Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Decembrie 2009

 Fiindca ne-am saturat de „The weather outside is frightful/ but the fire is so delightful”, cu mosul (contra)facut pe calculator ca un emoticon supradimensionat, cu corp, maini, barba, burta si picioare, de saniile zburatoare teleghidate de aburi casnici, care aterizeaza exact langa ceasca de cafea… fiindca la noi hartia este substanta cea mai aderenta la buricele degetelor si mediul profesional de viata, am pus punct brazilor de Craciun, colindelor traditionale si globurilor aditionale. Da, le-am dat pe toate la o parte pentru casuta din povesti.       🙂

 

 

Pentru mai multe lucrari: su blackwell

Read Full Post »

Fereastra „oarba” pare o contradictie in termeni, caci majoritatea reprezentarilor ne-au obisnuit cu transparenta, cu acea calitate a pragului celui mai facil dintre interior si exterior. In cazul lui Munch, acest ochi de sticla pare iremediabil compromis, devalorizat. De ce? In primul rand, vedem ca proiectia ferestrei pe podeaua unui interior are cel putin aceeasi consistenta ca si obiectul pe care il rasfrange. Nu stii care e mai autentica: fereastra originala sau umbra, copia ei pentru ca exista o serioasa concurenta vizuala. De fapt, daca urmarim cu atentie  acest element plastic constant in tablourile lui Munch,  ele par a se lega in seria  unei aventuri imaginale  de contestare.

In primul dintre ele, o silueta (masculina, dupa joben!) isi exercita calitatea de contemplator al unui peisaj la fel de vag ca si ea. Astfel, actul privirii este minimalizat. In schimb, proiectia ferestrei  se evazeaza expansiv catre planul apropiat, pana la draperia din stanga –un alt element pictural de cezura –  si chiar in afara cadrului, in spatiul nostru, al privitorilor de dincoace. Ea actioneaza ca o zona bine semnalizata a distantei insurmontabile. Campului nostru optic i se permite accesul doar in interiorul camerei, pe portiunea delimitata de alb-albastriul rece, imprimat pana si in ambianta cetoasa, difuza a incaperii. La toate acestea se adauga contrastul cromatic atat de specific pictorilor expresionisti, care va face ca imaginea sa sufere de o discontinuitate cronica. Prin expresionisti, peisajul in plein air a fost alungat, trimis in planul cel mai indepartat si mai ingrat, acolo unde domina obscuritatea si chiar invizibilitatea. Prin acest mod de negare, se produce internalizarea reprezentarii si se instituie primatul factorului psihic angoasant.

In al doilea tablou, figura, de data asta feminina, se afla tot in fata unei ferestre, dar nu priveste dincolo, in exterior, ci alege sa se concentreze asupra reflexiei luminoase de pe pardoseala camerei, mult mai bine delimitata decat in primul tablou. Si aici, proiectia actioneaza ca o bariera plastica ce separa personajul de lumea din afara, caci pana si spatiul intim are ceva derutant, nefamiliar, chiar daca e vorba de tinuta de casa in care ar trebui sa te simti in largul tau. Camasa de noapte si capul aplecat indica o cufundare intr-un act meditativ, dar deloc linistit. Tensiunea interna a tabloului este activata  prin contrastul luminii reci cu zona ampla de obscuritate a incaperii (desi este , totusi, un spatiu privat, intim, care ar trebui sa aiba atributele pozitive ale oricarui refugiu!), dar si de gestul  ambiguu al apucarii draperiei, care transforma figura  intr- un reglator de imagine;  nu stim daca perdeaua va fi inlaturata –iar cadrul si luminozitatea vor spori – sau lasata total peste fereastra pentru ca aceasta din urma sa fie nihilizata. Atmosfera de insingurare si instrainare si fragilitatea figurii feminine  trimit mai degraba catre a doua varianta.

