Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘poemul de sâmbătă’ Category

pds de la Săvârşin

Dumitru Bădiţa, Invitat la Săvârşin

fabulă

la 100 km de săvârşin e oraşul timişoara
la periferia de sud-est pădurea verde
în marginea ei liceul silvic, fost castel de vânătoare al habsburgilor
singura distracţie: să explorez tufişurile şi să urlu
ca să sperii mistreţii

în anii aceia mi s-a năzărit să umblu pe căile spiritului

la 100 km de timişoara în linie dreaptă peste porumbi şi goruni
e satul săvârşin în centru castelul familiei de hohenzollern
în apropiere o tabără de poezie
ca să scriu câteva texte
organizatorii m-au închis într-o cuşcă
noaptea mistreţii cu o cheiţă atârnându-le de grumaz
îşi freacă spinarea de barele metalice

**

un vagon de vreascuri

cum intru în casă bătrâna mă şi apostrofează
fiindcă am băut cu poeţii toată noaptea
şi nu am adăugat grămezii măcar un vreasc
da, un vagon de vreascuri
ca să-mi plătesc pentru o săptămână chiria
când aduc lemnele şi le depozitez în grădină
bucuria din ochii babei îmi face frică:
o şi văd cum aruncă beţele uscate şi subţiri
ca mâinile ei
să întreţină rugul aprins sub patul meu

Imagine: Jonathan Day, Thinkers and poets

The gathering

postat de Teodora

Anunțuri

Read Full Post »

Nu, nu e vorba de o înregistrare cu un poet filmat în timp ce îşi recită versurile, ci de o scenă uluitoare, preluată din filmul Bin jip (3 Iron) regizat de Kim Ki Duk. Unul dintre cele mai frumoase pe care le-am văzut la viaţa mea. Cum ceea ce se vede e o dragoste compensatoare fără cuvinte (la propriu!), am renunţat, de data asta, la poemul cu rânduri. Şi la titrare. Nu mai e nevoie de ea.

postat de Teodora

Read Full Post »

Stau şi mă minunez cât de bine prind substanţele alimentare – zahărul ars sau pudră, făina, ciocolata, frişca- unei îmbălsămări poetice. S-a dus vremea rozelor presărate peste „lutul asudat” sau peste „cadavre”. Gata, arta nu mai este atât de selectivă cu materialele; a devenit digerabilă de la celebra afirmaţie a lui Dali încoace („Frumuseţea va fi comestibilă sau nu va fi”); foloseşte absolut tot ce găseşte la îndemână, de prin cămară sau de aiurea. Nu mai aruncă nimic, sortează şi reciclează după tehnici aproape industriale, chiar – sau mai ales – „pâinea noastră cea de toate zilele”, despre care Dali zicea că este materia-fetiş prin excelenţă (mă gândesc la Bustul retrospectiv al unei femei din 1933, cu franzela plasată pe creştetul unui manechin de plastic, plus planul de a plasa o pâine de zeci de metri în grădinile de la Palais Royal, una şi mai lungă la Versailles şi apoi pâini prin toate zonele vizibile din marile oraşe ale Europei). Cu o diferenţă, totuşi: ceea ce în arta lui Dali a fost folosit experimental, pentru a scandaliza gustul publicului snob, în poezie, alimentele mediază reveriile pentru regăsirea intimităţii.

Mi s-a părut dintotdeauna ciudat că femeile au de a face în bucătărie cu tot felul de alimente şi ingrediente şi, totuşi, nu le exploatează îndeajuns virtuţile estetizant-erotice, aşa cum o face în stilul său inconfundabil Emil Brumaru. Sau Cristian Popescu, cu tentaţia thanatică. Îmi mai vin în minte „cafeaua” lui Dan Coman şi „aerul copt” al lui Florin Partene, care vine, de cele mai multe ori, tot de la miezul de pâine caldă al fiinţei. Da, poemul e o invitaţie la a te lăsa gătit la modul cel mai organic, nu artificial-cosmetic. Avem părerea că moartea doar ne devorează. Dar poate că dacă ne îmbălsămăm poetic, ea ne degustă ca pe o trufanda.

Cristian Popescu (Arborele genealogic, frg. )

Când eram mic aveam o pernă mare, moale, caldă, umplută cu miez de pâine. Şi-am rugat-o pe mama să-mi coasă multe felii de pâine una lângă alta ca să am şi-o plapumă. Ştiam eu că sânii femeilor sînt plini cu miez, de-asta erau aşa calzi şi moi.


