Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘pictura’

 

 Dali. Ce mai poţi spune despre el, când a avut grijă să o facă singur? Nu elementele şocante şi mutaţiile la nivelul imaginarului şi al imaginii mă interesează în momentul acesta; pur şi simplu sunt indiscutabile. Îmi plac, însă, în mod deosebit picturile lui mai aerisite din punct de vedere compoziţional, în care experimentalismului i-a luat locul o incredibilă forţă vizionară, de explorare a conţinuturilor noastre psihice, cărora li s-a surprins dualitatea ireductibilă, paradoxul inevitabil. Trei picturi am în minte când spun lucrurile ăstea: Ascension (1958) , Corpus hypercubicus (1954) şi Christul Sf . Ioan al Crucii (1951).

Impactul lor vizual este extraordinar de puternic. Încep cu prima, Ascension, care m-a lăsat perplexă din mai multe motive:

1. schimbarea evidentă de perspectivă, cu unghiul spectaculos al racourci-ului figurii bărbăteşti  – un Isus care nu mai are nimic din canonul  biblic al corpului chinuit; 

2. – dinamismul cromatic, cu forţa centripetă a sferei galbene, aflată în dispută plastică internă cu fundalul întunecat;

3. – dinamismul structural al imaginii, realizat prin „electrizarea ” a doua fiinţe care,  ieşite din latenţă printr-un moment de revelaţie, converg sublim una către cealaltă pentru a se integra unui model existenţial total, superior, transcendental. Două sfere de lumină distincte, una aurie şi alta alb-argintie, s-au intersectat deja.

Prezenţa feminină din registrul superior al imaginii activează o subţiere a negurilor prin unda tractoare a  propriei priviri,  a cărei deschidere este „măsurată” cu orizontala ampla a braţelor celui aflat în imponderabilitatea unei minunate beatitudini…

Dar, pe lângă toate aspectele astea,  mai e vorba de ceva, şi anume, de  o inversare neaşteptată  de roluri: bărbatul este proiectat ca receptacul primitor, ca principiu pasiv iar femeia este, în schimb, cea care se pogoară, care are un rol activ şi expansiv. Chipul ei ferm, cu trăsăturile inconfundabile ale Galei, apare de undeva din afara spaţiului plastic, dintr-o virtualitate care ne depăşeşte, şi planează dominator asupra unei dimensiuni întunecate, dar aspaţială, psihică.  De aici înainte, tabloul pare o concretizare plastică ideală a principiilor jungiene formulate în Mysterium coniunctionis. Ea -să îi spunem convenţional Gala- pare a reprezenta iluminarea sau inspiraţia, care dă impresia că ne vine subit, de undeva din afara noastră şi „produce lărgiri bruşte ale conştiinţei”, aşa cum spune Jung.  Aura reală ne dilată  fiinţa spirituală nu numai în jurul capului, ci învăluie întregul trup, înscriindu-l în cercul ei strălucitor, căci „în întunecimea psihicului, corpul solar care emană atâta lumină este Eul şi câmpul său de conştiinţă”. 

 

 

Mysterium coniunctionis, sinteza contrariilor -Sol ca animus sau principiu masculin şi Luna ca anima, respectiv principiu psihic feminin- se produce prin transpunerea plastică uimitoare a neutralizării acestei dispute veşnice. Fiindcă nu putem avea acces la realitatea atât de abstractă a psihicului decât intermediat, sub formă proiectată, cele două figuri, Dali şi Gala, chiar asta şi sunt: proiecţii ale conştiinţei, cu latura ei diurnă, masculină, Logosul diferenţiator, şi cea feminină, Erosul asociativ care atenuează, îndulceşte contururile într-o lumină difuză, întocmai ca luna astrală.

De altfel, Dali a recurs până şi la echivalenţa simbolurilor biblice majore însele, Isus şi Fecioara Maria, cu cele psihice. Dali – Gala, cuplul ardent şi paradoxal, încleştat în supremaţia orgoliilor, dar  totuşi inseparabil, este proiectat deseori  într-un extaz mistic ( vezi şi Corpus hypercubicus, 1954). Dacă ar fi fost vorba doar de o simplă transpunere biblică, am fi văzut trupul purtând însemnele teribile ale crucificării. Or, Christul lui Dali nici măcar nu atinge crucea, ceea ce înseamna că semnificaţia răstignirii a trecut de bariera raţionalului, a logicii restrictive, printr-o subtilă contestare la nivel  metareprezentaţional.

.Acesta este paradoxul lui Dali, egocentricul: el reuşeşte să-şi dea lui şi soţiei sale, două firi extrem de vulcanice, o expresie  vizuală transindividuală. Dar pentru a ajunge aici, a desemantizat vechile figuri, le-a golit, cumva, de conţinut. Isus a trebuit să devină Dali iar Gala, Regina supremă, cu mantia ei somptuoasă. Christul lui Dali nu este niciodată apăsat de  povara albastră a cerurilor, ci este întotdeauna proiectat în măreţia singularităţii sale pe neguri insondabile, într-o sublimă exhibare a siguranţei de sine ca unul care reuşeşte să facă lumină în propria interioritate. De aceea, chipul nici nu mai trebuie să i se vadă tocmai pentru a nu mai inspira nimic din mila creştină, ci altceva: „poza” universala a eului absolut.

 

 Aspiraţia spre totalitate, spre  un plan superior, plasat deasupra figurii, atinge apogeul în pictura Christul Sf. Ioan al Crucii: de acum, figura  nu mai priveşte de jos în sus, ci domină dintr-un punct superior, privilegiat. Deasupra Lui nu se mai poate concepe nimic, nici măcar prezenţa Galei, căci tipul uman a devenit prototip deja instalat în schema triunghiulară a propriei perfecţiuni, la care Dali a ajuns după o perioadă intensă de căutări plastice. Dacă la început figura era integrată în fondul tabloului, treptat ea va răsturna acest raport, ajungând să îşi proiecteze şi asimileze propria spaţialitate.

Absenţa Galei marcheaza asimilarea definitivă a contrariului. Nouă nu ne rămâne decât să ne lăsăm „dirijaţi”, să privim creştetul, umerii viguroşi şi braţele, căci  adevărata cruce ca simbol al totalităţii, acea quaternio originară, nu este cea de lemn, ci cea trasată de  corpus mysticus însuşi. Aşa cum perspectiva ameţitor descendentă este atributul celui care domină, care priveşte retrospectiv şi introspectiv până la matricea devenirii sale, numita Port Lligat, delimitată în tenebrele inconştientului de câmpul vizionarului, privitorul este invitat la aceeaşi plecare/ reverenţă a capului prin care, odinioară, manieriştii configurau atmosfera meditativă, cufundarea figurii în propriul spaţiu psihic.

 

postat de Teodora 

Anunțuri

Read Full Post »

Tot snow fantasy

Am selectat cateva imagini cu iarna ca sa demonstrez ceva simplu si frumos: „prin ochii artistilor, natura devine infinit mai frumoasa decat ar putea-o face prin forte proprii.” E vorba de ochii celor de aici: Caspar David Friedrich, Lawren Harris, Segantini, Camille Pissarro, Pieter Bruegel, Utagawa Hiroshige, A. Savrasov, I. Shishkin, I. Levitan, Edvard Munch.

postat de Teodora

Read Full Post »