In cel de-al treilea tablou, fereastra redevine pragul transparent familiar: dincolo de ea se contureaza, in sfarsit, un peisaj urban, dar, in mod paradoxal, lipsesc contemplatorii. Acestia au intors spatele lumii pentru a se cufunda in deriva unei iubiri care ii separa de exterioritate taman catre coltul opus al imaginii. Acest refuz este, de altfel, atitudinea artistilor expresionisti fata de pictura de dinaintea lor, careia ii lipsea cu totul forta vizionara. Caracterul metareprezentational al acestor picturi este extrem de puternic, caci  “tipatul”  se generalizeaza, devine un atribut intrinsec al picturii lui Munch, al tensiunii irezolvabile dintre eu si lume, dar si intre toate componentele tabloului.

postat de Teodora

Read Full Post »

Am uitat ieri de poem, asa ca il postez astazi. Cine sa fie mai potrivit decat un poet care are, in numele si in poemul lui, cuvantul „frost”?

Asadar, Robert Frost, Looking for a sunset bird in winter

 

The west was getting out of gold,

The breath of air had died of cold,

When shooeing home across the white,

I thought I saw a bird alight.

 

In summer when I passed the place

I had to stop and lift my face;

A bird with an angelic gift

Was singing in it sweet and swift.

 

No bird was singing in it now.

A single leaf was on a bough.

And that was all there was to see

In going twice around the tree.

 

From my advantage on a hill

I judged that such a crystal chill

Was only adding frost to snow

As gilt to gold that wouldn’ t show.

 

A brush  had left a crooked stroke

Of what was either cloud or smoke

From north to south across the blue;

A piercing little star was through.

Read Full Post »

Revizuirea. Apetitul resemantizarii. Fascinatia inceputului. O simte oricine atunci cand se pregateste sa puna capat unei fraze. Gestul iti ramane suspendat in aer. Eziti intre nedeterminare si delimitare. Recitesti in zig-zag sau de la coada la cap,  cauti pretexte pentru imperfectiunile tale pentru a mai zabovi asupra textului, pentru a-l ajusta si chiar pentru a-l continua, chiar si in chip artificios. Dar  de multe ori nu ai inspiratie. Poti umple, dar nu se leaga, nu ai fluenta inumana a Seherezadei. Ai de ales intre a astepta poate toata viata „fraza buna”, visata de anumiti scriitori, si nerabdare. Cand iti pierzi rabdarea, pui punct. Iti pecetluiesti renuntarea cu propria mana. De aceea imi place mie atat de mult Don Quijote, in special in desenul acesta al lui Kapusta: nu se grabeste niciodata, amana finalul, imun la punct, la samburele lui grafic. E o miraculoasa reversibilitate in felul lui de a scrie. Nu ii e teama de revizuiri tocmai pentru ca desconsidera nonsalant granita dintre realitate si fictiune, acel prag interzis care se va neutraliza intr-un spatiu de sinteza,  meandric, inter-zis. Iesirea curajoasa din sine prin aventura nu este altceva decat predispozitia constanta de a fictionaliza. „Ratacind prin lume ca printr-un text nesfarsit ce trebuie citit, interpretat si descifrat, cavalerul tristei figuri transforma fiecare <fapt> intr-o <reprezentare>: morile in uriasi, pastorii in armate dusmane.(…) Drumul cavalerului de la Mancha e o poteca ingusta intre realitate si reprezentare, este unul dintre firele complicatei urzeli pe care se construieste imaginarul occidental. Cavalerul, <un privitor nebun>, este inainte de orice un produs si un izvor nesecat de fictiuni. ” (Victor Ieronim Stoichita, Efectul Don Quijote, Humanitas, 1995, p.6)

Desenul lui Kapusta surprinde perfect esenta lui Don Quijote, pe care Gustave Dore o ratase  dintr-o citire prea literala a cartii. Dore  imi place si el foarte mult, are calitati exceptionale de ilustrator, un desen extraordinar de viguros, insa Don Quijote l-a pus in fata dilemei reprezentarii unui talc care se pare ca i-a scapat in unele ilustratii, in special cea cu papusile. Oricum, Dore si Kapusta se completeaza, pana la urma.  De observat ca ambii artisti au subliniat plastic unicitatea cavalerului prin deformarea manierista, prin alungirea pana la contractare a trupului  celui bolnav de iluzie.

