Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Septembrie 2009

Am vrut de ceva vreme să scriu despre această carte, dar mi-a fost aproape imposibil din teama unui rezultat dezamăgitor. Aşa că mă voi mărgini în a da doar câteva detalii relevante despre autor. Britanic născut în 1889, W.N.P. Barbellion este pseudonimul unui tânăr care de-a lungul vieţii sale scurte de doar 30 de ani (o boală neurologică degenerativă a fost cauza unui şir nesfârşit de suferinţe care i-au adus moartea) s-a visat zoolog iar apoi literat/eseist. A eşuat în ambele privinţe, în ciuda ambiţiei sale, dar a reuşit să lase moştenire unul dintre cele mai cutremurătoare jurnale. Singura constantă a vieţii sale, singurul loc în care devenea el însuşi în lupta cu boala a fost jurnalul pe care singur a reuşit să îl publice înainte de moarte. O carte extraordinară despre care nu am ştiut nimic înainte să ne vină în librărie, un jurnal care i-a fascinat pe H.G.Wells (cel ce a şi prefaţat prima ediţie), pe Raymond Queneau şi pe Emil Cioran. În rest, îl las pe Barbellion însuşi să vorbeasă.

 “… sunt mândru de înrudirea mea strânsă cu alte animale. Simt o mândrie geloasă faţă de ascendenţa mea simiană. Îmi place să mă gândesc că odinioară am fost o creatură magnifică şi îmblănită care trăia în copaci şi că organismul mei a călătorit prin erele geologice via meduze şi viermi şi amfiocşi, peşti dinozauri şi maimuţe. Cine ar schimba toate astea pentru perechea palidă din Grădina Raiului?”-22.07,09

Dacă Soarta ne hărţuieşte cu o capă roşie şi un picador, măcar să ne întoarcem spre ea şi să o sfâşiem – sau măcar să încercăm.”- 2.05.1911

 “Oricând se va abate lovitura, trebuie întâmpinată cu o reacţie. Heine a izbucnit în cântec. Beethovena scris Simfonia a V-a. Eu ce voi face când va sosi vremea? Nu cred să am vreun vers sau vreo simfonie de scris, aşa că va trebui să îndur totul cu un rânjet – ca un animal fără judecată … Cât timp am spirit şi echilibru, nu-mi pasă ce se întâmplă – căci ştiu că încă nu se poate considera că am eşuat. Singurul eşec adevărat este cel în care victima rămâne abrutizată, paralizată, părăsită, înconjurată de întuneric, iar pe dinăuntru un cuţit îi taie încet şi fără odihnă corzile inimii. ”– 14.07.1912

 “Ce creaturi minunate suntem noi, oamenii! Dacă nu ne priveşte nici un Dumnezeu iubitor, El pierde la fel de mult ca şi noi.”- 10.02.1913

“E frig şi pustiu ca în Antarctica. Londra în noiembrie, văzută dintr-o pensiune mizeră, poate fi de-a dreptul groaznică. Izolarea asta celestă mă scoate din minţi până la urmă. Mă întreb cum o suportă Dumnezeu – în norii pustii, umezi şi reci. Aşa trăiesc şi eu – numai că eu nu sunt Dumnezeu.” –15.11.1914

barbellion 2 “Nu-mi petrec zilele în disperare şi nopţile în lacrimi fără speranţă dintr-un motiv cât se poate de simplu: sunt îndrăgostit de propria nenorocire. Nu merit nici un fel de simpatie şi probabil nici n-am să primesc: îmi ajunge autocompătimirea mea profundă. Sunt atât de oribil de adâncit în mine însumi încăt nu-mi scapă nici cel mai mic detaliu al tragediei. Stau zi de zi în teatrul propriei vieţi şi privesc cum se apropie de sfârşit drama istoriei mele. Dea Domnul ca cortina să cadă la momentul potrivit şi piesa să nu se prelungească într-un anticlimax plictisitor.”- 20.12.1916