Eu mă gândesc să mă ornaţi frumos când oi sta pe catafalc. Cremă de ciocolată pe buze, flori de zahăr ars în păr, să puneţi unde-o încăpea frişcă în jurul meu, scorţişoară presărată pe tâmple, zahăr pudră-n obraji ca să par cât mai palid, buzunarele pline cu fondante şi un măr glazurat între dinţi şi mulţi clopoţei atârnaţi să sune când mă vor duce pe umeri. Să mă vorbească lumea că „De ăsta nu s-a săturat moartea niciodată, dragă.”

Imagine: David Wojnarowicz (1954-1992), Untitled, 1988-89. A trăit cu doi ani mai  puţin decât Cristian Popescu (1959-1995).

Dacă se poate dormi pe o pernă de pâine, se poate merge şi în încălţări la fel de moi:  🙂


sursa: aici

postat de Teodora

Read Full Post »

Acum câteva zile am primit, de la un bun prieten,  un frumos dar:  volumul „:până mereu” al lui Gabriel Daliş (Charmides, 2010), o  selecţie de poeme pe care le-aş numi <cu substanţă> sau <de revelaţie>, ivite din exerciţiul reflexiv al întrebărilor „fără răspuns”, dar „iubite cu duşmănie”,  înghiocate într-un limbaj cu minimum de referent exterior. De multe ori când pui mâna pe un volum de poezie de după 2000, te aştepţi să dai de un discurs de frondă, puternic racordat la tranzitoriul obiectual al experienţei cotidiene. Dar nu, aici, în „: până mereu”, nu dai de nimic experimental sau „trendy” dintr-un motiv simplu: prizării la „vremi”, la realitatea consumistă îi este preferată o cu totul altă miză, de factură clasică: forţa vizionară a poemului, de care poetul se lasă „cutreierat” până la oase. N-am putut să nu observ aceeaşi traversare temător-obosită, dar în acelaşi timp înfiorată mistic, a cărnurilor, aceeaşi regresie interioară pe care am întâlnit-o şi în Reverenţa lui Florin Partene. În ambele cazuri, scopul este acelaşi: nevoia de recuperare a intimităţii eului. Pentru una mai de modă veche, aşa ca mine, e o bucurie adevărată să constat că poezia – sau cel puţin o parte a ei – pare că se reliteraturizează (sau doar mi se pare?). 🙂

autoportret

: sunt tot mai orb când e vorba de oameni.
văd numai ferestre vechi prăbuşindu-se
din pereţi
pe străzi înguste
pline de ceilalţi oameni.
par un înviat
trezit pe o streaşină.
m-am închegat în mine
ca sângele sub o căzătură,
dorm într-un pat înfricoşător şi adânc
şi niciun vis şi nicio parte trează.
îmi place să mă ascund
şi îmi place să caut
sunt ca un câine mare şi alb
abia găsit.

daliile
poezia e o ruptură                                                                    
(I)

: am scris poemul, m-am temut şi am plâns
parcă întâlnisem un copac înalt.

dorm noaptea în pădure, desculţ
pe un zid părăsit. dacă mi-e teamă,
sunt rău cu mâinile
şi le izbesc de copaci.
vor veni iarăşi oamenii
să mă caute după semne de sânge.
fiecare în visul lui, şir indian înspre
dimineaţă.

imagine: Van Gogh, Rondul prizonierilor, luată de aici

postat de Teodora

P.S. Nu degeaba l-am alăturat pe Gabriel Daliş lui Florin Partene; aceeaşi „formaţie” apare şi pe afişul bibliotecii de poezie de pe blogul lui un cristian/miculftiriadi. Nu am observat acest lucru decât abia după ce am dat drumul postării.

Read Full Post »

Sorin Despot, vreau (vol. apasă, Cartea Românească, 2010)

ceva care să-mi pună
picioare în faţa
picioarelor

să înţelegi că nimic din ce spun
nu e extrem sînt moderat pînă şi
în excese

vreau o femeie
cu extremităţile
calde

să mă împiedic de ea
ca de o minune aşteptată însă
mereu zdrobitoare

o iubire fără multe cuvinte
cu iarbă şi mere cu mărţişoare
în toţi pomii vreau

momentul în care mă ridic brusc
de pe canapea şi urlu că nu mai suport
să nu o strivească

lacrimile ei să nu sfîrîie
pe suprafaţa
distanţei

apoi să descompun lent vidul
dintre obiectele ce au
legătură cu ea

să o văd an de an să resimt
evoluţia ei impecabilă ca pe un
nesfîrşit abandon

N: imaginea copertei am luat-o de aici.