 

 

 N: Mi-am adus aminte abia acum de Octavio Ocampo, dupa ce am dat drumul postarii. Si reprezentarea asta surprinde, prin dubla imagerie, raportul complex dintre realitate si fictiune, devenit, cultural, „efectul Don Quijote”. Un profil unic, un cumul al propriilor fantasme.

postat de Teodora

Read Full Post »

Subterana ureaza tuturor prietenilor din blogosfera Craciun fericit si… bloguiala vesnica, pentru ca asta este fericirea noastra!

Read Full Post »

Feminitatea cu apele ei instabile, cu lacrimile, saliva, menstra, sângele, transpiraţia, secreţiile grandulare, rimelul întins. .. de asemenea  fluidizare coplesitoare dai in volumul Pauza dintre vene, Cartea Romaneasca, 2007. Cum poate lichidul, o substanţă atât de capricioasă, constrânsă la curgere şi parcurgere, să fie valorificată creator şi altfel decât ca un simplu vector haotic? În primul rând, prin exhibare, prin ieşirea din sfera tabuurilor, a semnificaţiilor culturale nefaste (voracitate acvatică, haos precosmogonic, ofelizare, culpabilizare creştină a fiziologiei etc.) şi reafirmarea vitalităţii. Toata aceasta iesire din sine se petrece fără fronda cinic-declarativă a douămiiştilor, fără supralicitarea zonelor abjecte ale organicului. In al doilea rand, se creeaza perspectiva marcarii propriei existente prin îmbibare, prin imprimarea în textura absorbantă a realităţii, întocmai ca sângele menstrual prin care are loc o insularizare fiziologică – deci cat se poate de feminin-autentica – a propriei prezenţe. În al treilea rând, prin (re)umplere sau prin ocularitate inversă ca modalitate de eufemizare a oricărei distanţe, fisuri sau gol interior iar în al patrulea şi ultimul, prin proprietăţile coagulant- regeneratoare ale salivei sau limfei. Toate aceste modalităţi de valorizare a feminităţii (par)curgătoare mizează pe expansivitate ca pe o formă de apropiere a mesajului poetic de cititor, chiar şi prin gestul radical al “despuierii până la sânge”. Rezultatul este “poemul cald”, aşa cum numeşte Octavian Soviany paradigma douămiistă, în care logosul se alimentează în permanenţă din bios. Vena devine, astfel, metafora canalului de comunicare deschis către receptorul ieşit din indiferenţă prin prizare, prin conectare fizică la trupul poeziei.

La prima vedere, pare a fi vorba de o simplă hemoragie, cu descurajantul ei caracter heraclitean. Sau de un exces de roşu incoerent ca pata iritantă de pe o planşă a testului Rorschach. Sau, pur şi simplu, de o punctare cromatică fauvistă a intimităţii. Însă această ieşire prin efracţie, care sfidează ritmul fiziologic al manifestării doar o dată pe lună, trădează teama de cecitatea organică, de bezna dinăuntru. Ţesuturile, inutile centuri de castitate suprapuse, separă subiectivitatea – ceea ce ştim despre corpul nostru – de obiectivitatea fiziologică din care orice intervenţie la persoana I pare cu desăvârşire exclusă. Eul feminin suferă pasiv-contemplator procesul propriei organicităţi. De aceea, recurge câteodată la un ochi impersonal, apropiat literalmente de trup, pentru a se putea înregistra cu acurateţe cinematică: “dacă vrei să ştii ce simt când tremur de spaimă/ montează o cameră de luat vederi/ între pulpele mele”. Scurgerea nu degenerează în inundaţie, ci, atent controlată, în ritmul lent al târârii, al vlăguirii, al dezertării, al orbecăielii, al derivei, al şchiopătării, se valorizează in raport dialectic cu uscatul prin efortul de fertilizare. Feminitatea, cu “pârâiaşele” ei de sânge sau de sudoare, îşi poate crea breşe subţiri în cremenea asertivităţii banale, a indiferenţei nepoetizate, în “piedestalele construite din cărămizi de pudoare”: “Doar sudoarea de pe frunţi/ ca o ploaie acidă/ ne găureşte tâmplele/ până ce ni se văd sentimentele băltind.” Alteori, aceeaşi lichiditate devine un tipar cosmogonic prin care subiectivitatea încorporează, graţie dinamicii centrifuge a undei, prezenţa celuilalt în spaţiul ei abisal: “mirosul tău îmi stă pe genunchi/ formează în rotulele tale/ cerculeţe în mişcare/ precum la aruncarea unei pietre în apă.”

