Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 26 noiembrie 2009

Da, dom’le, card, cod PIN, statistici consumiste, bilanţuri abstracte, sufocare mediatică, advertoriale în cantităţi industriale. Racordare a eului la reţeaua mediatică până la bulimie. Bulimie media. 500.000 de advertoriale, asta e hrana declarată a poetei. Da, până şi sexul e relativizat prin cifre: e de X ori pe săptămână. Spaţiul verde, la fel, măsurat în metri, din ce în ce mai firavi şi mai scumpi la vedere. De capitolul deodorante, ce să mai vorbim, suntem pe loc codaş în Europa, aşa că Elena denunţă imediat, cu sarcasm, toate complexele induse de standardele vestice gen „pe cap de locuitor”, DZR, reciclarea deşeurilor întru o viaţă bio (pentru noi, de-a dreptul biodegradabilă!) sau gradul de igienizare: “eu folosesc de cinci ori mai puţine deodorante decât/ englezoaicele, de trei ori mai puţine decât nemţoaicele, de două ori mai puţine decât unguroaicele (…)”  Ştiri din presă, din reviste „glossy”, lipite pe o algebră inflaţionistă: “am 27 de ani, 1,57 m 55 kg el are 29 de ani 1,70 m 65 kg”. Autobiograficul  se vede prins sub  puternica influenţă a tehnologiei de tip (multi)media sau a  politicilor consumiste.

Elena alege să îşi facă şi ea reclamă, dar în negativ, opunând modelelor telegenice, cosmetizate până la reuşitul aspect de gonflabile, propria pilozitate, kilogramele în plus ori cariile. Ba chiar îşi neagă orice urmă de empatie faţă de suferinţele umane mediatizate la greu în ştirile groazei sau ale milei prin care sentimentele ne sunt manipulate la maximum. Prin mecanismele de idiotizare ale mass- mediei, orice tragedie devine un… caz (Osama bin Laden, austriacul dement Fritzl) iar realitatea, un reality-show.

Toate poemele sunt, de fapt, fişe de externare forţată a României, cu epicriza unei boli incurabile. Dar ce spun eu aici: e vorba de un sindrom în toată regula, cu efectele a ceea ce se cheamă “criză mondială” . Lipsesc, însă, recomandările şi sfaturile medicului. 

Cum procedează E.V.? Cam  ca un graffitti- man supărat care îşi scrie păsul pe zidurile albe ale decenţei pentru a irita lumea comodă, pretins civilizată. Şi atunci mă întreb: unde este, de fapt, spaţiul privat ? Unde este nişa de intimitate dacă subiectivitatea se arată doar prin emfatica persoană I  a negaţiei? Oare asta să fie anunţata moarte a generaţiei douămiiste, răcirea, hipotermia dată de influxul de raze şi de unde radio a tuturor telecomunicaţiilor? Oare teleprezenţa să fi înlocuit cu totul prezenţa?

La ce asistăm noi astăzi?  La un spaţiu fracturat, parcelat în habitate – surogat. Încăperile intime sau birourile private au devenit exponabile – de fapt, mult prea expuse tuturor privirilor indiscrete, pe temeiul principiului transparenţei! – prin pereţii  de sticlă, fie că e vorba de propria baie, fie de suprafaţa pe care glisează scaunul  directorial. Camera, room-ul este tot mai mult substituită cu modelul show-room-ului, în care intimitatea se simulează cu ostentaţie, cu promisiunea  confortului, obiectual, în cele mai mici detalii  (de la veioza de pe noptieră la şifonier, comodă sau culoarea jaluzelelor şi lenjeria de pat) pentru a fi  cât mai bine vandabilă. Intimitatea a devenit o ofertă atractivă, o promoţie prin momirea consumatorului cu  modelul prefabricatelor,  impus  rapid asupra dependentului de shopping şi Ikea. De pseudoîncăperi.  Şi atunci, să nu ne mire dacă Elena afirmă că nu se simte niciodată la ea, sau că cel mai bine se simte când e izolată. Da, se denunţă foarte sarcastic toată butaforia existenţială – de carton, din PVC, precum şi cea virtuală de tip (multi)media, dar … nu mai mult de atât. Cel puţin, mie poezia Elenei nu îmi pare mai mult de un manifest, de o pancartă a nemulţumirii. Mesajul poetic, compus din clişee media cărora li se dă o coerenţă sintagmatică,  riscă neajunsul ca  nimeni nu îi acorde purtătorului  mai mult decât o privire curioasă, aruncată cu acea  reţinere faţă de orice experiment nonconformist, de stradă. 

Sincer, m-am aşteptat la o gaură de cheie prin care să văd cu coada ochiului ceva din acel loc numit “la ea” al poetei. Credeam că rândul „mie mi-e bine lângă sânge ” poate fi dezvoltat în ceva exploratoriu. Vizionar. Încă mai cred în forţa asta. Prea m-am îmbibat cu sânge şi instrumentarul de automutilare din celelalte volume. M-am aşteptat la o soluţie de compensare a spaţiului privat atât de ameninţat. Nu am dat, însă, decât peste un colţ ingrat şi strâmt, pretext de persiflare a isterizării societăţii civilizate, oripilată de microorganisme, dar dependentă de toate substanţele toxice numite eufemistic detergenţi şi produse de curăţat: “în fiecare casă există câte un colţ din ăla în care nu vrei să ajungi/ în care nu intră nici peria subţire şi ascuţită a aspiratorului, nici vârful măturii/ scame, fire lungi de păr, pânze de păianjen translucide, rotocoale de praf,/ câte o agrafă de prins foile şi-un elastic de păr, bucăţele de hârtie (…) / toate astea sunt acolo, cu viaţa lor proprie, cu orizontul lor de aşteptare/ tot ce vreau să uit şi nu pot e ghemuit acolo, între dulapul de haine şi perete/ de obicei, mă port ca şi cum colţul ăsta nici n-ar exista. de obicei, nu socotesc/ câte bacterii se adună acolo, câţi germeni patogeni, nu mă gândesc că ascunsă în praf stă pitită hepatita C, aşteptând momentul potrivit să-mi sară la gât./ nu e casa mea din reviste. e tot ce pot să spun acum.”  În locul acela , de obicei atât de ignorat al casei, nu încape nici mâna, nu ajunge nici ochiul la microparticule, dar nici camera ascunsă. Măcar atâta compensare. Locul ferit, loc fericit.

Elena Vlădăreanu, Spaţiu privat, Cartea Românească, 2009

postat de Teodora

Reclame

Read Full Post »