P.S. Alte poezii găsiţi pe blogul personal al poetului: http.cutărescu.ro

Read Full Post »

… ca un copil capricios, care amână data naşterii cu o zi. Ăsta este pretextul pentru lenea de sâmbătă care atrage, bineînţeles, remuşcarea de azi, de duminică. Stranie experienţa celor nouă luni de sarcină din cartea Ioanei Nicolaie, Cerul din burtă! Carnea nu mai izolează fonic exteriorul de interior din momentul în care femeia îşi va împărţi intimitatea cu o altă fiinţă, la început cât un bob de strugure. Înăuntru se aude TOT, aşa că viitoarea mamă are şi senzaţia perplexă a unei totale expuneri pe dinăuntru: „Brusc ştiu că suntem ascultaţi, că şi muşchii pot fi un fel de timpane. Încetişor ne năpădeşte ruşinea. Cît de ignoranţi sîntem, ce plini de sine!”. Noua morfologie a gravidei este cea a unei case în mers iar stările, extrem de amestecate, de la afecţiune  („În burtă, pumnişorii se luptă cu frica”) la teamă („Am să încasez lovituri pe tăcute”) se suprapun peste indicaţiile şi recomandările medicale, în special cele referitoare la restricţiile alimentare. Aşa cum în burtă încap o nouă fiinţă şi un nou univers prin forţa convexă a epidermei („sunt rotundă de-acum, mă tot răscroiesc”), aşa şi  cu celelalte părţi ale corpului: se dovedesc extrem de încăpătoare pentru toate senzaţiile noi: „cumpărăturile mi-au încăput într-un ventricul”, „toamna-i o pilulă zdrobită, de calciu”, „în mine va creşte -un spital”.

Ioana Nicolaie, Oglindă (vol. Cerul din burtă, Polirom,2010)

Am un corp şi-ncep să mi-l aflu. Nu-i mitoman, e doar un sac fără fund. Cînd fuge-i un geamăt cu gura pansată. Am un corp şi-o uitată răbdare.
Vintrele se vor despica de durere. Ceasul va fi cît camioane întregi. Clipa va semăna cu deşerturi de foame. Ziua va fi un şir de perfuzii. Căzînd din tavan ca din cer.

Uit vara cu blugii ei sugrumaţi. Uit catastife, hîrţoage. Fac slalom într-un sertar. Congelatoru-l feliez în comprese de gheaţă. În sărbătoarea-ncepută bate un clopot. Vecinii au cîrpe cu care îl şterg. Şi poate şi-un fel de tarif.
Fac exerciţii, cad peste coapse. Sînt totuşi mobilă; în abdomen sticleşte efortul. În abdomen e-un cort şi-un mărunt povărniş. Fac sport, de parcă aş sparge bolţari. Şi geamuri abia deschise în muşchi.

postat de Teodora

Read Full Post »

Între duritatea de pumnal a conştiinţei şi vălul thanatic al părului, al apei sau al mucegaiului, între ancora memoriei şi mareea somnolentă a materiei  se înscrie poezia lui Paul Celan din volumul Mac şi memorie, apărut mai demult la Paralela 45 (2006) şi care, spre plăcuta noastră surpriză, se vinde constant. Imaginile acelea suprarealiste ale lui Dali cu celebrele forme moi, susţinute de proptele pentru a se evita o dezintegrare totală, se potrivesc perfect.  Totuşi, pentru ofelizarea atât de evidentă a imaginarului poetic din Mac şi memorie, am ales Munch.

Raza nopţii

Cel mai luminos ardea părul iubitei mele de seară: 
îi trimit sicriul din lemnul cel mai uşor.
El e împresurat de valuri, ca patul viselor noastre la Roma;
poartă, ca mine, o albă perucă şi vorbeşte dogit:
rosteşte ca mine, cînd dau liber la inimi.
El ştie un cînt franţuzesc de iubire, pe care toamna cîntam,
cînd la drum mă aflam în Ţara tîrzie şi scrisori scriam dimineţii.

O luntre frumoasă-i sicriul, cioplit în lemnăria simţirilor.
Şi-i mergeam pe sînge-n aval, cînd mai tînăr eram decît ochiu-ţi.
Acum eşti tînără tu, ca o pasăre moartă-n zăpadă de martie,
acum el vine spre tine şi cîntă-al său cînt franţuzesc.
Voi sunteţi uşori: îmi dormiţi pîn’ la sfîrşit primăvara.
Eu sînt mai uşor:
cînt în faţa străinilor.

trad. de George State

imagine: E. Munch, Madonna

postat de Teodora

Read Full Post »

Older Posts »