Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘Miruna Vlada’

Feminitatea cu apele ei instabile, cu lacrimile, saliva, menstra, sângele, transpiraţia, secreţiile grandulare, rimelul întins. .. de asemenea  fluidizare coplesitoare dai in volumul Pauza dintre vene, Cartea Romaneasca, 2007. Cum poate lichidul, o substanţă atât de capricioasă, constrânsă la curgere şi parcurgere, să fie valorificată creator şi altfel decât ca un simplu vector haotic? În primul rând, prin exhibare, prin ieşirea din sfera tabuurilor, a semnificaţiilor culturale nefaste (voracitate acvatică, haos precosmogonic, ofelizare, culpabilizare creştină a fiziologiei etc.) şi reafirmarea vitalităţii. Toata aceasta iesire din sine se petrece fără fronda cinic-declarativă a douămiiştilor, fără supralicitarea zonelor abjecte ale organicului. In al doilea rand, se creeaza perspectiva marcarii propriei existente prin îmbibare, prin imprimarea în textura absorbantă a realităţii, întocmai ca sângele menstrual prin care are loc o insularizare fiziologică – deci cat se poate de feminin-autentica – a propriei prezenţe. În al treilea rând, prin (re)umplere sau prin ocularitate inversă ca modalitate de eufemizare a oricărei distanţe, fisuri sau gol interior iar în al patrulea şi ultimul, prin proprietăţile coagulant- regeneratoare ale salivei sau limfei. Toate aceste modalităţi de valorizare a feminităţii (par)curgătoare mizează pe expansivitate ca pe o formă de apropiere a mesajului poetic de cititor, chiar şi prin gestul radical al “despuierii până la sânge”. Rezultatul este “poemul cald”, aşa cum numeşte Octavian Soviany paradigma douămiistă, în care logosul se alimentează în permanenţă din bios. Vena devine, astfel, metafora canalului de comunicare deschis către receptorul ieşit din indiferenţă prin prizare, prin conectare fizică la trupul poeziei.

La prima vedere, pare a fi vorba de o simplă hemoragie, cu descurajantul ei caracter heraclitean. Sau de un exces de roşu incoerent ca pata iritantă de pe o planşă a testului Rorschach. Sau, pur şi simplu, de o punctare cromatică fauvistă a intimităţii. Însă această ieşire prin efracţie, care sfidează ritmul fiziologic al manifestării doar o dată pe lună, trădează teama de cecitatea organică, de bezna dinăuntru. Ţesuturile, inutile centuri de castitate suprapuse, separă subiectivitatea – ceea ce ştim despre corpul nostru – de obiectivitatea fiziologică din care orice intervenţie la persoana I pare cu desăvârşire exclusă. Eul feminin suferă pasiv-contemplator procesul propriei organicităţi. De aceea, recurge câteodată la un ochi impersonal, apropiat literalmente de trup, pentru a se putea înregistra cu acurateţe cinematică: “dacă vrei să ştii ce simt când tremur de spaimă/ montează o cameră de luat vederi/ între pulpele mele”. Scurgerea nu degenerează în inundaţie, ci, atent controlată, în ritmul lent al târârii, al vlăguirii, al dezertării, al orbecăielii, al derivei, al şchiopătării, se valorizează in raport dialectic cu uscatul prin efortul de fertilizare. Feminitatea, cu “pârâiaşele” ei de sânge sau de sudoare, îşi poate crea breşe subţiri în cremenea asertivităţii banale, a indiferenţei nepoetizate, în “piedestalele construite din cărămizi de pudoare”: “Doar sudoarea de pe frunţi/ ca o ploaie acidă/ ne găureşte tâmplele/ până ce ni se văd sentimentele băltind.” Alteori, aceeaşi lichiditate devine un tipar cosmogonic prin care subiectivitatea încorporează, graţie dinamicii centrifuge a undei, prezenţa celuilalt în spaţiul ei abisal: “mirosul tău îmi stă pe genunchi/ formează în rotulele tale/ cerculeţe în mişcare/ precum la aruncarea unei pietre în apă.”

