Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 15 noiembrie 2009

Din păcate, nu am ajuns la recitalul Komartin- Coman -Vancu. M-am prezentat doar la sfârşit, când oamenii au purces spre “Bufniţa”. Acolo i-am găsit, cu jena de a nu-i fi văzut live. Ceilalţi participanţi vor scrie cu siguranţă despre lansare (Vera Niculescu, Whitenoise), aşa că eu mă mulţumesc să încropesc câteva verzi şi/ sau uscate despre cum s-a văzut – din perspectiva unui neparticipant –  grupul de poeţi-prieteni în afara programului oficial. Mostre din lectura publică din Subterană găsiţi pe O carte-ntr-o frază: Recital Komartin, Coman, Vancu

 

„Bufniţa”. Corpuri de iluminat lămâioase, aducând vag cu interiorul de cârciumă pictat de Van Gogh, însă mult mai încăpător, cu mobilier frumos lăcuit în baiţ închis.  Fără masă de biliard. Pare o fostă sală de spectacol sau de cinema transformată în restaurant. Un acvariu la intrare, cu apă verde-fosforescentă. Nişte draperii de o nuanţă  între bronz şi rugină, intarsii voit neregulate pe pereţi, două  plasme cu Beyonce şi Puia. Pare un spaţiu în care vii pentru a nu (mai) vedea. Dar mâncarea e bună şi, chiar dacă nu consumi nimic, îţi poţi dezvolta în linişte tactilitatea. Îţi poţi simţi mâinile ca două bucăţi de săpun nou-nouţe, aşa cum mi s-a-ntâmplat mie, de exemplu.

 

La una dintre mese, atmosferă vie, de vorbe şi de fum de ţigară. Cămaşa raiat-cărămizie a lui Radu, coada uşor căruntă a lui Marin Mălaicu- Hondrari, părul ondulat al lui Claudiu Komartin, dat cu oarecare răzbunare peste cap pentru a nu incomoda albul frunţii. Majoritatea au barbă. Părul blond, lung şi adolescentin al Verei Niculescu, puloverul verde al Cameliei. Două pahare cu un lichid roşu aprins în faţa Verei şi a Danielei Popa. Greaţa poate fi ţipătoare, insuportabil de dulce şi vândută sub denumirea de cocktail. Mâna lui Dan Coman, cu un batic ultramarin cu modele albe înfăşurat în jurul încheieturii şi cu trupul prăvălit comod pe o canapea. Mâna traversează, din când în când, aerul de dinaintea mea. Ochii lui Whitenoise în luptă cu densitatea oboselii de după o noapte albă, dar şi a fumului. Andrei Terian într-o dispoziţie necunoscută mie, autoironică. Corector al propriei cărţi, cu un program pe nume page-maker. Îl înveţi într-o săptămână. Pagini. Multe pagini, peste 7 sute şi ceva.

 

Criticul şi poetul luaţi uşor de val pe seama repetitivităţii şi a incongruenţelor poeziei. Angelic şi demonic în acelaşi timp nu se poate. Părerea criticului. La asta mai pui bestiarul previzibil din volumele anterioare -deşi în Dicţionarul Mara abia de apare oaia aplecată deasupra cafelei iar somnul nu e nici măcar măgar, e… “măgărie”.   🙂  O a treia părere: dar de ce trebuie ca un poet să evolueze, ca explorarea lui să fie neapărat pe orizontală? De câte ori te poţi reinventa ? Întrebări  întrerupte de răstimpul zgomotelor de tacâmuri. La cuţite neascuţite, boante, nimic nu poate fi tăios, virulent, aşa că discuţia e lăsată baltă. Oricum, rămân de partea poetului.

 

Până la urmă, lumina chioară devine bună după câteva pahare :  indistinctă de bere, cu culoarea parcă cea mai apropiată toamnei. După cum se poate vedea, mi-a deşteptat un lirism primar.

 

Obiectul cu cel mai  mare trafic de amprente -pe lângă sticle şi pahare, bineînţeles : noul volum de poezie apărut la Cartea Românească, semnat Elena Vlădăreanu. Spaţiu privat.  Joaca de-a clasamentele  făcute pe loc, prin adăugiri şi excluderi. Nume, nume. Ţupa, Vlaşin, Urmanov, Mincu, Iovănel. Din nou Vlădăreanu. Premii, premii. Glorie, glorie. Sic transit Dinescu. Urechea dreaptă ciulită şi frânturi de învăţăminte prinse din zbor de la mai multe guri:    🙂

  1. poţi obţine premiul pentru debut chiar dacă eşti la al patrulea volum de poezii (cazul lui V. Leac)
  2. e mai bine să fii prozator decât poet, eviţi orice provocare din partea vreunui critic ( părerea autorului Cărţii tuturor intenţiilor)
  3. când obţii premiul pentru debut, poţi fi sigur că nimeni nu se deranjează să te anunţe (cazul lui Dan Coman)
  4. există unii poeţi vizibili, dar supralicitaţi, “cu multe puncte din oficiu”, buni manageri, dar subţiri în substanţă poetică (părere generalizată)

Rămâne, însă, nedumerirea cetăţenei încă neturmentate:  merită să intri în Uniunea Scriitorilor?

 

Ultimul cadru al şuetei: Kultur Cafe, Piaţa Mare. Înghesuială. Fum de două ori mai gros decât la Bufniţa. Pare un spaţiu făcut să nu poţi respira. Şi totuşi, s-a intrat cu curaj în atmosfera rarefiată din fundul pivniţei, spre singura masă goală.  🙂

postat de Teodora

Reclame

Read Full Post »