 “Mi-ar plăcea să fac stânga-mprejur cu un hohot dispreţuitor şi să ies imediat din lumea asta nenorocită.”- 21.12.1916

“Vă e milă de mine, nu? Sunt singur, n-am un ban, sunt paralizat şi abia am îmlinit 28 de ani. Dar pocnesc din degete chiar sub nasul vostru şi, cu egală aroganţă, mi-e mie milă de voi. Mi-e milă de norocul vostru neîntrerupt şi de pacea stătută a minţilor voastre. Prefer furtuna mea. Eu sunt pe moarte, dar voi sunteţi deja cadavre. N-ati trăit niciodată cu adevărat. Corpul vostru n-a fost niciodată trezit la viaţă sub loviturile de bici ale dorinţei deznădăjduite de a iubi, de a şti, de a face, de a reuşi. N-am ce admira la voi, cei absorbiţi de grijile mărunte ale unei existenţe ordinare. Credeţi că aş da comuniunea pe care o am cu inima mea pentru baloanele colorate ale ale conversaţilor voastre prosteşti? Sau curiozitatea mea pentru interesele voastre nestatornice? Sau disperarea mea pentru speranţa voastră confortabilă? Sau viaţa mea joasă de-acum pentru viaţa voastră lustruită şi curată ca o monedă nouă? Nu, n-aş schimba-o. Mă înfăşor în mantie şi îi mulţumesc solemn Domnului că nu sunt ca alţii.”- 12.10.1917

 Îmi e teamă că pasajele selectate pot lăsa impresia că disperarea şi dezamăgirea sunt adresate lumii care ar fi fost atât de nedreaptă cu el. Nimic mai fals. Este suficient să vă spun că jurnalul se încheie cu o simplă afirmaţie (dar care cade precum o cortină de plumb) : “Silă de mine”.  – 21.10.1917   

o recenzie buna aici

Jurnalul unui om dezamăgitW.N.P.  Barbellion, Humanitas, 2008, trad. din engleză şi note de Anca Bărbulescu

postat de Marian Coman

Read Full Post »

Leapşă grea de la Anamică

Doamne, ce leapşă grea am putut primi de aici (A sorta fucked up fairytale ), e ca un pumn care trebuie să te trezească şi atunci când nu eşti beat. În timp de cu o mână îmi potrivesc materia cenuşie proaspăt zgâlţîită de constrângerea de a vorbi doar la persoana I, trimit leapşa mai departe următorilor: Radu Vancu, Arana’s world under a picture of frenzy, Ora 25 , White Noise  şi oricui  mai doreşte, mai pofteşte…   🙂

Avertisment: întrebările de oracol nu au murit…   🙂

1. Ce vârstă ţi-ai da dacă nu ai şti câţi ani ai?

Nu aş şti câţi ani am decât dacă: aş fi beată, în comă sau în ultima fază de Alzheimer; în toate ipotezele, aş pierde noţiunea de sine, cu atât mai mult cea de vârstă…

2. Ce e mai rău: să eşuezi sau să nu încerci?

Să te faci că încerci sau că eşuezi, deci impostura.

3. Dacă viaţa e atât de scurtă, de ce facem multe lucruri care nu ne plac ?

Din laşitate, snobism şi conformism.

4. Când ţi se pare că s-a vorbit şi s-a făcut totul, ţi se pare că ai vorbit mai mult decât ai făcut ?

Da, mult prea mult şi mult prea prost.

5. Dacă moneda naţională ar fi fericirea, cât de bogat ai fi?

Poi… e ca şi cum aş dispune de  o groază de reţete la medicamente interzise. Fericirea mea nu  ar dura mai mult decât efectul unei pilule „alternative”.  Chiar şi aşa, cu toate substanţele nocive la îndemână, cred că pentru  mine fericirea nu e suportabilă decât în doze homeopatice. Nicio şansă să crăp în culmea ei,  în supradoza fericirii!

