Poemul de sâmbătă

Am ales un poem cu aer claustrant, rarefiat, de spital, de existenţă aflată în carantină, exact aşa cum poetul a fost ignorat şi lăsat să aştepte în anticamera receptării critice.  Marin Mincu subliniază în O panoramă critică a poeziei româneşti din secolul al XX-lea că situaţia lui George Almosnino o repetă, de fapt, pe cea a lui Bacovia prin  aceeaşi expediere a scriitorului în categoria comodă a poeziei minore din cauza  „permutării antenei poetice către precaritatea realului, care a funcţionat în 1916 (la apariţia Plumbului) ca o negaţie a domeniului sacrosanct al poeticului”.

Critica de atunci pare să nu fi înţeles un paradox: că poezia poate fi o descreierare sau eviscerare a existenţei, cu semnele/semnalele vitale ale poetului perfect stabile.

George Almosnino, Spital (vol de debut Laguna, 1971)

N-am vrut să trec prin pădure,

aer canin, sfâşiat,

ce pot să fac?

Fără păsări pădurea are mirosul

coridoarelor de spital.

Soră, vecinul de cameră trage să moară,

Se zbate în pat şi e gata

să cadă de-a curmezişul drumului meu.

Singur n-am să pot trece

peste pervazul ferestrei şi degeaba

Am sărutat piciorul de lup

spânzurat de tavan în lumină.

Soră, dă-i omului acesta, ce încearcă

să moară, trupul tău.

E gata să-mi cadă de-a curmezişul drumului

şi-am să fiu nevoit să-l rod

până la oase şi oasele,

să pot trece înainte.

Soră, rămâne fără păsări pădurea.

postat de Teodora

Read Full Post »