Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Ianuarie 2010

Facepaper

În loc de fardul de duzină sau de tatuaj, fiecare ar trebui să îşi creeze propriul tapet, propriul facepaper. Să se acopere, de pildă, cu un cer cu nori. Sau să aplice pasta galbenă în tuşe fierbinţi şi biciuite, după dinamica focului, aşa cum a făcut Van Gogh când s-a autoportretizat. Fiecare chip are şansa de a străluci ca o stea – în maniera lui Blake, a domnişoarei Hus, căreia „un fard astral i-aprinde faţa”, sau în cea a lui Dali, cu condiţia să aibă expresia hieratică a unei figuri rafaeleşti, cu pleoapele închise, cu ochii obligatoriu întorşi în interior şi cu craniul încăpător cât bolta celei mai mari cupole  de biserică. Un soi de autoidealizare, după reţeta inconfundabilă a lui Novalis:

Lumea trebuie romantizată. Aşa se va găsi înţelesul primordial. Romantizare nu e altceva decât o potenţare calitativă. În această operaţie, sinele inferior este identificat cu un sine mai bun. Tot aşa după cum şi noi suntem un şir calitativ de potenţe.(…) Atunci când dau lucrului comun un înţeles înalt, celui obişnuit o înfăţişare tainică, celui cunoscut demnitatea necunoscutului, finitului aparenţa infinitului, atunci romantizez. Operaţia se răstoarnă pentru ceea ce e superior, necunoscut, mistic, infinit – care e logaritmat prin această înlănţuire, dobîndind o expresie obişnuită. Filosofie romantică. Alternanţă de înălţare şi coborâre.” (Novalis, Între veghe şi vis, Humanitas, 2008, prefaţă, trad.  şi note de Viorica Nişcov, p.175)

imagine: R. Magritte, L’avenir des statues, 1932 (www.artexpertswebsite.com/…/magritte.php)

postat de Teodora

Read Full Post »

(…) acum, la patruzeci de ani, am convingerea că orice om înzestrat cu gândire (…) trăieşte sau a trăit în relaţii ciudat de intime, aproape că de cunoaştere reciprocă, cu mâinile sale şi, cu toate că poate s-o ducă înainte ani şi ani de zile ţinându-şi mâinile în buzunare – la propriu sau la figurat – (de multe ori ca pe doi vechi prieteni băgăreţi, pe care preferă să nu-i aducă la petrecere), totuşi, într-un moment de criză le va folosi, le va scoate repede la iveală, într-un moment de criză va face un gest drastic cu ele, ca, de pildă, să menţioneze nepoetic, în mijlocul unui poem, că pisica i-a muşcat mâna stângă – şi poezia e, neîndoielnic, o criză, poate că singura criză pe care o putem considera a noastră proprie.” (J.D. Salinger, Seymour. O prezentare, Univers, 1998, trad. de Antoaneta Ralian)

Read Full Post »

Salinger: Sal lingers!

Salinger mi-a venit mănuşă încă de la primele rânduri din The catcher in the rye. Eram în clasa a X-a şi mă chinuiam cu Camil Petrescu şi cu imposibila lui persoană I.  Ca să scap temporar de el, m-am apucat să fac altceva. Orice altceva, am vrut să spun, printre care şi ştersul rafturilor de praf. Aşa am dat de o carte despre care nu ştiam absolut nimic. Era în engleză, dar o verişoară de a mea mă asigurase că îmi va schimba viaţa. Cel puţin, aşa îmi scrisese pe pagina de titlu atunci când mi-o dăruise. Cum  faza acustică The Doors se prelungea şi începeam să fiu din ce în ce mai conectată la  limba engleză (tocmai îmi desluşisem toate versurile lui Jim cu dicţionarul şi eram mândră nevoie mare), am pus o mână pe The catcher, cu totul întâmplător, iar alta pe un Longman şi m-am apucat de citit. Au urmat cele Nouă povestiri şi Seymour. La sfârşitul unei asemenea munci, eram „so God damn happy”. Nu neapărat de epică aveam nevoie, ci de adevăruri, spuse de un tip care se considera urât, care făcea parte dintr-o familie mai ţăcănită, numită Glass, cu o tradiţie a concursurilor radiofonice pentru copii, care nu ţinea deloc morţiş să facă pe intelectualul şi îşi permitea, în mod inexplicabil pentru mine, luxul de a fi exmatriculat. <Holden ăsta e un om cu adevărat liber>, îmi tot ziceam. Şi Salinger mi-a spus  multe lucruri simple, dar parcă direct în ureche, în stilul lui cald inconfundabil, cum nu o mai făcuse nimeni până la el.  La vârsta la care fete ca mine furau dermatograful din trusa mamei sau îşi ardeau părul cu ondulatorul, Salinger m-a vindecat într-o mare măsură de superficialitate. Mulţi visăm în adolescenţă cai verzi pe pereţi sau avem instinctul de a demola în numele revoltei faţă de lumea infamă care nu ne înţelege. El, însă, Holden Caulfield, vroia doar un lan de secară. Imaginea asta m-a atins cu aceeaşi intensitate frumoasă, dureroasă şi inocentă cu care a făcut-o şi lanul lui Van Gogh. Pur şi simplu, m-a aprins fiecare cu galbenul flăcării lui. Mă simt mocnind constant de fiecare dată când îi aud numele. Da, Sal lingers inside. De atunci, într-un fel, Salinger c’est moi. Sau invers. A, şi James Dean, alias Jim Stark din Rebel without a cause. Ei, cam aşa s-au legat primii trei rebeli autentici din viaţa mea: Jim Morrison- Salinger-Jim Stark. Ciudat cum niciodată  o fată, niciun  model  adolescentin feminin nu a avut puterea aceasta de a mi se pune la inimă. Doar femei coapte, şi asta după ce adolescenţa mea s-a dus definitiv.