6. Care este lucrul pe care ai vrea să îl vezi cel mai mult schimbat la oameni?

Sexul.

7. Faci ceea ce ai visat că faci, sau faci ceea ce faci pentru că împrejurările te-au adus aici?

Dau vina pe împrejurări, nimeni nu le poate acorda sentinţe definitive…

8. Dacă media de viaţă ar fi de doar 40 de ani, ţi-ai trăi viaţa diferit?

Diferit?! Nu, ferit de-a binelea.

9. Eşti mai preocupat să faci lucrurile cum trebuie sau lucrurile care trebuie?

Le fac într-atât de des şi de mecanic, încât am ajuns o imbecilă : nu le mai dis-cern.

10. Dacă ar fi să oferi un singur sfat unui copil despre viaţă, care ar fi acela?

Dumnezeu a creat lumea – implicit viaţa – în şapte zile. Tu o poţi distruge într-un minut.

11. Ce ai prefera să fii: un geniu stresat sau un prost fericit?

Un stresat fericit.

12. Ce-ai alege între amintirile pe care le ai: să renunţi la cele adunate până  acum sau să fii incapabil să mai ai amintiri de acum înainte?

Lobotomia, e mai bună decât perfidia întrebării care îţi dă iluzia că ai de unde alege sau că poţi alege răul cel mai mic.

13. Îţi mai aduci aminte de momentul acela de acum 5 ani când erai extrem de nervos şi nefericit? Mai are vreo importanţă acum?

Nu, numai de acela de acum câteva minute. Are importanţă, încă nu mi-am revenit, nu sunt raţională în momentul ăsta.

14. Care este cea mai frumoasă amintire de-a ta din copilărie? Ce o face atât de specială?

Cea mai frumoasă amintire este proiecţia naivă că dacă devii adult eşti mai special…Ceea ce o face specială este exact contrariul a ceea ce gândeam…

15. Dacă ai câştiga un milion de dolari, ai renunţa la ceea ce faci acum?

Cât? Un milion? Aş renunţa rapid, da! Aş face şi transplant de nume…

16. Când a fost ultima oară când te-ai aruncat cu capul înainte în ceva în care credeai din tot sufletul, deşi toţi te sfătuiau să nu încerci?

Când m-am născut, probabil, dar asta numai dacă eliminăm faza cu “deşi toţi te sfătuiau…” şi o înlocuim cu „toţi îndemnau la împins”.

17. Când a fost ultima oară când ţi-ai auzit sunetul propriei respiraţii?

Când am fost răcită şi aerul se căznea rău prin fosele nazale înfundate.

18. Care e lucrul pe care ţi l-ai dorit întotdeauna să îl faci şi încă nu l-ai făcut? Ce te opreşte?

Să mă dau mare. Mă opreşte teama de ridicol.

19. Care e lucrul pe care îl faci mai bine decât toţi ceilalţi pe care îi cunoşti?

Să mă dau mică.

postat de Teodora Coman

Read Full Post »

De Dan Coman cu al lui Dicţionar Mara -ghid al tatălui 0-2 ani ne-am ocupat deja. Pe Radu Vancu  nu avem voie să îl cităm pentru că se prezintă el însuşi pe Sebastian în vis în dubla calitate de tată biologic şi de crescător de blog-bebeluş. Aşa că am prins pasiunea de a căuta şi alţi poeţi tătici, care încep să-şi redimensioneze viaţa încă din timpul perioadei intrauterine a copilului. Faza pregătitoare a paternităţii începe cu o tandreţe protectoare, apoi se prelungeşte cu promisiuni de renunţare – oare prin tăierea cu X-ul atât de vizibil şi de intransigent din titlul volumului Cântece eXcesive?!- la metehnele egoiste ale viitorilor părinţi şi chiar cu participarea la activităţile casnice. Bărbatul se contaminează inevitabil cu psihologia maternă, cu prudenţa ei oarecum prăpăstioasă, dar pragmatică.  Totul începe foarte simplu: cu o alimentaţie mai sănătoasă. Ştiu că sună ca o reclamă sau ca un sfat doctoricesc, dar e vorba de un poem.   🙂  De fapt, de câte un poem.

