Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘Arborele genealogic’

Stau şi mă minunez cât de bine prind substanţele alimentare – zahărul ars sau pudră, făina, ciocolata, frişca- unei îmbălsămări poetice. S-a dus vremea rozelor presărate peste „lutul asudat” sau peste „cadavre”. Gata, arta nu mai este atât de selectivă cu materialele; a devenit digerabilă de la celebra afirmaţie a lui Dali încoace („Frumuseţea va fi comestibilă sau nu va fi”); foloseşte absolut tot ce găseşte la îndemână, de prin cămară sau de aiurea. Nu mai aruncă nimic, sortează şi reciclează după tehnici aproape industriale, chiar – sau mai ales – „pâinea noastră cea de toate zilele”, despre care Dali zicea că este materia-fetiş prin excelenţă (mă gândesc la Bustul retrospectiv al unei femei din 1933, cu franzela plasată pe creştetul unui manechin de plastic, plus planul de a plasa o pâine de zeci de metri în grădinile de la Palais Royal, una şi mai lungă la Versailles şi apoi pâini prin toate zonele vizibile din marile oraşe ale Europei). Cu o diferenţă, totuşi: ceea ce în arta lui Dali a fost folosit experimental, pentru a scandaliza gustul publicului snob, în poezie, alimentele mediază reveriile pentru regăsirea intimităţii.

Mi s-a părut dintotdeauna ciudat că femeile au de a face în bucătărie cu tot felul de alimente şi ingrediente şi, totuşi, nu le exploatează îndeajuns virtuţile estetizant-erotice, aşa cum o face în stilul său inconfundabil Emil Brumaru. Sau Cristian Popescu, cu tentaţia thanatică. Îmi mai vin în minte „cafeaua” lui Dan Coman şi „aerul copt” al lui Florin Partene, care vine, de cele mai multe ori, tot de la miezul de pâine caldă al fiinţei. Da, poemul e o invitaţie la a te lăsa gătit la modul cel mai organic, nu artificial-cosmetic. Avem părerea că moartea doar ne devorează. Dar poate că dacă ne îmbălsămăm poetic, ea ne degustă ca pe o trufanda.

Cristian Popescu (Arborele genealogic, frg. )

Când eram mic aveam o pernă mare, moale, caldă, umplută cu miez de pâine. Şi-am rugat-o pe mama să-mi coasă multe felii de pâine una lângă alta ca să am şi-o plapumă. Ştiam eu că sânii femeilor sînt plini cu miez, de-asta erau aşa calzi şi moi.


Eu mă gândesc să mă ornaţi frumos când oi sta pe catafalc. Cremă de ciocolată pe buze, flori de zahăr ars în păr, să puneţi unde-o încăpea frişcă în jurul meu, scorţişoară presărată pe tâmple, zahăr pudră-n obraji ca să par cât mai palid, buzunarele pline cu fondante şi un măr glazurat între dinţi şi mulţi clopoţei atârnaţi să sune când mă vor duce pe umeri. Să mă vorbească lumea că „De ăsta nu s-a săturat moartea niciodată, dragă.”

Imagine: David Wojnarowicz (1954-1992), Untitled, 1988-89. A trăit cu doi ani mai  puţin decât Cristian Popescu (1959-1995).

Dacă se poate dormi pe o pernă de pâine, se poate merge şi în încălţări la fel de moi:  🙂


sursa: aici

postat de Teodora

Anunțuri

Read Full Post »