Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘analogii’

 

 Dali. Ce mai poţi spune despre el, când a avut grijă să o facă singur? Nu elementele şocante şi mutaţiile la nivelul imaginarului şi al imaginii mă interesează în momentul acesta; pur şi simplu sunt indiscutabile. Îmi plac, însă, în mod deosebit picturile lui mai aerisite din punct de vedere compoziţional, în care experimentalismului i-a luat locul o incredibilă forţă vizionară, de explorare a conţinuturilor noastre psihice, cărora li s-a surprins dualitatea ireductibilă, paradoxul inevitabil. Trei picturi am în minte când spun lucrurile ăstea: Ascension (1958) , Corpus hypercubicus (1954) şi Christul Sf . Ioan al Crucii (1951).

Impactul lor vizual este extraordinar de puternic. Încep cu prima, Ascension, care m-a lăsat perplexă din mai multe motive:

1. schimbarea evidentă de perspectivă, cu unghiul spectaculos al racourci-ului figurii bărbăteşti  – un Isus care nu mai are nimic din canonul  biblic al corpului chinuit; 

2. – dinamismul cromatic, cu forţa centripetă a sferei galbene, aflată în dispută plastică internă cu fundalul întunecat;

3. – dinamismul structural al imaginii, realizat prin „electrizarea ” a doua fiinţe care,  ieşite din latenţă printr-un moment de revelaţie, converg sublim una către cealaltă pentru a se integra unui model existenţial total, superior, transcendental. Două sfere de lumină distincte, una aurie şi alta alb-argintie, s-au intersectat deja.

Prezenţa feminină din registrul superior al imaginii activează o subţiere a negurilor prin unda tractoare a  propriei priviri,  a cărei deschidere este „măsurată” cu orizontala ampla a braţelor celui aflat în imponderabilitatea unei minunate beatitudini…

Dar, pe lângă toate aspectele astea,  mai e vorba de ceva, şi anume, de  o inversare neaşteptată  de roluri: bărbatul este proiectat ca receptacul primitor, ca principiu pasiv iar femeia este, în schimb, cea care se pogoară, care are un rol activ şi expansiv. Chipul ei ferm, cu trăsăturile inconfundabile ale Galei, apare de undeva din afara spaţiului plastic, dintr-o virtualitate care ne depăşeşte, şi planează dominator asupra unei dimensiuni întunecate, dar aspaţială, psihică.  De aici înainte, tabloul pare o concretizare plastică ideală a principiilor jungiene formulate în Mysterium coniunctionis. Ea -să îi spunem convenţional Gala- pare a reprezenta iluminarea sau inspiraţia, care dă impresia că ne vine subit, de undeva din afara noastră şi „produce lărgiri bruşte ale conştiinţei”, aşa cum spune Jung.  Aura reală ne dilată  fiinţa spirituală nu numai în jurul capului, ci învăluie întregul trup, înscriindu-l în cercul ei strălucitor, căci „în întunecimea psihicului, corpul solar care emană atâta lumină este Eul şi câmpul său de conştiinţă”. 

 

 

Mysterium coniunctionis, sinteza contrariilor -Sol ca animus sau principiu masculin şi Luna ca anima, respectiv principiu psihic feminin- se produce prin transpunerea plastică uimitoare a neutralizării acestei dispute veşnice. Fiindcă nu putem avea acces la realitatea atât de abstractă a psihicului decât intermediat, sub formă proiectată, cele două figuri, Dali şi Gala, chiar asta şi sunt: proiecţii ale conştiinţei, cu latura ei diurnă, masculină, Logosul diferenţiator, şi cea feminină, Erosul asociativ care atenuează, îndulceşte contururile într-o lumină difuză, întocmai ca luna astrală.

De altfel, Dali a recurs până şi la echivalenţa simbolurilor biblice majore însele, Isus şi Fecioara Maria, cu cele psihice. Dali – Gala, cuplul ardent şi paradoxal, încleştat în supremaţia orgoliilor, dar  totuşi inseparabil, este proiectat deseori  într-un extaz mistic ( vezi şi Corpus hypercubicus, 1954). Dacă ar fi fost vorba doar de o simplă transpunere biblică, am fi văzut trupul purtând însemnele teribile ale crucificării. Or, Christul lui Dali nici măcar nu atinge crucea, ceea ce înseamna că semnificaţia răstignirii a trecut de bariera raţionalului, a logicii restrictive, printr-o subtilă contestare la nivel  metareprezentaţional.