 

Before: părintele extrem de grijuliu

Dan Sociu, 28 noiembrie, fragmente (vol. Cântece eXcesive, Cartea Românească, 2005)

 

(…) Aşa cum plănuisem, ne-am apucat să facem suc natural de morcovi şi mere (am găsit la 4.000 kilu, mai urâte, e adevărat, dar pentru suc sunt perfecte). Mihaela a curăţat morcovii şi eu am spălat merele. Apa era foarte rece şi, automat, m-am gândit la începutul meu de reumatism din copilărie. Totuşi, am continuat să spăl cu apă rece căci, îmi ziceam eu, astfel sucul o să iasă rece şi proaspăt.(…) Ideea era să fac eu sucul, aparatul fiind prea zgomotos pentru ea şi vibraţiile ar fi putut să-i dăuneze fătului. Am dus storcătorul în camera cu calculatorul, în bucătărie n-aveam prelungitor şi era complicat să-l mutăm din sufragerie acolo sau să scoatem congelatorul din priză. Sucul a ieşit excelent. Prima tură a fost mai mult din morcovi şi avea pe deasupra o spumă roşiatică foarte apetisantă. Mă cam dureau picioarele – stăteam aplecat – dar, în principiu, îmi plăcea operaţiunea. Apoi am pus pâine la prăjit şi am mâncat-o cu margarină şi ceai de mentă. Am citit undeva că margarina provoacă arterioscleroză. Ne-am promis că juniorului o să-i dăm numai unt. Şi miere în loc de zahăr. Şi suc natural în fiecare dimineaţă.

 

After: părintele, prieten al propriului copil

Dan Sociu, decembrie-ianuarie

mă simt rău &

mă caut pe google

 

e 11.30 miha la maternitate

de trei ore

 

mi-e greaţă &

n-a apărut nimic nou despre mine!

 

mă-nduioşează halatul ei comun de spital

vreau să fiu strâns în braţe

 

e o dimineaţă bună şi

nu ştiu ce-aş putea să-i duc de mâncare

&

am ieşit după ceapă şi

am văzut doi bărbaţi

fericiţi

lângă o afumătoare şi

mi-am amintit de instalaţiile

lui bejenaru & arta contemporană care

 

(spre deosebire de ioana

fetiţa mea foarte

contemporană care

a trecut în 6 zile

de la perioada verde gălbui

la galben van

gogh/ lucrează în pampers)

 

sucks!

&

abia aştept să crească ionuţa

să putem vorbi pe-ndelete

 

dimineaţa o găsesc lângă mine pe pernă &

e foarte ciudat

 

miha îmi povesteşte cum ninge afară

cred că peste câteva ore

voi da fuga pîn-la fereastră

 

plănuim complicate mâncăruri din flori

şi mâncăm ouă

……………………………………………………

&

am stabilit că ioana nu e fiica noastră

 

ea e prietena noastră

puţin cam infantilă

dar tocmai de-asta

atât de simpatizată

în gaşcă

&

când zâmbeşte

e o băbuţă

care flirtează

cu poştaşu

în ziua de pensie!

 

se spune că mirosul ei

îmi scade agresivitatea

 

dimineaţa îmi lipesc nasul

de obrazul ioanei

trag adânc în piept

cât să-mi ajungă pentru

întreaga zi

&

patru mâini aşază hăinuţele ude

pe-un calorifer mâini de bărbat

cu venele umflate degete galbene

unghiile netăiate şi mâini mici

mai îndemânatice

căciuliţe ciorăpei pe elemenţi albi

elemenţii negri în lumina

de iarnă

&

dacă ieşim din cameră

lăsăm radioul deschis

şi ea crede că suntem cu ea

 

nu e nici o problemă

şi nouă ni s-a făcut la fel

duminica trecută

de exemplu

dădeau slujba

şi nenea teoctist

avea o zdrăngănică

exact ca a noastră!

