Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 12 noiembrie 2009

Nu e vorba de o faţă ascunsă a psihanalistului austriac, ci de nepotul lui, Lucian lucien-freud-photo[1]Freud (născut în 1922), descendent al arhitectului Ernst Freud, fiul cel mai mic al marelui Sigmund. Cine crede că nudul a fost epuizat ca tematică picturală, se înşală amarnic. E de ajuns să dai cu ochii de orice pictură de-a lui Lucian pentru a realiza că posibilităţile de investigaţie plastică nu s-au epuizat, ci s-au aprofundat şi perfecţionat. Ştiu că v-aţi plictisit de poze statuare, imobile care să emane prin toţi porii abil cosmetizaţi o aură aristocratică, nobleţea aceea care să avantajeze, pe cât posibil, subiectul.  Poate că nici chiar  liniile revoltate şi abstracte aruncate în tuşe dure, crud-fauviste de Matisse cu câţiva zeci de ani în urmă nu vă mai spun mare lucru. De asemenea, nu veţi găsi  la nepotul lui Freud nimic din chipurile enigmatice sau chiar indistincte gen Munch, Modigliani, Schiele, Macke, ori din cele fracturate gen Picasso şi nici maniera fotografic-suprarealistă a unui Dali, Magritte sau E. Hopper. Poate ceva-ceva din realismul lui Toulouse Lautrec, însă dus mult mai departe.

Ce au atât de special nudurile lui Freud? De la primul contact vizual ai impresia că imgLucian%20Freud1pictura a adoptat maniera 3D printr-o curajoasă expansiune volumetrică.  Mai că tabloul, ca şi pelicula cinematografică, te împresoară, te absoarbe în spaţiul ei. Tot potenţialul tridimensional este valorificat prin relieful vulcanic al carnaţiei, cu concavităţile de grotă şi curbele convexe ale osaturii vizibile până la colţurozitate. Pomeţi, coaste, clavicule, toate ies în lumina propriei (pro)eminenţe, ca şi rugozităţile pielii, straturile flasce de grăsime, petele faciale, zonele de pilozitate sau alte asperităţi mai puţin agreabile. Toate astea pentru a înlătura bariera supraestetizării şi aduce privitorul cât mai aproape de subiectul pictat, de suprafaţa epidermică accidentată, abruptă cu care împărtăşeşte o acută conştiinţă a imperfecţiunii evidente a propriei corporalităţi, expusă în toate sensurile posibile ale cuvântului. Gata cu textura aia de pluş enervantă a carnaţiei, cu puful idealizant care făcea corpul să semene cu o gonflabilă sau, mai rău, cu o pernă cu mâini şi picioare. Gata cu tuşa aia linsă căreia îi era teamă de duritatea osaturii şi a fibrelor musculare ca de pante sau obstacole.

Ceea ce a realizat Cezanne cu obiectele sale, dar niciodată cu figurile umane destul de şterse –  şi anume, abordarea suprafeţei în manieră volumetrică, prin juxtapunerea mai multor unghiuri de vedere –  a reuşit Freud cu nudurile. Modelele umane după care s-a pictat au devenit prezenţe  aproape ondulatorii, pline de fervoare, întrupări ale momentului tranzitoriu, cu jocul instabil de umbră şi lumină, respingând cu  o aroganţă lejeră orice tentativă de împietrire în acea semnificaţie culturală indigestă de tip alegorie sau simbol. Nu degeaba Freud însuşi spunea : “I think the most boring thing you can say about a work of art is that it’s timeless. That induces a kind of panic in me. It’s almost like political speech – it doesn’t apply to anyone.” Fiecare nud emană, prin poziţia sa  sfidător de relaxantă, o energie primară, nefiltrată prin sita prejudecăţilor, precum şi o autonomie fizică inconfundabilă: “I am really interested in people as animals (…). I like people to look as natural and physically at ease as animals (…)”.

A! Era să uit. Între Sigmund şi Lucian s-a găsit următoarea analogie: aşa cum părintele psihanalizei a adus în  fasciculul conştiinţei noastre subconştientul, aşa a făcut şi Lucian: a adus în zona vizibilităţii tot ceea ce pielea obişnuieşte să ascundă. Primul a revelat psihicul  iar celălalt, trupul.

lucianfreud

Leigh-Sofa-sfergus11

picture

GMA%203410

N: Am pus mâna pe albumul Freud în zona standului de cărţi pentru artă, din care o mare parte au semnul distinctiv al editurii Taschen. Citatele au fost extrase din el.

112-2

postat de Teodora

Read Full Post »