.Acesta este paradoxul lui Dali, egocentricul: el reuşeşte să-şi dea lui şi soţiei sale, două firi extrem de vulcanice, o expresie  vizuală transindividuală. Dar pentru a ajunge aici, a desemantizat vechile figuri, le-a golit, cumva, de conţinut. Isus a trebuit să devină Dali iar Gala, Regina supremă, cu mantia ei somptuoasă. Christul lui Dali nu este niciodată apăsat de  povara albastră a cerurilor, ci este întotdeauna proiectat în măreţia singularităţii sale pe neguri insondabile, într-o sublimă exhibare a siguranţei de sine ca unul care reuşeşte să facă lumină în propria interioritate. De aceea, chipul nici nu mai trebuie să i se vadă tocmai pentru a nu mai inspira nimic din mila creştină, ci altceva: „poza” universala a eului absolut.

 

 Aspiraţia spre totalitate, spre  un plan superior, plasat deasupra figurii, atinge apogeul în pictura Christul Sf. Ioan al Crucii: de acum, figura  nu mai priveşte de jos în sus, ci domină dintr-un punct superior, privilegiat. Deasupra Lui nu se mai poate concepe nimic, nici măcar prezenţa Galei, căci tipul uman a devenit prototip deja instalat în schema triunghiulară a propriei perfecţiuni, la care Dali a ajuns după o perioadă intensă de căutări plastice. Dacă la început figura era integrată în fondul tabloului, treptat ea va răsturna acest raport, ajungând să îşi proiecteze şi asimileze propria spaţialitate.

Absenţa Galei marcheaza asimilarea definitivă a contrariului. Nouă nu ne rămâne decât să ne lăsăm „dirijaţi”, să privim creştetul, umerii viguroşi şi braţele, căci  adevărata cruce ca simbol al totalităţii, acea quaternio originară, nu este cea de lemn, ci cea trasată de  corpus mysticus însuşi. Aşa cum perspectiva ameţitor descendentă este atributul celui care domină, care priveşte retrospectiv şi introspectiv până la matricea devenirii sale, numita Port Lligat, delimitată în tenebrele inconştientului de câmpul vizionarului, privitorul este invitat la aceeaşi plecare/ reverenţă a capului prin care, odinioară, manieriştii configurau atmosfera meditativă, cufundarea figurii în propriul spaţiu psihic.

 

postat de Teodora 

Read Full Post »

Mărimea potrivită

Asta faci când îţi cauţi încălţămintea: vezi dacă ţi se potriveşte piciorul, dacă îţi vine bine. Cum Van Gogh credea în pictura universală (aşa cum îi mărturisea fratelui său Theo într-una dintre tulburătoarele lui scrisori), în tabloul unic pictat de toţi artiştii, fiecare desăvârşind câte o porţiune de pânză cu felia lui de excepţie, m-am gândit la pantofii cei stâlciaţi, dar extraordinar de expresivi, de vii. Nu degeaba Heidegger le-a consacrat multe rânduri în „Originea operei de artă”, cu binecunoscuta caracteristică  ontologică a artei ca „închidere ce se deschide”.  Dar nu despre asta vreau să vorbesc, ci să duc mai departe firul unui gând printr-un exerciţiu de analogie.

Destul că Van Gogh şi-a imortalizat amprenta inconfundabilă în pictură tocmai prin imaginea propriilor încălţări. Dar oare căror picioare li s-ar potrivi?  Trebuie să fie unele la fel de speciale, de particulare, de… individuale.Vreau să adun şi eu artiştii, măcar în perechi.  Să îi „încalţ” după exerciţiul imaginar al condurului Cenuşăresei. Sigur că m-aş fi putut mulţumi cu soluţia lui Magritte, dar îmi pare o metamorfoză cam prea explicită, cel puţin la nivel vizual. Magritte îmi place foarte mult, dar în tabloul Modelul roşu  din dreapta e ceva iritant la picioarele acelea. Ghetele care cresc din carne par mai degrabă ţesut mort, un fel de zone  marcate de o severă echimoză. Tot gândindu-mă la problema asta, mi-am amintit de tălpile lui Durer. Sunt convinsă că unor asemenea picioare li se potrivesc de minune ghetele lui Van Gogh deoarece ambele respiră un aer mistic. Cum să refaci distanţa în timp dintre cei doi altfel decât cu paşi protejaţi, înveliţi în piele uzată, dar atât de rezistentă pentru un drum atât de lung: drumul către nemurire?