&

şi toate minunile astea

vor fi şi mâine aici!

postat de Teodora Coman

Read Full Post »

Ideea de a ţine un jurnal al librăriei ne-a venit de ceva vreme,  mai exact lui Marian i-a venit, iar eu nu pot decât să fiu de acord şi să-mi încerc şi eu talentul în a relata „de la faţa locului” .  Lucrând în această librărie am avut ocazia să învăţ sau, mai bine zis, să acumulez mult mai multe cunoştinţe datorită accesului direct la carte . De asemenea, pe lângă satisfacţiile morale, spirituale şi intelectuale dobândite, am avut şansa să cunosc o serie de personalităţi, dar mai ales, de personaje care te pun pe gânduri,  te sperie, nu altceva !

Un astfel de personaj, unul cât se poate de remarcabil, a călcat pragul librăriei noastre anul trecut, prin iarnă, dacă mai ţin eu bine minte . Zile la rând venea un bătrânel, să tot fi avut vreo 85 ani, şi petrecea la noi câteva ore bune căutând cărţi, în general, şi cărţi de învăţare a limbii spaniole, în special . Însă ceea ce m-a uimit, pe lângă faptul că, iată, niciodată nu este prea târziu să înveţi ceva nou, chiar şi când este vorba de o limbă străină, a fost următorul lucru : acest domn, aflat la o vârstă venerabilă, venea de cele mai multe ori însoţit de mama sa .  Petrecând atât de mult timp în librărie în căutarea cărţilor trebuincioase, era aproape imposibil să nu intri în vorbă cu acest client devenit un personaj favorit al librăriei noastre . Vorbind cu dânsul, i-am aflat şi povestea, sau, mă rog, o parte din ea : locuieşte în Statele Unite de ceva vreme şi, din când în când, mai vine, sau mai venea, în oraşul în care a locuit odinioară, împreună cu mama sa .  Trebuie să spun că trecerea acestui domn prin librăria noastră nu a fost pur întâmplătoare, el a  mai trecut pe la noi pe şi pe vremurile când era mai micuţă. Uimirea mea a atins punctul culminant în momentul în care, după o ultimă vizită, mama domnului, pe lângă urările de bine transmise, mi-a spus şi vârsta : 106 ani .  Nu-mi venea să cred, deşi era plauzibil: dacă domnul avea 84-85 de ani, cât ar fi putut avea mama lui ? Şi uite în felul acesta au părăsit librăria şi au trecut Atlanticul în zbor, dându-mi, şi cred că nu doar mie, o lecţie de viaţă .  Iar mama lui, o lecţie de curaj, pentru că nu este chiar uşor să treci de pe un continent pe altul, chiar şi în zbor, la 106 ani .

Postat de Vladimir Barbu .

Read Full Post »

După cum ne-am lăudat, majoritatea celor care scriem pe blog suntem librari la Humanitas Sibiu.  De altminteri, acest blog s-a născut pentru a duce vestea acestui loc atât de fain (după cum grăieşte ardeleanu’), în ţară şi peste hotare.  Şi aşa cum se întâmplă pe la noi, una vorbim, alta facem: despre librărie… mai nimic.  Pentru că dorim să îndreptăm aceasta oribilă deturnare şi pentru a veni în întâmpinarea sutelor de mii  de solicitări, rugăminţi, cereri fierbinţi, apeluri disperate şi ameninţări venite din blogosferă, ne angajăm să ţinem şi un fel de jurnal al librăriei.  Aici se va face vorbire (scriere) despre ce vindem cel mai bine şi ce nu vindem deloc, cam cum arată clienţii noştrii şi de ce arată aşa, despre cărţi spectaculoase sau ridicole, mai pe scurt, despre minunatele aventuri ale vieţii de librar.

