Tema colocviului din acest an a fost Corespodenţa literară, inspirată şi surprinzător de actuală. În ciuda scepticismului iniţial al unora, rediscutarea genului epistolar este cu atât mai necesară cu cât, în România, acesta nu se bucură, încă, de atenţia meritată. Dacă în Occident exista o tradiţie autentică în publicarea corespondenţei de autor (cea a lui Balzac sau cea vastă a lui Flaubert, de pildă!), la noi intimitatea este redescoperită abia în sec. al XIX-lea: scrisorile lui Maiorescu, ale lui Ghica, ale lui Odobescu şi celebra experienţă epistolară Eminescu-Veronica Micle. Urmează apoi corespondenţa dintre Bogdan Petriceicu Hasdeu şi fiica sa, Iulia, toate marcate de o pudoare adeseori iritantă, cele ale lui Mateiu Caragiale către prietenul Bonicescu şi, mult mai recent, corespondenţa lui Rebreanu, a lui Cioran, a lui I.D.Sârbu, ineditele Scrisori provinciale ale lui Ştefan Bănulescu, cele ale lui Emil Brumaru către Lucian Raicu sau epistolele lui Alexandru Muşina. Un exemplu mai special l-a constituit Romanul epistolar, semnat de Radu Stanca şi I. Negoiţescu, care a încins puţin spiritele participanţilor din Sibiu (Ioan Radu Văcărescu, Dumitru Chioaru, Silviu Guga) pe dilema continuităţii spiritului Cercului doar prin acest suport epistolar, chiar şi după încetarea de facto a nucleului literar.
Trebuie precizat că nici până în ziua de astăzi unii autori, chiar şi cu privilegiul unor reeditări numeroase, nu au avut parte de o publicare integrală a scrisorilor, aşa cum este cazul lui Ion Ghica sau al lui Odobescu.
Discuţiile au fost deschise de Paul Cernat, care a făcut distincţia între corespondenţa intimă (corespondenţa propriu-zisă) şi cea publică sau extimă, după terminologia jurnalului lui Tournier (romanele epistolare sau scrierile care valorifică doar convenţia, paradigma extrem de permisivă a scrisorii). Andrei Bodiu a atras atenţia asupra unei probleme de ordin moral: cât de legitimă este publicarea şi comentarea corespondenţei intime a unor persoane care nu au intenţionat niciodata să îşi exibe public amănunte ale vieţii intime. Leonte Ivanov, traducătorul corespondenţei lui Dostoievski ce va apărea în curând la Polirom, a vorbit despre lipsa de interes pentru imensa cantitate de document epistolar – de mare interes atât pentru istoric, cât şi pentru criticul literar – ce priveşte România, care zace în arhivele din Moscova. Este vorba de corespondenţa lui Antioh şi Dimitrie Cantemir, precum şi a spătarului Nicolae Milescu. Statul român încă nu a alocat fondurile necesare unei burse de cercetare exhaustivă a corespondenţei sus-numiţilor deoarece Moscova, cea mai scumpă capitală din lume, presupune un efort financiar prea mare. Angelo Mitchievici a vorbit şi el de distanţa precaută cu care trebuie să abordăm aceast “gen literar”, pentru că, pe de o parte, intruziunea în viaţa privată impune această autocenzurare a celui care aduce în atenţia publicului epistolarul, dar şi pentru că, în opinia sa, un astfel de document trebuie privit cu o oarecare rezervă în funcţie intenţia de literaritate sau de lipsa acesteia.
De fapt, graniţa dintre literaritate şi nonliteraritate este destul de relativă, mai ales când lectorul se aşteaptă, conform unei prejudecăţi mai vechi, ca scrisorile unui scriitor să fie neapărat… literare. Bianca Burta Cernat crede că scrisoarea poate influenţa definitiv -de multe ori dramatic ! – destinul unor oameni, aşa cum s-a întâmplat cu familia Hasdeu. Soţia şi fiica au plecat la Paris din cauza supralicitării unui document adresat soţiei de un “binevoitor”. Ducând lucrurile la punctul extrem al ipotezei, am deduce că separarea soţilor nu ar fi avut loc iar Lilica nu ar mai fi plecat la Paris şi, deci, nu s-ar mai fi îmbolnăvit de tuberculoză. Apoi, scrisorile pot conţine judecăţi de valoare extrem de preţioase, care pot fi detectate doar printr-o serioasă muncă de cercetare. Andrei Bodiu dă ca exemplu entuziasmul lui Lovinescu din corespondenţa sa privată, în care laudă romanul Rădăcini, convins că percepţia nedreaptă asupra Hortensiei Papadat Bengescu poate -şi trebuie – îndreptată prin această nouă dovadă a talentului incontestabil al scriitoarei. Bogdan Creţu a reacţionat imediat, spunând că fiecare judecată critică trebuie asumată de emitent pentru a-şi demonstra autenticitatea, altfel factorul hazardului, al descoperirii întâmplătoare nu face decât să o menţină într-un orizont valoric fragil, periferic. Către final, Radu Vancu a adăugat că scrisoarea, prin lipsa ei de convenţie şi maxima subiectivizare, poate constitui de multe ori o mască epistolară pentru afirmarea unor adevăruri estetice şi chiar etice, aşa cum este cazul lui Alexandru Muşina. Angelo Mitchievici a lansat, ca o posibilă temă de cercetare, o nouă paradigmă a corespondenţei : cea a notelor informative către Securitate.
Bineînţeles că nu s-au omis nici instanţele comunicării epistolare, reale sau construite: de multe ori, chiar dacă are un nume, destinatarul este fictiv, pretext pentru exhibarea unor idei sau obsesii personale sau, pur şi simplu, pentru familiaritatea unui dialog cu lectorul (cazul lui Mario Vargas Llosa cu Scrisori pentru un tânăr romancier sau Scrisori către fiul meu ale lui Gabriel Liiceanu), aşa cum a precizat Dragoş Varga.
Un detaliu inedit dezvăluit de Emil Brumaru la provocarea lui Bogdan Creţu: toate scrisorile recuperate de la fosta sa soţie, Tamara, trimise de poet pe vremea când ea era studentă, poartă adnotările penibile ale Securităţii. În schimb, ca o excepţie de la cenzura agresivă din vremea comunismului, toate scrisorile trimise bunului prieten, Lucian Raicu, au ajuns integral la destinatar. Discuţiile s-au încheiat cu prezentarea ultimului numar al revistei Transilvania care are drept temă chiar corespondenţa literară. Articolele sunt semnate de majoritatea participanţilor la Colocvii.
Read Full Post »
Insemnari din subterana 