     

Iată şi varianta tălpii de gheată, pe care vă rog să o lipiţi de talpa lui Durer.

postat de Teodora

Read Full Post »

                      (…) În glasu-adânc al stranei
Voi mesteca legenda cea veche a Satanei.
O, Satan! geniu mândru, etern, al desperării,
Cu geamătul tău aspru ca murmurele mării…
Pricep acum zâmbirea ta tristă, vorb-amară:
,,Că tot ce e în lume e vrednic ca să piară…”
Tu ai smuncit infernul ca să-l arunci în stele.
Cu cârduri uriaşe te-ai înălţat, rebele,
Ai scos din rădăcine marea s-o-mproşti în soare,
Ai vrut s-arunci în haos sistemele solare…
Ştiai că răutatea eternă-n ceruri tronă,
Că secole nătânge cu spaimă o-ncoronă!
O, de-aş vedea furtuna că stelele desprinde,
Că-n cer talazuri nalte de negură întinde,
Că prin acele neguri demonii-n stoluri zboară
Şi lumea din adâncuri o scutură uşoară
Ca pleava… Cerul cu sorii lui decade,
Târând cu sine timpul cu miile-i decade,
Se-nmormântează-n haos întins, fără de fine,
Căzând negre şi stinse surpatele lumine.

 

Neantul se întinde

Pe spaţiuri deşerte, pe lumile murinde.

 

  

(fragment din poemul dramatic Mureşanu scris de Mihai Eminescu)

imagini: Karl Friedrich Schinkel

postat de Teodora

Read Full Post »

Probabil că Eminescu nu ştia că „străina gură” i-a spus un adevăr mult mai adânc decât cel al unei evaziuni romantice: cel al propriei nemuriri, instalată cel mai bine în regalitatea limbajului. Cum se apropie data de 15, am pus mâna iarăşi pe volumul de poezii din dorinţa mocnită de a parazita, o vreme, pe corpul poemelor, de a-mi lăsa funcţiile vitale pe seama „adevărului vrăjitor” al Ondinei, prin care s-a dislocat atât de muzical limbajul, înţesat de cuvinte în faţa cărora mă minunez de fiecare dată: „a cerimei întins cort”, „timpi răcori şi clari răsar”, „sori dulci, înfoiaţi, mirositori”, „nemargini de gândire”, „nealţii”, „timpul vremuieşte-adânc în tot ce e”, „gândul vultur”,  „a cerului nori se desfaţă”, „văi de haos lumesc”, „râuri de stele, fluvii de sori”, ” stelele se scutură şi ning”, „Timpul mort şi-ntinde membrii şi devine vecinicie”, „hotarnicele clipe”… 

Aşa mi-l închipui pe Eminescu de dincolo „de al lumii hotar„: scrutând şi scurtând distanţa dintre el şi lume prin propria creaţie, aşa cum Johann Heinrich Fussli a marcat la nivel vizual puntea dintre spaţiul artistului – surprins într-un definitiv răgaz- şi cel al nostru, al privitorilor de dincoace, prin paginile cu cărare la mijloc. Ca să ajungi  cu adevărat la cel care se sprijină cu coatele şi bărbia pe masa consolatoare a nemuririi, ai de străbătut prim-planul poeziei.

postat de Teodora

Read Full Post »

How fortunate the man with none*

You saw sagacious Solomon
You know what came of him,
To him complexities seemed plain.
He cursed the hour that gave birth to him
And saw that everything was vain.
How great and wise was Solomon.
The world however did not wait
But soon observed what followed on.
It’s wisdom that had brought him to this state.
How fortunate the man with none.

You saw courageous Caesar next
You know what he became.
They deified him in his life
Then had him murdered just the same.
And as they raised the fatal knife
How loud he cried: you too my son!
The world however did not wait
But soon observed what followed on.
It’s courage that had brought him to that state.
How fortunate the man with none.

