Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘jurnal’

Am vrut de ceva vreme să scriu despre această carte, dar mi-a fost aproape imposibil din teama unui rezultat dezamăgitor. Aşa că mă voi mărgini în a da doar câteva detalii relevante despre autor. Britanic născut în 1889, W.N.P. Barbellion este pseudonimul unui tânăr care de-a lungul vieţii sale scurte de doar 30 de ani (o boală neurologică degenerativă a fost cauza unui şir nesfârşit de suferinţe care i-au adus moartea) s-a visat zoolog iar apoi literat/eseist. A eşuat în ambele privinţe, în ciuda ambiţiei sale, dar a reuşit să lase moştenire unul dintre cele mai cutremurătoare jurnale. Singura constantă a vieţii sale, singurul loc în care devenea el însuşi în lupta cu boala a fost jurnalul pe care singur a reuşit să îl publice înainte de moarte. O carte extraordinară despre care nu am ştiut nimic înainte să ne vină în librărie, un jurnal care i-a fascinat pe H.G.Wells (cel ce a şi prefaţat prima ediţie), pe Raymond Queneau şi pe Emil Cioran. În rest, îl las pe Barbellion însuşi să vorbeasă.

 “… sunt mândru de înrudirea mea strânsă cu alte animale. Simt o mândrie geloasă faţă de ascendenţa mea simiană. Îmi place să mă gândesc că odinioară am fost o creatură magnifică şi îmblănită care trăia în copaci şi că organismul mei a călătorit prin erele geologice via meduze şi viermi şi amfiocşi, peşti dinozauri şi maimuţe. Cine ar schimba toate astea pentru perechea palidă din Grădina Raiului?”-22.07,09

Dacă Soarta ne hărţuieşte cu o capă roşie şi un picador, măcar să ne întoarcem spre ea şi să o sfâşiem – sau măcar să încercăm.”- 2.05.1911

 “Oricând se va abate lovitura, trebuie întâmpinată cu o reacţie. Heine a izbucnit în cântec. Beethovena scris Simfonia a V-a. Eu ce voi face când va sosi vremea? Nu cred să am vreun vers sau vreo simfonie de scris, aşa că va trebui să îndur totul cu un rânjet – ca un animal fără judecată … Cât timp am spirit şi echilibru, nu-mi pasă ce se întâmplă – căci ştiu că încă nu se poate considera că am eşuat. Singurul eşec adevărat este cel în care victima rămâne abrutizată, paralizată, părăsită, înconjurată de întuneric, iar pe dinăuntru un cuţit îi taie încet şi fără odihnă corzile inimii. ”– 14.07.1912

 “Ce creaturi minunate suntem noi, oamenii! Dacă nu ne priveşte nici un Dumnezeu iubitor, El pierde la fel de mult ca şi noi.”- 10.02.1913

“E frig şi pustiu ca în Antarctica. Londra în noiembrie, văzută dintr-o pensiune mizeră, poate fi de-a dreptul groaznică. Izolarea asta celestă mă scoate din minţi până la urmă. Mă întreb cum o suportă Dumnezeu – în norii pustii, umezi şi reci. Aşa trăiesc şi eu – numai că eu nu sunt Dumnezeu.” –15.11.1914

barbellion 2 “Nu-mi petrec zilele în disperare şi nopţile în lacrimi fără speranţă dintr-un motiv cât se poate de simplu: sunt îndrăgostit de propria nenorocire. Nu merit nici un fel de simpatie şi probabil nici n-am să primesc: îmi ajunge autocompătimirea mea profundă. Sunt atât de oribil de adâncit în mine însumi încăt nu-mi scapă nici cel mai mic detaliu al tragediei. Stau zi de zi în teatrul propriei vieţi şi privesc cum se apropie de sfârşit drama istoriei mele. Dea Domnul ca cortina să cadă la momentul potrivit şi piesa să nu se prelungească într-un anticlimax plictisitor.”- 20.12.1916

 “Mi-ar plăcea să fac stânga-mprejur cu un hohot dispreţuitor şi să ies imediat din lumea asta nenorocită.”- 21.12.1916

“Vă e milă de mine, nu? Sunt singur, n-am un ban, sunt paralizat şi abia am îmlinit 28 de ani. Dar pocnesc din degete chiar sub nasul vostru şi, cu egală aroganţă, mi-e mie milă de voi. Mi-e milă de norocul vostru neîntrerupt şi de pacea stătută a minţilor voastre. Prefer furtuna mea. Eu sunt pe moarte, dar voi sunteţi deja cadavre. N-ati trăit niciodată cu adevărat. Corpul vostru n-a fost niciodată trezit la viaţă sub loviturile de bici ale dorinţei deznădăjduite de a iubi, de a şti, de a face, de a reuşi. N-am ce admira la voi, cei absorbiţi de grijile mărunte ale unei existenţe ordinare. Credeţi că aş da comuniunea pe care o am cu inima mea pentru baloanele colorate ale ale conversaţilor voastre prosteşti? Sau curiozitatea mea pentru interesele voastre nestatornice? Sau disperarea mea pentru speranţa voastră confortabilă? Sau viaţa mea joasă de-acum pentru viaţa voastră lustruită şi curată ca o monedă nouă? Nu, n-aş schimba-o. Mă înfăşor în mantie şi îi mulţumesc solemn Domnului că nu sunt ca alţii.”- 12.10.1917

 Îmi e teamă că pasajele selectate pot lăsa impresia că disperarea şi dezamăgirea sunt adresate lumii care ar fi fost atât de nedreaptă cu el. Nimic mai fals. Este suficient să vă spun că jurnalul se încheie cu o simplă afirmaţie (dar care cade precum o cortină de plumb) : “Silă de mine”.  – 21.10.1917   

o recenzie buna aici

Jurnalul unui om dezamăgitW.N.P.  Barbellion, Humanitas, 2008, trad. din engleză şi note de Anca Bărbulescu

postat de Marian Coman

Reclame

Read Full Post »