Poezia Mirunei Vlada valorifică toate broboanele, indiferent că sunt secretate de dragoste, teamă sau febră: “transpiraţia caldă/ de pe spatele tău/ după ce facem dragoste/ asta e tot ce pot duce cu mine/ o mireasmă ce mi se zvârcoleşte pe limbă.”; “amintirile mănâncă şi ele multă/energie şi transpiraţie/ ar trebui interzise în spitale/ şi de fapt în toate locurile publice.” Până şi clipitul devine o frumoasă metaforă construită pe acelaşi nucleu al fluidităţii, “o îngenunchere umedă”, iar răsuflările capătă consistenţă doar pe trupul celuilalt, “curgând lent pe grumaz”. Aşadar, intimitatea şi, implicit, poezia, ies la suprafaţă prin travaliu, prin spasmele împotmolirii subiectului în densitatea propriei cărni, căci femeia ştie mai bine ca oricine că naşterea adevărată, deprinderea cu un nou orizont este însoţită întotdeauna de scurgerea datorată unei traumatizante desprinderi: “cuvinte proaspete/ abia vărsate/ca pe nişte vulturi înecaţi în sânge/ după vânătoare”. Chiar şi atunci când faliile existenţiale par incomensurabile sau obositoare, Poezia însăşi, simbioză de bio-grafic şi bio-logic, secretă o substanţă interstiţială, cu proprietăţiile coagulante ale limfei: “sunt kilometri de candoare între noi/ amintirile forfăie prin cameră pline de bale/ dacă tai acest film cu o foarfecă/ Dumnezeu îl va lipi la loc cu saliva lui aurie.” Aşa se explică şi gestul reţinerii lichidului menstrual în căuşul palmelor: metaforă prin excelenţă a fiziologiei feminine, dar şi substanţă cu real potenţial grafic, o cerneală vie din care ia naştere trupul de cuvinte al poemului. De asemenea, sângele este consubstanţiala atingere cu noi înşine, pe dinăuntru, prin tot trupul, pe care majoritatea nu o conştientizăm. De aceea, poeta recurge la ocularitatea inversă ca eufemizare a distanţei sau a golului prin imaginea sângelui care se întoarce la loc: “ceilalţi îmi spun că arăt foarte ciudat/ că pe întuneric se vede strălucindu-mi în piept/ distanţa dintre noi/ pe care eu o beau din fiecare pahar şi o gust/ din fiecare farfurie/ oroarea de a nu-ţi simţi umărul lipit de al meu/ în sfârşit sângerez din tine. Vreau să mă întorc.” Miruna Vlada propune o variantă feminină a unei frăţii de sânge, a ritualului prin care fiecare dintre cei doi (eul liric şi modelul său, Sylvia Plath, eul liric şi celălalt, prezenţa masculină aflată în proximitate) îşi dăruieşte fiinţa metonimic, prin “recoltarea” unor probe semnificative de sânge: “ţi-am mulţumit într-un mod lichid/ nepracticat pe lumea asta infamă”. Dacă se întâmplă ca obstacolul din calea autoscopiei să se dovedească impenetrabil, va suferi inevitabil un proces de disoluţie prin lichefiere iar la urmă, dragostea vine să măture cu şuvoiul ei expansiv totul, minimalizând trupurile la condiţia leşurilor plutitoare.

Pauza dintre vene nu este altceva decât o frumoasă metaforă a tăcerii scriiturii, a poemului deconectat de la existenţa organică: “această preerie care ni se arată/ e locul unde ne odihnim după scris/ când nu ne mai jucăm în vene/ când nu mai imităm întunericul/ şi nu mai cerem bani pentru asta.” Miruna Vlada demonstrează că venele, canalele de comunicare cu receptorul, sunt la fel de importante ca poezia însăşi.

imagini: (1)  F. Hundertwasser; (2), (3) Paul Klee

postat de Teodora Coman

Reclame

Read Full Post »