You heard of honest Socrates
The man who never lied:
They weren’t so grateful as you’d think
Instead the rulers fixed to have him tried
And handed him the poisoned drink.
How honest was the people’s noble son.
The world however did not wait
But soon observed what followed on.
It’s honesty that brought him to that state.
How fortunate the man with none.

Here you can see respectable folk
Keeping to God’s own laws.
So far he hasn’t taken heed.
You who sit safe and warm indoors
Help to relieve our bitter need.
How virtuously we had begun.
The world however did not wait
But soon observed what followed on.
It’s fear of god that brought us to that state.
How fortunate the man with none.

* from Mother Courage and Her Children by Bertolt Brecht

Cum  nu ştiu deloc germană, m-am gândit să compensez acest neajuns cu o transpunere muzicală a versiunii în engleză de către Dead can Dance, care face ca pds-ul de astăzi, de fapt o mostră dramaturgică, să fie şi citibil, şi ascultabil.   🙂

Read Full Post »

Omul regretelor… De la Durer incepe, deja, o abordare atipică a simbolului christic, care m-a uimit de fiecare dată când am privit pictura Christ as a man of sorrows. Ceea ce şochează este accentul pus pe caracterul metareprezentaţional mai mult decât pe reprezentarea propriu-zisă, pe contactul vizual direct al figurii cu privitorul, de la acelaşi nivel ontologic, redat prin perspectiva frontală. Christ meditativ şi resemnat se sustrage reprezentării canonice prin simplul fapt că refuză îngenuncherea, crucea dusă în spate sau verticala crudă a  răstignirii. În locul cerurilor vaste, el este proiectat în spaţiul strâmt al unei… nişe, în care nu încape decât încovoiat, contractat. Un spaţiu atât de opresiv aproape că i-a deformat proporţiile iar ceea ce îl împresoară nu mai are nimic din haloul divin, ci consistenţa brună şi iritantă a pâclei. „Asta sunt” – pare să spună.  Sau mai degrabă: „Doar asta sunt, un om al regretelor, al unui proiect eşuat”. Mâna din prim-plan a celui cu scânteia divină consacrată tinde să iasă spre noi, cei din spaţiul desacralizat, într-o inerţie totală, ca o ofrandă a neputinţei. Este o mână care mai mult spânzură decât se sprijină pe pragul vizual al pervazului. Alegerea asta mi-a dat întotdeauna fiori…

Aceasta este varianta picturală a Omului regretelor. Iat-o şi pe cea muzicală, la o mare distanţă în timp, ce-i drept.

postat de Teodora

Read Full Post »

 

Nu aş da-o pe  Nike pentru Angel of the North al lui Gormley în ruptul capului. În timp ce Angel domină monolitic peisajul, mai mult din ambiţia de a etala proporţiile construcţiei,  Nike are un dinamism extraordinar, redat prin pliurile draperiei  iscate de vântul invizibil şi blând al unui zbor sublimat, al unei fluidităţi spirituale care se adaptează perfect, după principiul de consonantio, frumuseţii corpului omenesc. Mi-am adus aminte de una dintre frumoasele fraze ale lui Bachelard referitoare la valoare. Nike pare a fi exemplul ideal care le completează ca o mănuşă;  e o valoare „care tremură la limita dintre real si ireal, pentru că o valoare care nu tremura este moartă”.

Asta da victorie: reprezentarea ireprezentabilului, senzualizarea imperceptibilului, finisarea textilă a infinitului, ieşirea din heraldica încremenită redată, totuşi, prin cremene. Deşi fragmentată, incompletă, sculptura respiră în propria plenitudine. Dacă şi paşii ne-ar fi aşa, în pragul  întredeschiderii, un zbor încă cu tălpile, o discretă levitaţie, o păşire prin depăşire… Nu degeaba Hermes îşi punea aripile la picioare înainte de a-şi lua zborul.

Am acoperit de nenumărate ori aripa din imagine cu palma, dar „zborul” nu are  deloc de suferit; e un elan care nu mai depinde strict de ea. Un principiu, o energie, o emanaţie extraordinară,  fără încordarea sau tensiunea efortului. Da, arta a ajuns încă de atunci la ţărmul „nemarginilor”… 

postat de Teodora

Read Full Post »

Older Posts »