N: Îmi place Salinger pentru că este opusul lui Dan Puric.

postat de Teodora

Read Full Post »

În vol. Efectul Don Quijote apărut mai demult la Humanitas (1995), Victor Ieronim Stoichiţă abordează Cetatea ideală într-un studiu de doar câteva pagini, dar extraordinar de substanţial, ale cărui linii încerc să le surprind mai jos.

Locul utopic, cetatea ideală ia naştere în primul rând dintr-un principiu cosmologic. Geometria dispune de forme pure  ce permit Arhitectului să circumscrie porţiuni privilegiate din  materia primordială a haosului, a acelei massa confusa. De asemenea, Cetatea răspunde şi imperativului religios al spaţiului sacru şi con’sacrat, în acelaşi timp, care te fereşte de rău. În al treilea rând, reprezintă o îmbinare perfectă între bidimensionalitate şi tridimensionalitate: „Fiecare cetate ideală este, în primul rând, un plan. Volumetria cetăţii, ca transpunere în spaţiu a planului, se operează cel mai adesea prin intermediul unui discurs. În majoritatea tratatelor utopice, planul este încredinţat desenului, iar volumul e încredinţat discursului.(…) Planul cetăţii ideale urmează un simbolism corelat mişcării de a centra şi de a concentra.”

Dacă Paradisul precedă istoria ca un spaţiu natural, vegetal, în schimb Cetatea, Ierusalimul ceresc al Profeţilor, este prin excelenţă un produs arhitectural, artificial, plasat în post-istorie ca o celulă regenerativă a lumii de după momentul focului Apocalipsei. Dacă Paradisul ilustrează ideea de geneză, Cetatea exhibă, în schimb, un exces de structură care să compenseze teama eschatologică. Conform concepţiei creştine, timpul nu poate fi cuprins de mintea omenească decât între Grădină şi Cetate, aceste două matrici de idealitate.

Însă orice proiect utopic se supune unui risc tocmai din această miză excesivă pe ideea de structură: „Perfecţiunea adamantină a Cetăţii ideale pune în pericol posibilitatea vieţii reale. Excesul de structură transformă adesea utopiile în universuri anorganice, inumane. Suprapunerea Cetăţii ideale cu Regatul Morţilor este spectrul care ameninţă orice utopie.” M. C. Escher pare a fi ilustratorul perfect al studiului lui Victor Ieronim Stoichiţă despre Cetate atât prin propriile gravuri, cât şi prin propria mărturisire despre spaţiile sale utopice, pe care le consideră drept cele mai frumoase, dar şi cele mai urâte (adică inumane), în acelaşi timp.

 

 

Imagini: 1. William Blake, God as an architect

                   2. M.C. Escher, Double planetoid

postat de Teodora

Read Full Post »

Don Quijote a fost abordat plastic de mulţi artişti, în maniere diferite (Gustave Dore, Picasso, Ocampo, Dali…). Totuşi, nimeni nu a surprins cu o tuşă atât de fermă şi de deconcertantă obstacolul din calea cavalerului , aşa cum a făcut-o Daumier, cel mai aproape de punctul în care legătura dintre ficţiune şi realitate îşi arată adevărata fragilitate. În imaginea de mai sus, cele două planuri sunt foarte clar delimitate în spaţiul plastic. Quijote, imunizat de obicei în aura colorată şi diafană propriei iluzii, se îndreaptă către un prim-plan dezolant, o vale a plângerii  în care moartea se arată aşa cum e: cu greutatea  unui  cadavru, ca o răspântie a materiei. Orice eufemizare la nivel cromatic este respinsă de albul inuman, neutru. Se observă că tonurile şi aşa anemice care îi circumscriu pe cei doi prieteni se topesc la jumătatea drumului. Interacţiunea la nivel vizual între lumea  iluziei, cu ambiguitatea ei, plasată în fundal (căreia i-a fost  teamă  dintotdeauna de linia despărţitoare,  de conturul dur, definitiv)  şi realitatea brută din prim-plan activează tensiunea intrinsecă a imaginii. Degeaba Quijote pare pregătit cu scutul şi suliţa pentru a înfrunta, cu binecunoscuta-i naivitate, noul duşman. Până şi cadrul imaginii s-a strâmtat într-atât, încât orice evitare sau ocolire a fatalităţii este derizorie.

