Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘film’

chapter 27

Îmi place foarte mult imaginea cu ochelarii lui Lennon. Cu universul sferic*** al lentilei fisurat. Nici că se potrivea una mai bună pentru data de ieri, 8 decembrie, la 30 de ani de la dispariţia lui Lennon ca simbol, în primul rând.

Ne-am adunat o mână de oameni în subterană şi ne-am uitat la filmul Chapter 27 (regia: J. P. Schaefer, 2007), adus de Adrian Prohaska, un împătimit a tot ceea ce înseamnă muzica anilor ’60-’70. Asasinul lui Lennon, închis într-un spital pentru boli psihice, se vede un Holden care adaugă capitolul-lipsă la cartea lui Salinger pentru a demasca nu neapărat falsitatea lumii în care trăieşte (lucru pe care Holden îl făcuse deja!),  ci în special cea a idolului Lennon, „ticălosul” care, pe de o parte, pleda pentru idealuri pacifiste iar pe de alta, trăia în luxul vedetismului.

Personajul Mark David Chapman, asasinul lui John Lennon, arată cum poate o carte atât de inofensivă ca The catcher in the rye să alimenteze obsesia unui dement de a ieşi din anonimat cu orice preţ. Până şi Biblia devine o proiecţie a manifestării schizoide.  Pentru el, The Gospel of John nu există decât pentru a putea fi completată cu un stilou nou-nouţ: The Gospel of John Lennon. Totul se concentrează pe ultimele trei zile dinaintea asasinatului: aşteptarea ex-Beatles-ului, minciunile pe care le spune celor cu care intră în contact (taximetristul, o  fană a lui Lennon, fotograful), reacţiile bruşte şi gândurile care amestecă identităţile: Chapman-Holden Caulfield, paznicul lanului. 

Personajul e jucat în mod surprinzător de Jared Leto, vocalistul trupei 30 seconds to Mars (după care, în treacăt fie spus, nu mă dau în vânt!). Şi-a intrat chiar bine în rol: pe lângă faptul că s-a îngrăşat mult ca să intre în pielea personajului, fizionomia îi este extraordinar de asemănătoare cu cea a lui Chapman. Filmul nu are nimic spectaculos, nici măcar o frântură din melodiile Beatles pe coloana sonoră, aşa cum s-ar fi aşteptat oricine, dar s-a potrivit de minune contextului. Adrian ne-a zis că s-a mai lansat, de curând, o peliculă tot pe tema asta: Nowhere Man.

*** N: greşeală pentru care ar trebui să fiu urecheată.

Anunțuri

Read Full Post »

MAR ADENTRO

 

Regia: Alejandro Amenábar                                                                                                                                                                                         Cu: Javier Bardem, Belén Rueda, Lola Dueñas;  Spania-2004

Mar-adentro-3626-543Prima dată am auzit de regizorul Alejandro Amenábar prin Abre los ojos, film care nu m-a impresionat foarte mult. Am văzut şi varianta americană Vanilla Sky, mult mai poetizată şi cu mai  multă atmosferă, dar şi cu minusuri de construcţie în intenţia de valorizare a realităţii prin “visul lucid”. După aceste experienţe, nu mă aşteptam la mare lucru când m-am pregătit să urmăresc Mar Adentro. De Javier Bardem, ce să mai zic, nu îl cunoşteam absolut deloc. Ei bine, acest actor spaniol m-a lăsat cu gura căscată printr-o performanţă actoricească de excepţie, confirmată şi mai mult de rolurile ulterioare din No country for old men, Love in the time of cholera şi Goya’s ghosts. Un Bardem de 35 de ani, foarte carismatic, joacă rolul lui Ramon Sampedro,  tetraplegicul de peste 50 de ani care luptă pentru un drept individual controversat din punct de vedere moral, religios şi juridic: cel de a muri prin euthanasiere. Valoarea vieţii devine discutabilă dacă zaci în pat lipsit de controlul asupra propriului trup timp (Mar adentro) sau dacă trebuie să te izolezi complet datorită chipului monstruos desfigurat din cauza unui accident grav de maşină (Abre los ojos).