Poezia Mirunei Vlada valorifică toate broboanele, indiferent că sunt secretate de dragoste, teamă sau febră: “transpiraţia caldă/ de pe spatele tău/ după ce facem dragoste/ asta e tot ce pot duce cu mine/ o mireasmă ce mi se zvârcoleşte pe limbă.”; “amintirile mănâncă şi ele multă/energie şi transpiraţie/ ar trebui interzise în spitale/ şi de fapt în toate locurile publice.” Până şi clipitul devine o frumoasă metaforă construită pe acelaşi nucleu al fluidităţii, “o îngenunchere umedă”, iar răsuflările capătă consistenţă doar pe trupul celuilalt, “curgând lent pe grumaz”. Aşadar, intimitatea şi, implicit, poezia, ies la suprafaţă prin travaliu, prin spasmele împotmolirii subiectului în densitatea propriei cărni, căci femeia ştie mai bine ca oricine că naşterea adevărată, deprinderea cu un nou orizont este însoţită întotdeauna de scurgerea datorată unei traumatizante desprinderi: “cuvinte proaspete/ abia vărsate/ca pe nişte vulturi înecaţi în sânge/ după vânătoare”. Chiar şi atunci când faliile existenţiale par incomensurabile sau obositoare, Poezia însăşi, simbioză de bio-grafic şi bio-logic, secretă o substanţă interstiţială, cu proprietăţiile coagulante ale limfei: “sunt kilometri de candoare între noi/ amintirile forfăie prin cameră pline de bale/ dacă tai acest film cu o foarfecă/ Dumnezeu îl va lipi la loc cu saliva lui aurie.” Aşa se explică şi gestul reţinerii lichidului menstrual în căuşul palmelor: metaforă prin excelenţă a fiziologiei feminine, dar şi substanţă cu real potenţial grafic, o cerneală vie din care ia naştere trupul de cuvinte al poemului. De asemenea, sângele este consubstanţiala atingere cu noi înşine, pe dinăuntru, prin tot trupul, pe care majoritatea nu o conştientizăm. De aceea, poeta recurge la ocularitatea inversă ca eufemizare a distanţei sau a golului prin imaginea sângelui care se întoarce la loc: “ceilalţi îmi spun că arăt foarte ciudat/ că pe întuneric se vede strălucindu-mi în piept/ distanţa dintre noi/ pe care eu o beau din fiecare pahar şi o gust/ din fiecare farfurie/ oroarea de a nu-ţi simţi umărul lipit de al meu/ în sfârşit sângerez din tine. Vreau să mă întorc.” Miruna Vlada propune o variantă feminină a unei frăţii de sânge, a ritualului prin care fiecare dintre cei doi (eul liric şi modelul său, Sylvia Plath, eul liric şi celălalt, prezenţa masculină aflată în proximitate) îşi dăruieşte fiinţa metonimic, prin “recoltarea” unor probe semnificative de sânge: “ţi-am mulţumit într-un mod lichid/ nepracticat pe lumea asta infamă”. Dacă se întâmplă ca obstacolul din calea autoscopiei să se dovedească impenetrabil, va suferi inevitabil un proces de disoluţie prin lichefiere iar la urmă, dragostea vine să măture cu şuvoiul ei expansiv totul, minimalizând trupurile la condiţia leşurilor plutitoare.

Pauza dintre vene nu este altceva decât o frumoasă metaforă a tăcerii scriiturii, a poemului deconectat de la existenţa organică: “această preerie care ni se arată/ e locul unde ne odihnim după scris/ când nu ne mai jucăm în vene/ când nu mai imităm întunericul/ şi nu mai cerem bani pentru asta.” Miruna Vlada demonstrează că venele, canalele de comunicare cu receptorul, sunt la fel de importante ca poezia însăşi.

imagini: (1)  F. Hundertwasser; (2), (3) Paul Klee

postat de Teodora Coman

Read Full Post »

Gata bradul!

Read Full Post »

Older Posts »