Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘poemul de sâmbătă’ Category

Mi-a plăcut tare mult ideea lui Alexandru cu poemul despre lene. Eu o să postez un poem care a uitat de sâmbătă şi abia a catadicsit să treacă în duminică. Poemul leneş, care va să zică. Cine putea fi mai potrivit decât  Constantin Acosmei, al cărui eu nu iese decât foarte rar din casă, pentru care viaţa înseamnă un consum minim de energie  iar poezia, un minimalism al limbajului, cu o perfectă dizolvare în ironie a marilor teme. Dar ce leneş  genial al poeziei poate fi!

Palinodie

nu sînt curios să trăiesc
nici să mor
– nu cereţi argumente
nici înveşmîntarea ideii
în materie sensibilă –

şi încă vă mai spun:
ruşinea este singura sursă
de energie
ce îmi alimentează viaţa”

viaţa mea – cît hăul.
mi-e lene să mă sinucid

dar ce rost mai are
să vă şantajez
cu sinceritatea mea

decît să ridic două degete
ca să răspund corect
la întrebările profunde
ale existenţei
mai bine – două degete
să mi le bag pe gît)

Tot despre lene, mi-a venit în minte şi varianta mai virulent-polemică a lui Dostoievski din Însemnări din subterană, conform căreia starea pură a conştiinţei e inerţia. Totul merge până-ntr-atât, încât bietul Schiller  e dat de pământ cu sublimul lui cu tot, fără pic de remuşcări:

„O, dacă aş sta degeaba numai din lene! Doamne, cât de mult m-aş stima atunci! M-aş stima tocmai fiindcă măcar lene sînt în stare să am în mine; măcar o însuşire, parcă pozitivă, ar exista în mine, iar eu aş fi sigur de ea. Întrebare: ce-i cu ăsta? Răspuns: e un leneş. Deci eşti definit cu precizie, deci se poate spune ceva despre tine. „Leneş!” – păi ăsta-i un titlu, o menire, e o carieră, rogu-vă. Nu glumiţi, aşa-i. Aş fi atunci membru de drept al celui mai select club şi singura mea ocupaţie ar fi că m-aş stima perpetuu. (…)

Şi eu mi-aş alege o carieră; aş fi leneş şi mâncău, dar nu unul simplu, ci unul sensibil la tot ce e frumos şi sublim. Cum vă place? Visez de mult la asta. La cei patruzeci de ani ai mei, <frumosul şi sublimul> mi-au scos peri albi; dar asta la patruzeci de ani, pe cînd atunci – o, atunci ar fi fost altfel! De îndată mi-aş găsi şi activitatea corespunzătoare, şi anume: să beau în sănătatea a tot ce e frumos şi sublim. Aş fi profitat de fiecare prilej pentru ca mai întâi să vărs o lacrimă în pocal, iar apoi s-o beau pentru tot ce e frumos şi sublim; în fleacurile cele mai dezgustătoare şi indiscutabile aş fi găsit frumosul şi sublimul. M-aş fi făcut lăcrimos, precum un burete ud.”

A! Ar mai fi cineva care ar avea acces liber în acest „club select”: Andrei Pleşu. Odată l-am auzit într-un interviu făcând indirect apologia lenei : „Pentru mine, mişcarea fizică e un atentat la viaţă.”    🙂

postat de T.

Anunțuri

Read Full Post »

O POEZIE PE LUNĂ. Asta înseamnă că, de acum încolo, la începutul fiecărei luni, poezia va fi la loc de cinste chiar în librărie, expusă în formatul pe care îl vedeţi, pentru ca publicul interesat să îi cunoască mai bine pe cei care scriu chiar în oraşul lor. Proiectul este susţinut de Librăriile Humanitas, Clubul Astra – Cenaclul Filialei Sibiu a Uniunii Scriitorilor din România – şi editura A.T.U. din Sibiu.


Read Full Post »

Poetul adevărat se înhamă la muncă. La poezia lui. E un fel de Sisif, un voluntar al propriei poveri. Un eu-phoric sau purtător de sine. Povara a ajuns una cu el, ca un fel de tumoră benignă exterioară, enormă, imposibil de înlăturat chirurgical fără să i se pună purtătorului viaţa în pericol. Aşa că „meşterul” s-a obişnuit cu traiul ăsta siametic.

