plagiatul, boală veche

„Dumnezeu îl iubeşte pe plagiator. Şi aşa scrie la carte: ‘Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut.’ Dumnezeu este plagiatorul originar. Cu o lipsă de surse rezonabile din care să șterpelească – omul a creat după chipul a ce? al animalelor? – facerea omului a fost un act de plagiat reflexiv. Dumnezeu a jefuit oglinda. Tot astfel, noi când plagiem, creăm după chipul și participăm la desăvârșirea Creației.”

Jonathan Safran Foer, „Totul este iluminat”

Read Full Post »

despre eclipsă

Ce asemănare între Eclipsa lui Antonioni şi ideea tabloului lui Magritte…

I se reproşează lui Antonioni că hiperestetizează, că picturalizează excesiv pelicula. Dacă mă gândesc doar la Blow up sau The red desert, aşa va fi părând. Pe alb-negru, însă, se vede clar că nu poate fi vorba de aşa ceva. Geamul, perdeaua, grilajul devin filtre vizuale în proximitatea cărora se resimte spectrul cuplului Tristan-Isolda. Nu degeaba cei doi, interpretaţi de Vitti şi Delon, se sărută prin sticlă…

De multe ori nici nu mai e nevoie de o prezenţă obiectuală exterioară: obstacolul poate fi chiar părul femeii. Îi e dat ca, în momentele cele mai importante din viaţa ei, să se eclipseze. Vălul de nuntă şi vălul de doliu. O cagulă eufemi(ni)zată.

În tabloul lui Toulouse Lautrec, chipul metresei Carmen Gaudin se închide în el însuşi.

Am însă la îndemână, aşa, ca o răzbunare, sublimarea thanatică a lui Munch.

Şi, bineînţeles, Pink Floyd:

 

Read Full Post »

Facepaper

În loc de fardul de duzină sau de tatuaj, fiecare ar trebui să îşi creeze propriul tapet, propriul facepaper. Să se acopere, de pildă, cu un cer cu nori. Sau să aplice pasta galbenă în tuşe fierbinţi şi biciuite, după dinamica focului, aşa cum a făcut Van Gogh când s-a autoportretizat. Fiecare chip are şansa de a străluci ca o stea – în maniera lui Blake, a domnişoarei Hus, căreia „un fard astral i-aprinde faţa”, sau în cea a lui Dali, cu condiţia să aibă expresia hieratică a unei figuri rafaeleşti, cu pleoapele închise, cu ochii obligatoriu întorşi în interior şi cu craniul încăpător cât bolta celei mai mari cupole  de biserică. Un soi de autoidealizare, după reţeta inconfundabilă a lui Novalis:

„Lumea trebuie romantizată. Aşa se va găsi înţelesul primordial. Romantizare nu e altceva decât o potenţare calitativă. În această operaţie, sinele inferior este identificat cu un sine mai bun. Tot aşa după cum şi noi suntem un şir calitativ de potenţe.(…) Atunci când dau lucrului comun un înţeles înalt, celui obişnuit o înfăţişare tainică, celui cunoscut demnitatea necunoscutului, finitului aparenţa infinitului, atunci romantizez. Operaţia se răstoarnă pentru ceea ce e superior, necunoscut, mistic, infinit – care e logaritmat prin această înlănţuire, dobîndind o expresie obişnuită. Filosofie romantică. Alternanţă de înălţare şi coborâre.” (Novalis, Între veghe şi vis, Humanitas, 2008, prefaţă, trad.  şi note de Viorica Nişcov, p.175)

imagine: R. Magritte, L’avenir des statues, 1932 (www.artexpertswebsite.com/…/magritte.php)

postat de Teodora

Read Full Post »