mar adentroRamon locuieşte în casa fratelui său mult mai vârstnic iar cei care îl ajută necondiţionat sunt cumnata sa, Manuela, şi nepotul Javier. Un personaj destul de enervant, Rosa, o muncitoare la o fabrică de conserve, părăsită de bărbat şi rămasă singură cu cei doi copii, îl vizitează des, copleşindu-l cu  acel amestec de milă şi recunoştinţă autoindus ca un sentiment de dragoste. Ramon este susţinut în instanţă de o organizaţie nonguvernamentală ce militează pentru dreptul libertăţii individuale, condusă de Géne, şi de avocata Julia. Ramon şi Julia au în comun latura fatală a destinului: boala.. Ca şi clientul său imobilizat, Julia se confruntă cu perspectiva sumbră a propriului viitor din cauza unui sever sindrom degenerativ. Încă de la începutul filmului, ea şchioapătă. Întâlnirea cu Ramon îi confirmă definitiv imaginea a ceea ce va deveni, inevitabil, ea însăşi. Prima manifestare violentă a bolii o va ţintui în scaunul cu rotile iar în final îşi va pierde memoria. Din legătura cu Ramon şi promisiunea amândurora de a muri împreună din proprie voinţă nu rămâne decât imaginea persistentă a mării,  intuiţia vagă a libertăţii interioare cândva împărtăşite. În asemenea perspectivă întunecată a destinelor, cei doi ajung să se înţeleagă profund unul pe celălalt. Julia îl descoperă treptat pe Ramon şi plăcerea lui de a trăbate toate colţurile lumii prin fotografiile din tinereţe, prin înregistrări ale discuţiilor, prin poemele păstrate de Manuela şi, mai ales, prin zborul lui interior intens exersat.  Extraordinar este cadrul delimitat de pragul uşii în care Ramon se ridică încet, îşi verifică puterea de a sta în picioare, dă patul la o parte şi apoi îşi ia avânt din capătul opus al holului,  concentrat pe lansarea fiinţei sale în aer de pe pervazul geamului. Saltul deschide orizontul vast al survolării  unui peisaj la capătul căruia se află o mare în care nu te poţi niciodată îneca: marea dinăuntru. Ca orice simbol, marea îşi are ambivalenţa sa: ca element exterior, ucide prin apele ei înşelătoare, prin adâncimea ei aparentă. Ramon a rămas paralizat tocmai din cauza unui plonjon ratat, în urma căruia şi-a frânt gâtul. Însă marea îşi neutralizează semantismul iniţial prin plaja interioară de la capătul ei, acolo unde Julia păşeşte nestingherită în bătaia brizei care îi sporeşte feminitatea. Deşi simplă, imaginea este perfect derulată prin lumina clară, prin unghiul descendent şi prin fundalul sonor. La sfârşit, aceeaşi mare devine o proiecţie a uitării, a unui psihic vast, dar devalorizat.

În orice caz, cele două personaje sunt, prin excelenţă, contemplatori. De aceea, regizorul  le Mar-adentro-3626-904introduce în decorul marin cu spatele, modalitate de a le eufemiza, vizual, handicapul fizic. Din spate, Ramon şi Julia par perfecţi, dar reprezintă în acelaşi timp  şi dedublări ale spectatorului, “tematizări ale privirii înseşi” – ca să folosesc o sintagmă a lui V.I. Stoichiţă. Filmul oferă de la început această cheie prin fereastra albă minusculă a peliculei care se dilată încet pe măsură ce creşte concentrarea vizuală, astfel încât actul privirii să fie conştientizat la maximum.

Cele două probleme majore care se abordează sunt următoarele: 1. frica de moarte este mai puternică la cei care trebuie să ia decizia legală a dreptului individului la euthanasiere decât la cel în cauză; 2. caracterul profund cinematic al viselor, vizibil prin modul în care ne proiectăm interioritatea. Fiecare poate deveni propriul său regizor. Filmul ne pune în faţa ochilor alternativa estetică a propriei pelicule mentale, cu libertatea de a schimba unghiul de captare al peisajului, de a relativiza distanţa, de a ne focaliza pe detalii sau, din contră, pe imaginea ansamblu, de a suprapune cadre diferite prin transparentizare sau spectralizare, de tăiere a imaginii după legea cadrului, de derulare cu încetinitorul a anumitor gesturi pentru a le spori amploarea şi frumuseţea…

postat de T.

Read Full Post »