Primul post, un top al celor mai vandute cărţi în primele 2 săptămâni din septembrie:

1. Poveşti filosofice din întreaga lume – Jean-Claude Carriere

2. Faţă în faţă cu generalul Ion Mihai Pacepa – Lucia Hossu-Longin 

 3. Jurnal 2003-2009 – Oana Pellea

4. 322 de vorbe memorabile – Petre Ţuţea 

5. Mănâncă, roagă-te iubeşte – Elisabeth Gilbert 

6. Cu mănuşi – Mihaela Nicola 

7. Ultimul bărbat american – Elisabeth Gilbert  

8. O scurtă istorie a românilor – Neagu Djuvara

9. Vechiul oraş imperial – Yasunari Kawabata

10. Atlas de mitocănie urbană 

11. Secretul – Rhonda Byrne 

12. Împăratul muştelor – William Golding

Read Full Post »

Când auzi de Nicolae Tzone te gândeşti imediat la Vinea, editura care promoveazăgeorgia o keefe poezie contemporană. Şi cine ar fi fost mai potrivit pentru o asemenea sarcină dacă nu un om care scrie el însuşi poezie? Am văzut în librărie volumul său, capodopera maxima, şi m-am gândit ce noroc chior am avut să-l găsesc la raft. După cum ştiţi,  Vinea este cam scumpă la vedere -dar asta… o cu totul altă poveste, legată de politica de marketing la care chiar nu mă pricep. La privilegiul norocului se adaugă şi grafica excepţională realizată de Mihaela Şchiopu.

Am ales un poem în care este tematizată privirea însăşi, printr-un soi de anamorfoză radicală (ochiul spart) ce permite poetului să se apropie de un fond visceral, halucinant al lumii. Orbita devine cadrul, rama unei imagini de facturăO keeffe, summer, 1944 suprarealistă, cu o dinamică cinematică ce răstoarnă raporturile obişnuite dintre lucruri.

Nicolae Tzone, ochi spart cu piatra [vol. capodopera maxima, Vinea, 2007]

am spart ochiul cu piatra şi abia după aceea am privit

retina distrusă faţa rănită masca de spânzurat fîlfîiau ca nişte drapele

dar ochiul spart privea clipa din ochi prin spărtura scobită cu piatra

şi lumina şi sângele ochiului spart alergau pe lungi plaje-mpietrite pe care

dormeau prunci graşi cenuşii

pe coapsele lor dormeau la rândul lor şiruri nesfârşite de peşti graşi cenuşii

şi ochiul meu spart avea limba colorată de de la cerneala gâlgâitoare a trupului

şi ochiul meu spart avea dinţii cenuşii de la limfa cenuşie a pietrei

şi viaţa mea era aidoma morţii în sensul că nimic nu mişca în carnea în boziile

în ceţurile orizontului

puteai începe călătoria în toate direcţiile puteai azvârli cu zimţii creierului

în toate extremităţile

întunericul sclipea strălucea peste tot cu încrâncenare lumina înnegrea deja

totul în jur

bezna era şi albă şi neagră cerul era şi în guşa înaltului era şi sub podea

sub praf sub ţărână

dacă săpai apă dădeai de buzele morţii dacă săpai după fructe dădeai

de maţele pietrei

dacă miroseai nimicul te îmbăta ca o vodcă tare făcută din rămăşiţe de oase

şi maţe roşii de draci

dacă muşcai muşcai din tine însuţi şi te găseai viermănos şi putred ca un fruct

prea copt prea ruginit prea bătrân

ochiul spart cu piatra se-mbolnăvea apoi de somn şi dormea ca un bolovan

în retina rănită

treceau peste el cavalcade de călăreţi ciudaţi căci oamenii erau caii

şi caii erau călăreţii

priveliştea era bravant delirantă prin urmare oamenii musculoşi alergau năuci

cu armăsarii grei în spinare

şi patrupedele de pe umerii călăriţilor îşi loveau cu virulenţă între ele capetele