imagine: Honore Daumier, Don Quijote şi catârul mort

P. S: Am mai găsit o reprezentare foarte faină cu celebrul cavaler de la Mancha aici.   🙂

postat de Teodora

Read Full Post »

Aurel Dumitraşcu  (1955-1990) este unul dintre poeţii care demonstrează că textualismul pur nu există, deşi poate fi găsit în Antologia critică a poeziei româneşti din secolul al XX-lea (de la Alexandru Macedonski la Cristian Popescu) a lui Marin Mincu la categoria Textualişti. Postmoderni. În ciuda refugiului în spaţiul aseptic al celulozei, eul nu îşi poate dizolva complet fiinţa concretă. Dacă ştii să te apropii suficient de mult de aceste zăbrele scripturale numite cuvinte, vei auzi răsuflarea vie a celui care se crede bine protejat în ascunzătoarea propriului poem. Câteodată are ritmul sacadat al unui iepure speriat. Alteori, cel al unui dezertor sau al unui plictisit.  Unii îţi scuipă în ureche şuierător pentru a te ţine la distanţă, aşa cum fac şerpii veninoşi tulburaţi din hruba lor de întuneric. Oricare ar fi ipostaza lui livrescă, sângele şi carnea îi sunt prea roşii pentru a putea fi diluate în albul paginilor; de aceea, Marin Mincu foloseşte expresia „pliurile sângerii ale discursului” în frumoasa sa prefaţă critică la Aurel Dumitraşcu. Cele două poeme din Panoramă se plasează la polii opuşi care generează tensiunea lirică între viaţă şi text.

În bibliotecă

– Destule hârtii veninoase aşteaptă să muşte din mine.

Un pepene roşu se cunună cu un pepene negru

vor locui în cer şi vor face avere.

Mie îmi stă în gât un dragon (mi-e bine aproape

nu mai vorbesc). Minuni şi furgoane. Şi nu mai

întreb când vine ziua de marţi.

Seara înainte de a uda florile îţi voi spune

cum moare metafora în spitale.

 

O viaţă adevărată

Cel mai bine e să nu scrii. Mâna

înţepenită carnea aproape hazlie

în muţenia aşternută acolo

noaptea – ca un şal pe gura

unei văduve tinere.

Câte un călător vorbind în şoaptă

minunându-se de mortul frumos

un clopot speculaţii. „Sora lui a strâns

celelalte hârtii”

Iată: cel mai simplu e să nu scrii.

Începi o viaţă adevărată.

postat de Teodora

N: În loc de O panoramă critică, am scris Antologie critică, aşa că îmi cer scuze.

Read Full Post »

Mărimea potrivită

Asta faci când îţi cauţi încălţămintea: vezi dacă ţi se potriveşte piciorul, dacă îţi vine bine. Cum Van Gogh credea în pictura universală (aşa cum îi mărturisea fratelui său Theo într-una dintre tulburătoarele lui scrisori), în tabloul unic pictat de toţi artiştii, fiecare desăvârşind câte o porţiune de pânză cu felia lui de excepţie, m-am gândit la pantofii cei stâlciaţi, dar extraordinar de expresivi, de vii. Nu degeaba Heidegger le-a consacrat multe rânduri în „Originea operei de artă”, cu binecunoscuta caracteristică  ontologică a artei ca „închidere ce se deschide”.  Dar nu despre asta vreau să vorbesc, ci să duc mai departe firul unui gând printr-un exerciţiu de analogie.

Destul că Van Gogh şi-a imortalizat amprenta inconfundabilă în pictură tocmai prin imaginea propriilor încălţări. Dar oare căror picioare li s-ar potrivi?  Trebuie să fie unele la fel de speciale, de particulare, de… individuale.Vreau să adun şi eu artiştii, măcar în perechi.  Să îi „încalţ” după exerciţiul imaginar al condurului Cenuşăresei. Sigur că m-aş fi putut mulţumi cu soluţia lui Magritte, dar îmi pare o metamorfoză cam prea explicită, cel puţin la nivel vizual. Magritte îmi place foarte mult, dar în tabloul Modelul roşu  din dreapta e ceva iritant la picioarele acelea. Ghetele care cresc din carne par mai degrabă ţesut mort, un fel de zone  marcate de o severă echimoză. Tot gândindu-mă la problema asta, mi-am amintit de tălpile lui Durer. Sunt convinsă că unor asemenea picioare li se potrivesc de minune ghetele lui Van Gogh deoarece ambele respiră un aer mistic. Cum să refaci distanţa în timp dintre cei doi altfel decât cu paşi protejaţi, înveliţi în piele uzată, dar atât de rezistentă pentru un drum atât de lung: drumul către nemurire?

     

Iată şi varianta tălpii de gheată, pe care vă rog să o lipiţi de talpa lui Durer.

postat de Teodora

Read Full Post »

Older Posts »