Nichita Danilov, Despre poezie

Tata avea o vorbă: trăia în micul nostru
tîrg un mare meşter şelar
pe nume Iohann
care atunci cînd meşterea un ham
îl încerca mai întâi pe el.
Îşi încălţa cizmele noi,
îşi lua vesta, pălăria de fetru,
ceasul de buzunar cu lanţ de argint:
hainele lui de sărbătoare –
se înhăma apoi la o trăsură veche, bizară
pe care o ţinea închisă în magazie
şi o pornea pe deal
din Podul de Fier
până în tîrgul Cucului şi înapoi
– o groază de copii se ţineau după dânsul –

şi dacă nu-i rodeau cusăturile pieptul
punea hamul şi pe cal.
Unde mai întâlneşti astăzi oameni ca el?

imagine: Tesura, „Man dragging a man shaped like a cube” Sper să vă placă şi celelalte desene pe care le veţi găsi pe site.          🙂

Read Full Post »

Vlad Moldovan, Blank

Binecuvântat, pentru că
valurile acestei mări spală
malul prăvălit.
Fericit şi proaspăt la
tărâmul unde apa loveşte.

Pentru că se uită –
un spaţiu infim
aproape explodează şi se umple.
Pe lîngă el mişună şi cerul covăsit
şi tulpinile şi sufletul cu bumbii săi netezi.

Manechinului din vitrină
i s-a dezvelit un sân.

Satelitul alunecă peste vale.

Read Full Post »

Ion Mureşan, De la fereastră

Dacă vreodată vom ajunge în Oraş
vei vedea şi tu cum de deschid obloanele
cum femeile aruncă în stradă aripile de îngeri rămase de la
masa de seară.

Glasul

Trecea glasul surorii singur prin încăperi.
Nu vorbesc în numele voluptăţii dar lucrurile le ating
cum coapse de femeie aş atinge. Căci nu vom fi cruţaţi
în curând vom avea viziunea unei păsări
deasupra a mari grămezi de fructe.

Trecea glasul surorii singur prin încăperi.
Acest tron întunecat în mijlocul plantaţiei
iar poetul e ca un iaz vînăt toamna –
puterea lui e departe de el.

***

Când am citit poemele acestea, nu ştiu de ce, dar m-am gândit la cârjă ca la armătura unei aripi, numai bună pentru sprijinit. Acelaşi triunghi consolator, dar care nu e al nostru, ci doar o anexă concretă, incontestabilă a neputinţei. Puterea e departe, slăbiciunea, foarte aproape. Îmi place să deformez imaginea din primul poem în sensul că femeile aruncă pe geam aceste cârje definitiv, prin gestul unei descotorosiri. Din ciclul: dualismul încâlcit al aripii, fără grămezi de fructe.   🙂

postat de Teodora

Read Full Post »

În optzecismul textualist, Petre Stoica ironizează pretenţiile  enciclopedice ale livrescului şi îşi construieşte poeziile ca „diversiuni” bonome cu ajutorul detaliilor din cotidian. „Menţionarea”, forma scrisă a cuvântului, intră în contradicţie cu „vedeţi?” de la sfârşitul poemului, cu verificarea senzorială, pe viu a  subiectivităţii. Mesajul transmis este acela că discursul, cu realitatea lui scripturală, plasat uneori ca un gard grafic între eu şi cititor, n-a fost scutit de riscul inautenticităţii.

Petre Stoica, În această privinţă (Copleşit de glorie, 1980)

În această privinţă nu mai încape nici o discuţie
sunt întru totul pentru noile dicţionare enciclopedice
în care bibliografia mea e tipărită cu majuscule
nu ştiu de ce vă deranjează faptul
că ţelinei i se acordă un spaţiu restrâns
numele eroilor de la Salamina nici nu au fost amintite
ce să mai vorbim de o gravă eroare numărul
pe care îl port la pantof e menţionat greşit
vedeţi?

grafică:  J. Kapusta

Read Full Post »

Cum se apropie Paştele, m-am gândit la Cristian Bădiliţă, dar nu neapărat la specialistul în creştinism timpuriu  sau la traducătorul Evangheliilor apocrife ori al actualei ediţii a Setuagintei, cât mai ales la poetul care abordează şi în versuri tematica religioasă din perspectiva aşa-numitului suprarealism ortodox.

Frumosul cearcăn către care fug (din vol. Regele cu o harfă în mâini, Curtea Veche, 2007)

Prin berării ard cărţi de mucegai
doi îngeri beţi contemplă învierea
zorii albesc într-un ocean de ceai
din care-n faguri se prelinge mierea.

ţigare din ţigare sărutînd
fumul lasciv cu izuri de iubită
nenimeni va să vină în curînd
nesomnul răstignit peste orbită

şi rînjetul scripturii de pe rug
şi ţipătul cadavrului din mine
frumosul cearcăn către care fug
frumoasa palmă ce-n căuş mă ţine…

postat de Teodora

Read Full Post »

« Newer Posts - Older Posts »