ca şi când capetele sforăitoare şi-nsângerate de cal ar fi fost săbii

ascuţite şi neiertătoare

războiul dura la nesfârşit oamenii călăriţi nu oboseau caii călăreţi nu mureau

*

am spart ochiul cu piatra şi abia după aceea am privit.

duminică, 11 august, 2001

postat de Teodora Coman

Read Full Post »

asasina[1]Ce poţi spune despre o carte voit fără stil care îşi conţine propria recenzie? Despre o metaficţiune în care toate formele marginal-negative ale literaturii – plagiatul, lipsa formaţiei livreşti a scriitorului, mediocritatea greu suportabilă, impostura, intriga încîlcită, pseudopoliţistă -sunt mixate într-o scriitură cu un titlu atât de -iarăşi voit!- artificial?  Aceasta a fost întrebarea pe care mi-am pus-o imediat ce am terminat de citit cartea cu pricina.

Întâi de toate, nu am putut să nu remarc următorul contrast: în vreme ce mulţi scriitori îşi curtează care mai de care cititorul prin exploatarea capacităţii de seducţie a textului, Vila-Matas operează exact invers: el vrea cu orice preţ să îşi respingă cititorul  sau cel puţin  să îl debusoleze. Autorul procedează ca un expert al mecanismelor de deziluzionare care vrea să ne lecuiască pentru totdeauna de boala ficţiunii, de butaforia scriiturii. Cum reuşeşte să facă lucrul ăsta? Prin dizolvarea convenţiilor literare, prin implodarea verosimilităţii, deci a iluziei de realitate. Dacă pentru Lllosa orice carte de ficţiune bună  te face să trăieşti o iluzie ca pe un fapt real de viaţă, pentru Vila Matas ficţiunea este un simulacru al existenţei în care dezordinea pare a se exhiba şi mai mult.  Toată cartea respiră un aer de artificiu cultivat cu obstinaţie până la limita la care cititorul are toate şansele să ajungă să îl blesteme pe romancier pentru că “îl omoară” cu un discurs fără cap şi fără coadă, pe care încerc să îl rezum cât de cât. 

 Vidal Escabia este un scriitor de mâna a 5-a, un impostor care are parte de o reabilitare spectaculoasă tocmai prin cele mai slabe şi mai plictisitoare texte produse de el. Sub pseudonimul Escaviar, îşi face o autocritică elogioasă şi chiar pretinde că a publicat romane care de fapt nu există. Ironia faţă de critica de complezenţă care nu (dis)cerne adevărata valoare literară este aproape acidă, căci un anume J.M cade victimă acestei imposturi abil regizate de autorul ratat.  Cel care îl bănuieşte pe Escabia de culisele scandaloase ale autopromovării este Juan Herrera, autor al unor memorii reunite sub titlul Ironia sorţii. Schimbul de scrisori dintre cei doi, realizat nu din prietenie, ci din duşmănie, îi confirmă lui Herrera un fapt şi mai surprinzător: Escabia nu scrisese nici măcar un rând din romanele cu care se mândrise. În toată această încurcătură apare Elena Villena, soţia lui Herrera, autoarea manuscrisului Asasina cultivată, care îi scrie lui Escabia deoarece tocmai a aflat că acestuia îi revenise sarcina de a scrie prefaţa volumului de memorii Ironia sorţii. Şi ea recurge la ocultarea actului de a scrie prin imitarea grafiei soţului ei, mort de mai bine de un an. Escabia se sinucide şi lângă el se află plicul cu manuscrisul Asasinei cultivate. Naratorul feminin face o vizită familiei Herrera sub pretextul de a-l cunoaşte mai bine pe autorul memoriilor, dar ajunge să fie prins în jocul de seducţie al Elenei…

