilea rând, Kostas denunţă „spoiala” religioasă, virtutea de faţadă redusă la o simplă probare a limitelor fizice ale omenescului. Autoflagelarea nu îi demonstrează decât  o altă formă, radicală, a nutririi sentimentului de ură şi de răzbunare. Totul este trăit la intensitatea maximă, aproape insuportabilă, a paradoxului. Cunoscător de greacă şi latină, lecturarea Sfintelor Scripturi îi permit accesul la  totalitate, care nu trebuie înţeleasă simplist ca armonie, ca ideal utopic, ci ca paroxism în care binele şi răul sunt atât de uşor permutabile: “Binele nu însemnează (aşa cum cred cei neştiutori) nici bogăţia, nici faima, nici sănătatea, întrucât acestea nu sunt bune prin firea lor, de vreme ce fiecare din ele se poate transforma în opusul său şi n-are puterea să-l facă mai bun pe cel ce o dobândeşte. Iar la temeiul primului pas pe care îl facem pe calea virtuţii se află credinţa în starea de Fericire pe care o vom atinge în urma încercărilor, adică nădejdea.” Ele sunt consubstanţiale, aşa cum sunt trandafirul şi şarpele, create de acelaşi Ziditor, care “ne sloboade cu o mână şi ne apucă cu cealaltă, după legea cercului, care se mişcă, fără odihnă, înainte şi înapoi”. El, Kostas, are extraordinara tărie de a-şi pune sub lupă toate gesturile şi actele, accentuând tragica lor mascaradă pe căile atât de cumplite care îl apropie, de fapt, de Dumnezeu. Oamenii îşi schilodesc copiii ca să îi trimită la cerşit, însă Dumnezeu, care alcătuieşte cu acelaşi scop şi pe cei drepţi, şi pe cei strâmbi, „schilodeşte pentru a îndrepta”. Lecţiile despre  om şi divinitate sunt crude, aşa cum misticismul adevărat începe ca teroare a creaturii în faţa Creatorului, ca spaimă în faţa unei voinţe atotputernice. Kostas îi spune Nemţoaicei că Dumnezeu adevărat nu este al nevolnicilor, al celor care, săvârşind răul, au iluzia că o fac din libertate, ci al deznădăjduiţilor autentici, al acelora care ştiu că până şi răul pe care îl comit face parte din nepătrunsul plan divin, trasindividual şi transraţional. Kostas nu face nicio clipă legea proprie, el este subjugat, pe pământ, voinţei acelui diabolic beizade Mihalache, iar în plan divin, voinţei Atotputernicului.

Numai cel care s-a încolţit continuu prin păcat poate vorbi cu adevărat despre el. Numai cel care aduce în faţă răul se spovedeşte cu adevărat, căci nu te poţi spăla de păcate mărturisindu-ţi binele.  Făcând asta sub forma memoriilor cutremurătoare, a vinei epicizate, Kostas îşi coagulează retrospectiv conştiinţa şi se izbăveşte prin literatură: “povestea mea e o mărturie a dreptăţii prin strâmbătate şi a înţelepciunii prin nebunie”.

Imagini de la lansare.   🙂  De la stânga la dreapta: Dragoş Varga, eu, Rita Chirian, Claudiu Komartin, Octavian Soviany, Radu Vancu.

Foto: Veronica Niculescu

postat de T.

Read Full Post »