Mă opresc. Bănuiesc că nu aţi înţeles mare lucru dintr-o poveste atât de încâlcită, căci ăsta era  şi scopul, de fapt! În loc să ne atragă, ficţiunea face tot posibilul să ne îndepărteze de ea. Ca şi cum nu ar fi fost de ajuns,  la asta se mai adaugă faptul supărător că adevăratele  cărţi sunt înlocuite de simple experimente literare eşuate sau supraevaluate, cu titluri melodramatice sau improprii: Parisul nu are sfârşit sau Femeie în oglindă contemplând peisajul (ultimul se potriveşte mai degrabă unei picturi!), cu memorii care nu există şi cu acele zone  periferice ale scriiturii, valorizate  prin obsesia naratorului pentru prefeţe mai degrabă decât pentru conţinut. Iată cum în cartea asta avem ocazia de a accede la paradisul livresc al lui Borges în forma grotescă a pseudoliteraturii. Până şi banala coală albă devine ţinta demistificării, căci Herrera scrie la un moment dat pe fâşii de hârtie igienică roz. Apoi, individualitatea, patina personală a scriitorului, care îşi mărturiseşte clar în prefaţă intenţia de “a omorî cititorul” prin propria lipsă de talent (camuflată sub punctuaţia aleatorie, luată de cele mai multe ori ca un simptom de avangardă) se şterge din cauză că în scriitură vorbesc mai mulţi. Conţinutul propriu-zis este relatat de un narator feminin iar epilogul îi revine unui critic literar, aşa că toate instanţele narative se regăsesc înghesuite în acelaşi format al cărţii de aproximativ 100 de pagini şi îşi predau ştafeta narării ca şi cum s-ar descotorosi de ea ca de o sarcină neplăcută sau, mai rău, neterminată. Mimesisul se degradează până la mimetism iar individualitatea se hrăneşte din propriul ei act de anulare, aşa cum se întâmplă cu “morţii” din roman: Herrera şi Escabia. Dacă adevărul scriiturii “este înghesuit în inima acesteia”, aşa cum ne atenţionează Vila Matas, atunci cred că se poate reducejkRodriguezMugabe[1] la acest paradox: “Oboseşti să tot minţi atâta, doar ca să te apropii de adevăr.” Într-adevăr, autorul a obosit să îşi mai hrănească cititorul cu iluzii iar dorinţa de a-l omorî nu înseamnă altceva decât tocmai negarea oricărei menajări pe cale ficţională.

              La sfârşitul cărţii aflăm că asasina cultivată este metafora scriiturii înseşi, dar nu sunt de acord cu interpretarea, şi anume: “scriitura care încă nu a fost”. Eu cred că soluţia este mult mai simplă: asasina cultivată este scriitura care trebuie să ştie să îşi pună punct, să se distingă ca un univers autonom, închis, suficient sieşi. Nu degeaba experienţa ne-a confirmat că întotdeauna continuările sub o formă sau alta a unui original, a unei opere  realizate (film, carte) sunt dezamăgitoare tocmai din absenţa unui instinct al “morţii”, al încheierii la timp cu ajutorul unei strategii textuale.

 

Enrique Vila-Matas, Asasina cultivată, trad. de Ileana Scipione, Rao Publishing Company, colecţia Rao Contemporan, 2008

N: Posibile ilustraţii  pentru Asasina cultivată, mai exact pentru demitizarea literaturii  (Peter Callesen, paper art, metaficţiuni vizuale)

peter-callesens-paper-art7_1822peter-callesens-paper-art3_1822

Bound-to-be-Free

 

natures-maze-2_woman_web

 

dead-angelsb

 

webTheoutlineofaskeleton_000

postat de Teodora Coman

Read Full Post »

Older Posts »